Ten Minutes Older - The Trumpet

Oh, da, l-am văzut, şi fost într-adevăr un regal cinematografic, am savurat fiecare secenă. Cel mai mult mi-a plăcut filmuleţul lui Victor Erice, nici Aki Kaurismaki, Werner Herzog sau Wenders nu au fost de lepădat, însă Erice cu a lui „Linie a vieţii” s-a apropiat cel mai mult de accepţiunea pe care-o dau eu cinema-ului, secvenţele alb-negru, fără nicio replică, repetarea lor obsesivă m-au captivat. Povestea în sine e foarte simplă: într-o după-amiază obişnuită de vară viaţa unui bebel nou-născut este pusă în primejdie prin, aflăm mai târziu, desfacerea buricului, prost legat. LOL! Ce idee! Până să aflatăm ce se va întâmpla în următoarele 10 minute, regizorul ne poartă prin viaţa  unor oamnei obişnuiţi: tânara mamă doarme liniştită, cel pe care eu l-am identificat drept fratele mai mare al bebelului îşi desenează un ceas pe mână, ceas pe care-l tot admiră. Tatăl bebelului îşi face siesta dormitând cu ziarul în mână, o bunică sau mătuşă, brodează pe un gherghef numele nou-născutului, Luisin (un diminutiv, cred), altă femeie întinde rufle în adierea amiezii, altele două fac o grămadă de pantofi cu cremă, o alta frămîntă un aluat, o fetiţă pistruiată se tot dă într-un  leagăn, un grup de copii se joacă de-a şofatul într-o maşină de epocă, ei fiind singurii care tulbură liniştea. În pacea după-amiezii hăinuţele bebelului se pătează din ce în ce mai mult cu sânge, cea care descoperă tragedia este nici mai mult nici mai puţin decât mâţa neagră a casei, cea care se ură cu lăbuţele pe leagănul copiului, dând astfel alarma în tot satul. Subit totul devine foarte zgomotos, agitat şi aglomerat. Femeile în vârstă reuşesc să-i lege buricul şi bebeul este înapoiat mamei îngrijorate. Dintr-un ziar aflat pe masa celei care frământa aflăm că suntem în plin război mondial, 28 iunie 1940.

Această parte a seriei Ten Minutes Older  mi s-a părut a fi cea mai reuşită, poate şi unde am fost 100% atentă. J Altă dată am să vă vorbesc despre pasiunea mea pentru Aki Kaurismaki, cum nu încetez nicio secundă să mă regăsesc în bizareriile, neprevăzutul şi umorul straniu al filmelor lui, unde totul pare a veni de la sine, asemenea vieţii. Etc.

 Ştiam că am nişte concerte de trompetă, le-am tot căutat în după-amiaza asta, până mi-am amintit că sunt pe unul dintre zecile de DVD pe care nu le ascult/ vizionez vreodată. Mi-l adusese C., şi chiar discutasem despre genul ăsta de muzică, deloc popular în muzica clasică. În schimb am ascultat muzica tibetană tot de la C. şi Enescu. Harta sferică devine din ce în ce mai interesantă, Perez-Reverte are un stil de-a scrie simplu şi totodată plin de sensibilitate. Îmi plac metaforele lui, şi înţelegerea superioară a lumii de care dă dovadă, dacă aş fi citit despre carte că este un bestseller cu siguranţă că n-aş fi cumpărat-o/ citit-o. Asta e de la bibliotecă, no, şi iar am rătăcit bonul cu data returnării.

Week-end-ul viitor o să-l petrecem la munte, eu şi necunoscutul mie, prieten al lui L. şi bineînţeles că eu trebuie să mă ocup de toate, cazare şi etc. Azi i-am zis tipului că mă simt folosită, şi că nu-mi prea place. Nu ştiu cum se vor termina toate astea, nu vreau să vreau mai mult de la ipocriţi care nu-şi sunt măcar lor înşişi suficienţi. Filmele sunt mult mai uşor de înţeles, şi chiar au o logică şi un sens, ar fi trebuit să stau dracului cu ele. Vezi, nu mai ştiu cum mama naibii să explic maturitatea, adică constaţi că eşti dependent de o chestie, filmul, în cazul meu, vrei să o laşi mai moale, şi dai într-alta! La ce bun să te mai corectezi/ controlezi, când o ţii din eroare-n eroare?! :D Deci, m-am gândit la Buşteni şi la Bucegiul meu iubit, şi tare mi-e teamă că ăştia or să vrea să stea numai prin cluburi, iar eu tânjesc numai după iubitul meu etern, muntele.

No, om trăi şi om vedea, trei zile n-oi muri... Şi unde mai pui că penultima oară când a venit L. vorbeam cu Nelu pe YM tocmai despre munte, şi concediu, nu ştiu cum să-i zic, dar chiar aş vrea să plec ceva zile prin Făgăraş cu Nelu, asta ar fi singura vacanţă de iarnă pe care mi-o doresc, şi pe care resfăţatul de L. e incapabil să mi-o ofere, şi nu că nu ar vrea, dar tipul chiar are probleme la genunchi. Oricum, de mâine încep săpăturile pe Net şi deschid şi hărţile. Şi când te gândeşti că am detestat murdarii Bucegi, dacă ar fi fost după mine m-aş fi cazat undeva sus şi aş fi ţinut-o tot într-un explorat. Hmm...

Şi acum câteva cunvinte despre faza serii... tocmai şedeam la un pahar de vb şi-o clătită cu L. când sună cineva, ridic din sprâncene întrebându-mă cine-o fi, mă duc să mă uit, şi ce să vezi, paranoicul de vecin, surâd şi-i zic lui L: „du-te şi deschide-i”. El contrariat mă întreabă „da’ ce să-i zic?”, cu un zâmbet şi mai mare îi spun: ” zi-i ce vrei tu. Numai deschide-i, sunt curioasă ce faţă va face”. Închid uşa de la bucătărie în urma lui L. şi aştept. Tipul se tot chinuia să deshidă uşa, cea pe care de data asta eu o închisem peste tot! Nu m-am putut  abţine şi-am izbuncnit în râs, noroc cu PCul la care rula un rock românesc nebun şi bineînţeles tare. Când în sfârşit L. a deschis uşa a dat nas în nas cu vecinul aflat într-un echilibru incert, care a bâguit doar „ăăă... cred că am greşit uşa”!! LOL tare aş fi vrut să-i văd faţa! Am râs să mor! Că-mi tremurau picioarele e cu totul altă poveste, da’oricum şedeam jos şi nu s-a văzut! :P Aş fi vrut ca L. să fie mai categoric, dar în fond nu era problema lui. Of!