The Closest Place to Heaven

Astfel mi-a vb colegul meu despre zborul peste munţii ţării; marea alpină îşi făcea şi de data asta de cap, limpede văzându-se doar vârfurile munţilor, restul fiind învăluit într-o ceaţa deasă. „Îţi imaginezi, sunt oameni care trăiesc sus acolo! The Closest Place to Heaven”, mi-a zis el, zâmbind,  după ce m-a întrebat despre drumul meu în părţile unde-am copilărit.

Mi-am aminti de pozele din Făgăraş făcute-n vara asta de VLH, descărcasem memory stickul în PC dar unde văzusem un virus în decursul operaţiunii şi unde după aia am avut ceva probleme cu citirea noul hard (cel pentru filme/ poze) am ezitat să deschid folderul, cu toate că mai târziu s-a dovedit că vinovatul era „geniul” care-mi instalase HDD-ul.

No, drep urmare aseară am privit aproape 900 de mega de poze din descoperirea celui mai înalt vârf românesc, Moldoveanu; începătorii într-ale munţilor avuseseră parte de-o vreme excepţională, io una, cea care-am făcut de-a piciorul tot Făgăraşul, mai puţin Moldoveanu, că de, s-au gătat zilele de concediu, nu mă pot lăuda cu experinţe însorite, dar nici acum la mai bine de 2 ani şi jumate de la epopee nu pot spune că am uitat vreo piatră pe lângă care-am trecut, şi nici că am mai trăit vreo experinţă fizică la limita imposibilului, similară, dar asta e cu totul altă poveste.

 Şi aşa dor mi s-a făcut de el... El... muntele! Sunt zile în care privesc cu orele fotografii de pe Himalaya şi încerc să-mi imaginez ce-aş simţi dacă mi-ar fi dat să străbat acei munţi. Mă uit la localnici, la haniele lor colorate, la pielea închisă, la părul negru, la drumurile pentru maşini de teren, la pământul arid şi la cele mai spectaculose peisaje hibernale pe care mi le-am putut imagina vreodată. Extaz, e un cuvânt mult prea sărac pentru ceea ce simt atunci.

Jim i-a spus The Closest Place to Heaven, io i-aş spune The Closest Place to God, nu că Dumenezeu nu ar putea locui şi la altitudini mai joase! :P.

 No, şi acum hai să ne uităm la ceva poze făcute de începătorii ăştia, mie una mi-ar fi ruşine să recunosc vreodată că am venit cu maşina până la Bâlea Lac după care-am tulit-o pe Moldoveanu! :D Ai mei prieteni numesc acest gen de falşi nontaniarzi, „şoşonauţi”, mă rog... acum mă oftic, bineînţeles. :P