Totalul afișărilor de pagină

vineri, 9 august 2013

Destin

Totul e altfel. Altfel în sens bun. E ca şi cum lumea sau o bună parte din ea s-ar fi schimbat după sufletul meu. Lumea continuă să empatizeze cu mine fără ca eu să fi făcut ceva.
Când am vorbit cum Marcel despre „astrograma” mea făcută de el, cea cu „ai să trăieşti 90 de ani, nu ai să te măriţi niciodată, ai să ai un copil numai dacă vrei tu”, unde el tot insista „şi mai întreabă-mă” nu ştiu ce mi-a venit şi i-am zis „spune-mi dacă am să schimb lumea?”. După ce-a trebuit să repet întrebarea unde ori nu înţelesese ori era surprins mi-a zis hotărât: „nu, dar nici ea nu are să te schimbe pe tine”.

Lumea se schimbă pentru mine, excepţie fac puşatanii care joacă table pe nenorocirea aia de bancă pe care doamna ex-primar Mircea a avut proasta inspiraţie să o monteze vis-a-vis, asta în anul în care petuniile mele au meritat toată admiraţia. Nu i-aş fi auzit, dacă nu aş fi deschis larg geamul, şi ca tacâmul să fie complet mai şi ascultă muzică tare la mobil. Categoric trabuie să mutăm banca aia! Mă rog nu m-ar deranja dacă cel puţin ar sta în bloc! În fine, nu vreau să mă mai enervez, aşa că am dat radioul mai tare, am stins lampa care pâlpie ca dracu de la circuitul ăsta cu probleme. Spre surprindea mea se tastează OK şi la lumina monitorului, şi acum este prima dată când văd rostul tastaturii ăsteia luminate. Dacă nu ar fi muzica şi ţopăitul tablelor s-ar auzi greierii. Nu bate pic de vânt şi este deja răcoare.

Şi-acum să bag nişte „Tatăl nostru” sau „Ave Marii” poate s-or căra naibii.

Sper că Marius nu e în dormitorul mic, ca să-l deranjeze „pianul” meu. Hai să fac o încercare, că deja nu mai suport, şi asta nu e prima dată...

Gata, tată! Şi nu era mobilul, ci muzica din maşina deschisă, oh, Doamne! Au părut destul de cooperanţi, în sensul că au dat muzica mai încet, însă zarurile alea sunt tot pe creierul meu. :D Le-am zis „dacă nu mă credeţi, haideţi sus ca să auzi cu propriile urechi!”

Şi acum mi s-a dus tot cheful... o să recitesc un pic ca să vad dacă merită să mai continuu sau ba.

Merită!

Deci încerc să înţeleg de ce s-a schimat totul, ce şi când am făcut. Ceva trebuie să fi făcut eu. Mă gândesc că poate totul este doar în mintea mea, drept care mi-am propus să recitesc despre schizofrenie, pe de altă parte o parte din mine îşi doreşte să creadă în miracol, în predestinare. Problema este că eu nu mi-am dorit niciodată asta, unde am fost conştientă că nimeni nu-i poate face pe ceilalţi după inima lui, categoric mi-am dorit să fac lumea mai bună, dar asta schimbându-mă în primul rând pe mine.
Ceea ce trăiesc eu aduce a film SF, mai exact mă simt ca şi cum i-aş controla, unde ei îmi copiază trăirile. Trăirile mele frumoase! [oh, hai că există un Dumnezeu, puştanii s-au cărat! Mulţumesc, Doamne!]

Nu ştiu de ce se întâmplă asta, nici măcar nu-mi dau seama când a început, totuşi cred că a fost înainte de episodul cu Dragoş şi Marcel. Mai are rost să mai zic că nici nu am  vrut să strâng eu banii, unde detest să cer, însă Liviu m-a obligat să trimit un e-mail la toată lumea. Cred că totuşi nu are nicio legătură cu asta, asta ca să nu mai zic că i-am mai plimbat prin geantă şi vreo săptămână.
Ceva s-a întâmplat. Dar ce?!
Oh, da, am ajuns să trăiesc literatură, şi doar obişnuiam să o scriu. Însă trebuie să recunosc că este o literatură pe gustul meu. Nu-i întrevăd finalul, dar cel puţin ştiu că am trăit pentru a povesti. Tare mi-s curioasă cum vor reacţiona cei ce vor citi aceste rânduri. Nici eu nu aş crede, mă rog, toată lumea ştie că scriu frumos, însă acum nu mai ştiu unde începe viaţa şi unde se termină literatura.

Mi-am adus aminte de “Adam şi Eva”  lui Rebreanu, de cum i-am trimis-o eu prin ianuarie lui Miki, cel care nu o citise, de cum nu mi-a răspuns el, de termenul pe care i l-am dat, cel care a expirat de ziua mea. Cu toate că nu am mai vorbit din ianuarie m-aş fi aşteptat să-mi scrie măcar un “La mulţi ani”  de complezenţă. Sâmbăta viitoare e ziua lui. Oare să aibă vreo legătură cu Miki, sau cu TriluLilu şi cu psihopaţii lui cei de care mă leagă din ce în ce mai puţine, unde în ultima lună am postat extrem de puţin?! Ceva îmi scapă. Oare chiar trebuia să se întâmple asta?!

Sper să nu citească vreun psihiatru pe-aici că o ia razna! J Eu una am să continuu să-i spun literatură. Sau destin.

No, rise and shine! Nu am nici cea mai mică idee de ce-am scris asta, mă rog, o scriu în mod constant de forma: “rise and shine, it’s coffee time”. Categoric “rise and shine” s-a referit la o altă realitate, unde cea prezentă e demult luminată. Să fie oare vorba de realitatea mea, sau eu trebuie să mă “rise and shine”?!

Şi-apoi nu-mi explic povestea cu crinul, nu că aş fi căutat vreun răspuns pe Net. Sau poate că toate astea sunt un semn că voi muri în curând, că am să mă înec, de exemplu la Sulina, nu că asta ar fi chiar rău, să-mi plutească sufleţelul peste ape aşa ca lampioanele care plutesc pe râuri noaptea. Între Dunăre şi mare. Asta chiar mi-ar plăcea!

Credeam că am încercat deja toate sentimentele, că nu-mi mai este nimic necunoscut în ceea ce mă priveşte şi-i priveşte pe ceilalţi.

Oare ce-ar trebui să înţeleg din toate astea, Doamne, ce?!

No, gata mă duc să fac o baie caldă cu sare, că tot dădură ăştia drumul la apă caldă, şi de câteva zile am nişte dureri de oase groaznice.

PS: îmi propun să visez explicaţia. Demult nu am mai visat ceva.


Plec tocmai când începu „Convorbiri şi lecturi cu muzică” la Radio România Muzical.

marți, 6 august 2013

De trei ori penibilă sau cum am rămas iar fără cuvinte

Unde nu dormisem decât o oră, azi dimineaşă mă bătuse gândul să stau acasă, însă unde îmi era teamă că nu am să pot dormi am decis - absolut fără niciun chef - totuşi să merg la muncă. Pentru că am întârziat mai mult pe Net am plecat ceva mai târziu, ocazie cu care am prins-o din urmă pe noua mea prietenă de la Elcomex, Genţiana, cea care merge şi ea mai mereu pe jos. Nu ne mai văzuseră de mai bine de trei săptămâni. M-a întrebat ce mai fac, cum mă simt şi cum suport căldurile. Am actualizat-o cu ultimele noutăţi: concediu acasă pentru că Grădi şi Sorin nu m-au luat şi pe mine în Bulgaria (unde de fapt nici nu au mai fost), răcoare la muncă, destul de plăcut acasă, unde am copaci împrejur etc. Ea tot însista cum “da’tu, tu cum te simţi?!” Într-un final am priceput la ce se referea, şi anume la mai noile mele dimensiuni şi la preferinţa mea pentru rochiile ceva mai largi. Am roşit puternic şi am izbucnit în râs confirmându-i că nu sunt însărcinată, ci doar mai dolofană după mai bine de trei ani de vitamine, multe-multe fructe şi sucuri fructe, ciocolată neagră şi trecut pe zahăr brut în cafea plus ceva bere şi deloc sport. Nu era prima care-mi spunea asta în ultima vreme…chestia asta m-a pus deja pe gânduri şi tocmai de-aia m-am reapucat de alergat de… săptămâna trecută. J
Când am ajuns la birou mă durea deja capul.

Pe la 8 şi ceva m-a sunat Maria B. şi mi-a spus că a venit Dragoş B. la muncă. De mai bine de 2 săptămâni mă străduiam să-i dau banii pe care-i strânsesem pentru înmormântarea mamei lui, fosta noastră colegă, Elvira. No, după vreo 20 de minute am plecat spre Clădirea Commissioning unde colegii noştri de la Obiective exterioare se mutaseră de vreo două luni. Habar nu am avut că nu terminaseră cu instalatul, că pe majoritatea uşilor nu era trecut niciun nume de secţie sau de persoane şi că unele birouri erau încă goale, aşa că am căutat mai bine de-o jumate de oră, blestemând minutul în care n-o întrebasem pe Maria unde au birou. Într-un final a la Murphy, adică în extremitatea cea mai îndepărtată am dat şi peste Maria. Dragoş avea biroul imediat lângă. Am intrat şi-am dat peste el şi peste Marcel T. un tip cu care socializez de obicei. Unde cu Dragoş nu făceam asta m-am prezentat spunându-i că noi am strâns nişte bani, pentru că am preţuit-o mult pe mama lui, fosta noastră colegă pensionată de un an şi câteva luni etc.

Ca să-şi aducă mai bine aminte de mine i-am reamint de excursia la Băile Tuşnad, cea organizată de mama lui, în care mersesem şi eu, DAR în numele şi pe banii (de la sindicat) ai colegei mele, Liliana, cea care urma să stea o singură noapte, după care să plece la Oradea la nişte cursuri... sindicale. I-am reamintit deci lui Dragoş cum înainte de-a pleca eu singură pe munte, el s-a îngrijorat rău şi mi-a cerut numărul de mobil, explicându-mi totodată că, chiar dacă am GPS pe telefon, dacă nu sunt 3 sateliţi pentru a putea fi realizată localizarea nu voi putea fi găsită. Eu m-am amuzat tare unde nu era prima dată când făceam aşa ceva, iar acei munţi erau o joacă de copii. Îmi amintesc că am râs când mi-a zis „dacă păteşti ceva, mă suni şi eu vin să te iau!” cu SMURD-ul, am gândit eu, unde ştiam că are nu-ştiu-ce probleme grave la ficat şi nu poate face efort fizic. Oricum, am fost impresionată de gestul lui. Evident că nu a fost nevoie de SMURD, cu toate că am trăit ceva peripeţii, dar despre ele voi povesti cu altă ocazie.

După ce i-am reamintit toate cele de mai sus, Marcel T. mă strigă din biroul de vis-a-vis şi-mi zice „trebuie să cunoşti adevărul”, eu doar ridic din umeri iar el se lansează într-o tiradă foarte însufleţită: „Eu, numai eu am fost cel care te-a salvat! Eu te-am sunat, eu m-am interesat de tine!” Surprinsă i-am replicat „nu-mi amintesc aşa ceva! Absolut deloc!”, el a continuat şi mai surescitat „Eu, numai eu am avut grijă de tine! Pentru ăştia doi, el şi mă-sa, tu ai fost doar un număr care trebuia să iasă la o numărătoare, un număr pe-un tabel!” Şi mai mirată i-am replicat: „care număr, măi, că io nici nu figuram pe tabel unde am mers pe banii Lilianei?!”. Dragoş a încercat să adauge ceva, dar Marcel i-a tăiat-o rapid: „tu să taci din gură, că dacă minţi se răsuceşte maică-ta-n mormânt!”. Unde eram şi aşa destul de emoţionată pentru că nu ştiusem cum să-l consolez, singura replică tembelă cu care-mi începusem expunerea fusese: „nu ştiu ce să-ţi spun, unde eu nu am trecut prin aşa ceva, adică nu mi-am pierdut niciun părinte!” ei bine eu eram acum de-a reptul şocată de schimbul lor de replici peste nobila-mi persoană, cea le stăteam între brouri, am bâguit doar, trăind cel mai acum sentiment de penibil pe care l-am avut vreodată în viaţa mea: „vă rog nu vă mai certaţi, nu mai are importanţă cine m-a salvat (de la ceea ce totuşi nu trăisem) acum sunt bine! Înţeleg că v-aţi făcut griji unde nu mă cunoşteaţi.” Marcel tot insista ţipând la mine „Trebuie să ştii adevărul! Adevărul contează!”. M-am străduit cu greu să-mi păstrez calmul şi să nu plâng în faţa lui, cu toate că o bună parte din mine l-ar fi luat la palme, asta dacă am fi fost doar noi doi în încăpere. Am mai adăugat către Dragoş „dacă ai nevoie de ceva, dacă te pot ajuta cu ceva, te rog sună-mă!”, la care Marcel a completat acid: „nu o să te sune, nu mai insita!”. Nemairezistând să nu izbucnesc în plâns am adăugat „ba are să mă sune!”, după care am ieşit din încăpere dând nas în nas cu Maria, căreia i-am spovestit păţania, concluzionând: „fată, ăsta (Marcel) chiar nu e normal!”.

După ce-am ieşit în căldura toropitoare de-afară am realizat că nu mă pot duce la biroul meu unde eram prea afectată şi cu greu m-aş fi putut controla, aşa că am dat câteva ture lungi prin curte, pe malul Casei Sitelor, pe la Atelierele SSG şi Arhivă şi retur. După ce m-am mai liniştit un pic mi-am amintit că trebuie să schimb bani pentru masa de prânz, unde tipa nu avea rest am forţat-o să-mi dea totuşi, cumpărând un Pepsi fără zahăr, pe care mai apoi m-am dus să-l beau afară, la locul de fumat, cel de lângă biroul lui Dragoş. La puţin timp şi-a făcut apariţia, cu cana de cafea şi ţigara, cele care-i sunt interzise, şi Dragoş. S-a aşezat lângă mine cerându-şi scuze pentru show-ul de mai devreme şi adăugând „încă tremur...”. I-am zis: „stai liniştit, pe Marcel îl ştie toată lumea ca pe-o oaie neagră, azi chiar m-a convins că e nebun.” „Nu este nebun, că a trecut cu bine testul psihologic, cel despre care am fost cu toţii curioşi de-l va trece sau ba! Nu e nebun! Este doar de-o răutate grătuită! Cu toată lumea procedează la fel! De-aia i-au şi luat ăia accesul la e-mail (cel cu care bombarda toată distribuţia CNE cu tot felul de probleme care de care mai grave, în viziunea lui, în general legate de legislaţie etc.)!”

I-am spus că eu îl cunosc de mai bine de 15 ani, că socializez cu el pe varii subiecte, că ştiam că e un pic dus, dar totuşi că nu se cădea chiar dacă ar fi avut dreptate să se comporte astfel de faţă cu noi amândoi, ne-ar fi putut spune versiunea lui fiecăruia în privat, că o cunosc pe fosta soţie care este o tipă mai mult decât ok, că m-am supărat atât de tare încât am să cer factura Vodafone şi să verific cine m-a sunat în aceea perioadă, Dragoş mi-a amintit că incidentul s-a petrecut acum 2 ani şi că datele se şterg după numai 6 luni.

În timp ce vorbeam noi cine credeţi că-şi face apariţia?! Liliana, altă fumătoare înrăită. Îi povestesc epopeea, cea pe care ea o completează cu amintirile ei de la cursul de la Oradea.
Începusem să mă relaxez deja unde stăteam la umbră şi mai bătea vântul şi realizasem că io nu am nicio vină, ca mai mereu orice faptă bună trebuia pedepsită.

Când îmi trăiam mai profund Shangri-La-ul îşi face apariţa, ieşind de la bufet, Marcel, cel cu aproape eternă sacoşă cu mâncare, cel care se aproprie pe zi ce trece de silueta unei morse, nu că noi ăştilalţii am fi mai supli, dar cel puţin nu păpăm toată ziua. Iniţial el a vrut să se întoarcă în birou însă cum ne-a văzut pe bancă s-a îndreptat spre noi, aşezându-se mai apoi în dreapta mea, Dragoş fiind în stânga iar Liliana pe banca din faţa mea. Cum s-a instalat mi-a şi aruncat ironic, citindu-mă, de fapt: „ce mă, l-ai chemat să te consoleze?!” I-am răspuns enervată, minţind, evident: „nu am nevoie de consolarea nimănui! Pur şi simplu ne-am întâlnit cu toţii din pură întâmplare, ca într-un teatru al absurdului.” Până să apară el evident că dezbătusem asiduu subiectul, amintindu-ne că el venise în excursie cu o tipă blondă, drăguţă şi foarte rezervată, de prin Constanţa, că ei stătuseră numai în cameră şi de-aia nu-mi prea aminteam eu mai nimic despre el. Dragoş chiar adăugase: „chiar eram curioşi cine poate să-l suporta?!”. Evident între timp tipa s-a evaporat, Marcel socializând la greu cu toate femeile pe care le întâlneşte, chiar are darul conversaţiei, tipul nefiind prost deloc.

Cum a venit, cum a monopolizat discuţia, cea despre astrograma pe care eu doresc să mi-o facă colega noastra Adriana, dar asta nu lucrează decât pe bani, iar cum Liliana e prietenă cu ea am tot insistat să-mi spună un preţ, ceea ce evident că tipa nu a admis. Marcel are numai păreri contra la absolut orice se dezbate, mai exact nu trebuia să dau bani pe astrogramă unde mi-o spune el gratis, după ce mă întreabă câteva chestii personale de genul celor folosite de „clarvăzătoare” concluzionând că: o să trăiesc 90 de ani, nu o să mă mărit niciodată, dar o să am un copil dacă o să fac ceva în acest sens (evident bănuiţi voi ce anume!), tot insistă că nu trebuie să dai bani nimănui pentru absolut nimic. Într-un final forţat mă enervez şi-i zic că în societatea contemporană toţi sunt evrei, adică încearcă să te facă să plăteşti cât nu merită, evident sau nu, pentru orice!

În timpul acesta îşi face apariţia George N. ocazie cu care Marcel îl întâmpină: „să trăieşti şefuţule!” însă acesta îl ignoră total. Am utitat să amintesc că în tot timpul cât Marcel a stat lângă mine pe bancă, a rupt o chiflă şi a dat-o câinilor şi păsărelelor, ceea ce evident nu trebuia să facă. Am vrut să comentez dar mi-am zis că nu e cazul să-l provoc. În timpul în care eram toţi 5 pe bancă, George stând în dreapta Lilianei şi-a făcut apariţia, pe uşa barăcii lui Marcel şi Dragoş (cea exact din faţa noastră) prietena mea Luiza L., proaspătă bunică, unde nu o văzusem de ceva vreme strig la ea să vină la noi pe bancă, tipa refuză, apoi îi zic „să-ţi trimiţi poze cu bebelul, te rog!”. Liliana care nu ştia despre ce bebe e vorba şi cea care are un fel enervant de-a întreba, uita şi neglija absolut tot ce nu o priveşte personal se cerea pusă la curent, drept care îi povestesc că fiica mică a Luizei, cea care abia intrase la facultate, s-a cuplat cu un tip mai mare cu vreo 15 ani, i-a turnat un bebel, s-au căsătorit etc. etc. Lilianei i se pare extrem de haioasă povestea şi continuă să râdă total nepotrivit, chestie pe care i-o şi spun şi de-aici porneşte o discuţie despre cum femeile ar tb să se căsătorească cu bărbaţi cu 15 ani mai în vârstă ca ele, şi asta pentru a face bebici deştepţi, aşa ca el (unde mama lui avusese 18 ani iar tatăl 33 când l-au procreat) şi de aici discuţii despre hormoni, concentraţii şi sexul viitorilor bebeli. Marcel părea o adevărată enciclopedie ambulantă, Liliana era din ce în ce mai amuzată, eu plictisită şi enervată vroiam să plec în birou, Marcel insitând de vreo câteva ori să mai stau, că io nu fumez, că ăia care o fac trag mereu chiulul etc. Dragoş cel extrem de indiferent şi tăcut s-a ridicat la un moment dat, îndreptându-se spre birou, ocazie cu care Marcel mi-a ţinut o teorie cum că l-am jignit când am amintit despre evrei, că Dragoş are rude Israel, mai exact cumnată-sa e evreică etc. După un timp a plecat şi acum extrem de tăcutul George N. cel care de obice este extrem de expansiv, şi a cărui atitudine chiar m-a mirat. Când l-a văzut că se îndepărtează, Marcel l-a strigat „ce faci, mă, pleci fără să zici ceva?!” la care George a avut o replică care m-a lăsat mută: „taci, bă, din gură, idiotule!”. Inutil să mai spun că pe restul băncilor mai erau vreo 10-15 persoane!

După ce nu l-a mai văzut, Marcel mi-a explicat: „prostul ăsta mi-a făcut RCA că dau mâncare la câini, şi la mai pus şi pe prostul de şef’su să semneze, mi-au trecut chiar şi numele! O adunătură de proşti!” I-am replicat „ştii că nu ai voie să faci asta, nu”?! Nu ştiu ce-a mai bolborosit că unde am rămas numai noi doi a schimbat subiectul discuţiei într-un mod cu totul neaşteptat: „ce te-ai apucat să strângi bani pentru ăsta?! De ce eşti proastă?!Tu ştii ce-a făcut cu banii pe care i-au strâns pentru doctori, foştii lui colegi, ei bine, şi-a luat maşină?! Tu ştii ce telefon are (îl văzusem butonând lângă mine, dar cum nu mă interesase ce face habar nu aveam ce telefon are!)?! Tu ştii ce tabletă, ce laptop, ce aparat foto are?! Nu ştii! Habar nu ai, ăsta trăieşte numai din banii altora, şi e un mincinos, minte că are cancer, tu nu vezi că nici nu are simptomele?! Abia apuc să îndrug: „de unde ştii tu? Că doar nu eşti medic?! Că şi sare cu gura: „Sunt doar nişte mincinoşi care nu fac absolut nimic!” Şi-a ţinut-o tot aşa preţ de câteva minute extrem de convins că trebuia să aflu şi acel adevăr. Am fost şocată de vehemenţa şi de certitudinea pe care-o afişa, îngrozindu-mă efectiv de atmosfera pe care-am bănuit-o la ei în birou şi gândind că ăştia au să-şi scoată ochii într-o bună zi, asta dacă nu se întoarce cât mai repede cel de-al treilea coleg, tot bolnav „închipuit şi puturos” în viziunea lui Marcel.

Uff... am obosit deja.

Neastâmpărul, perplexitatea, penibilul, regretul, dezamăgirea mea au continuat şi după toate explicaţiile acestea, cele care m-au ajutat totuşi să le înţeleg comportamentul, categoric Marcel nu are toate ţiglele pe casă.

După ce mi-am mai rezolvat din probleme, fiind energică cât pentru o lună întreagă, cu toate că într-un colţ foarte întunecat şi rece al fiinţei mele un copiluţ foarte obosit şi foarte singur încerca să-şi umple timpul cu chestii fizice, care să-l facă să nu se gândească, să nu-şi mai reamintească, să încerce să uite ceea ce tocmai trăise, după asta am ieşit iar în curte, singură. Când sunt foarte tristă sau obosită şi vreau să mă relaxez rapid ador să privesc foarte atent şi concentrat bucăţi de peisaj, frânturi de case, obiecte, să le privesc minunte în şir, analizându-le, de parcă le-aş vedea pentru prima dată, descoperint lucruri noi şi inedite pe care le-am ignorat ani la rând, ani în care ştiam deja că realitatea îmi este mai mult decât familiară, ani în care prezenţa ei mă plictisea. Nu mai ştiu cum am descoperit asta, cu siguranţă că a fost modul meu de-a mă proteja de lume, întâmplări, oameni, e ca şi cum privindu-i şi analizându-i atent mă las de fapt pe mine privită şi analizată, lucurile, faptele, întâmplările mă privesc prin ochii şi mintea mea. Nu am trăit niciodată ceva mai relaxant, evident i-aş putea spune meditaţie sau înţelegere sau conştientizare. Partea bună este că o pot face aproape oricând, oriunde, oricum şi indiferent de orice aş privi.

Mă plimbam deci prin curtea şi mai încinsă, când m-am întâlnit cu Minerva şi cealaltă soţie de preot al cărei nume l-am uitat, de la Siveco, ultima tipă având acum vreo 5-6 ani, până să ne mutăm noi la Unitatea 2, vreo 7 copii, între timp le-am pierdut şirul, chiar mă amuzam pe această temă cu colega mea Irina. Minerva revenise recent la muncă din creştere copil, chiar făcusem schimb de nişte poze şi mesaje. Ne mai văzuserăm de vreo câteva ori, ocazie cu care şi ea mă întrebase evident dacă sunt însărcinată (trebui să dau un e-mail pe tema asta cât mai curând!) M-a mirat când mi s-a adresat cu dumneavoastră, sau probabil s-o fi gândit că suntem doi! LOL Am vorbit evident despre copii, despre cum îţi schimb ei viaţa, etc. după care i-am reamintit că nu sunt însărcinată, că mai întâi trebuie să am cu cine, după deci ea mi-a dat cea mai ciudată replică: „lasă că se găseşte cu cine, eu ştiu cât îţi doreşti, trebuie doar să munceşti un pic să ne dai şi nouă (nouă!) din dorinţa, din ardoarea, din... fertilitatea ta (mă rog nu a folosit termenul ăsta, a fost ceva mult mai intim, mai sexual, ca şi cum eu aş fi fost singura care a dat viaţă, mama tuturor! Nu am cuvinte să-i descriu expresia, intonaţia şi gestica. A fost ceva ce nu am mai trăit, văzut sau citit vreodată, dincolo de literatură, dincolo de imaginabil. În momentul în care am conştientizat asta am avut sentimente profunde de perplexitate, penibil şi totodată de încântare, după care abia m-am abţinut să nu râd, după care mi-a venit să plâng, după care mi-am zis „fata asta îşi bate joc de mine!”, după care am conştientizat că e soţie de preot şi că nu şi-ar permite niciodată aşa ceva. Nu ştiu de ce mi-a spus asta, mai exact eu socializez cu toată lumea, însă cu ea nu eram atât de intimă. Ea are deja o fetiţă, de ce mi-ar fi spus mie aşa ceva?! Oricum subiectul ăsta nu l-am analizat complet, deci nu-s deloc sigură de ce s-au petrecut astfel lucrurile. Şi-apoi am mai simţit o chestie absolut stranie azi, de obicei eu sunt cea care empatizează cu lumea, însă azi a fost total invers, şi nu numai în situaţiile despre care am povestit, am simţit că ei erau empatici cu mine, cu acea parte care este adevăratul şi singurul mine, cel pe care totuşi nu mi l-aş dori atât de evident, unde asta m-a făcut de-a dreptul transparentă, sentiment care nu prea mă încântă. Categoric nu am mai trăit niciodată aşa ceva! Oare e cazul să-mi fac vreo tomografie, oi avea vreo tumoare pe creier şi-mi imaginez eu totul?! Azi aş fi vrut deschid o serie din propriile mele citate (LOL), aş fi început cu: „cel mai uşor lucru pe lume este să iubeşti pe cineva”. Acum l-aş rescrie astfel: ”cel mai uşor şi plăcut pe lume este să fii iubit de cineva!” şi da, vorba lui i-am uitat numele ... „când te iubeşte un om, te iubeşte întreaga omenire”.

PS: chiar am beut numai multă apă, ceai verde şi lapte. Şi mai este o chestie stranie: iniţial am vrut să ascult Byzantion pentru că îmi dă un soi aparte de linişte, după ce-am constat că nu e pe prezentul HDD extern mi-a fost lene să mă aplec pe sub birou şi să caut/ schimb portul USB, mă rog puteam să scot mobilul cel conectat perment, sau să folosesc portul USB de pe tastatură (de care-mi aminti abia acum) DAR înainte de toate acestea am realizat că de fapt NU am nevoie de Byzantion, că de fapt nu vreau să ascult Byzantion şi asta e straniu pentru că sentimentul pe care mi-l produce acea muzică nu se compară cu nimic. În timp ce mâncam mi-am amintit că-l scrisesem pe un DVD şi că l-aş putea căuta acolo, după care iar nu m-a mai interesat. No, am ascultat deci toate albumele Ayo, dar de data asta muzica fost doar fundal sonor, gândurile mele dominând totul.

The end... că mă doare spatele şi mi-e sete de... pepene verde.