Totalul afișărilor de pagină

marți, 16 iunie 2009

D de la Depresie

Îmi propusesem la un moment dat să explic toate „d”-urile acestea cu care m-am autocaracterizat . N-aş fi bănuit că cea despre care voi scrie prima va fi Depresia.

E marţi, unde abia am ieşit din baie şi beau lapte fierbinte, mi-e cald. Trebuie să termin „Citindu-l pe Turgheniev” a lui W. Trevor. Am luat-o de la bibliotecă după ce-am citit despre autor, pe coperta a patra „urmaşul lui Joyce”. Absolut plictisitoare, singura legătură cu Joyce e naţionalitatea, şi nu pot să nu o citesc, deoarece mi-s convinsă că doamna bibliotecară, ce care a citit-o deja, o să-mi ceară părerea etc. Dra nu despre asta vroiam să scriu.

D de la Depresie. Stare prin care trec extrem de rar.

Ceea care m-am pus pe gânduri de astă dată a fost tristeţea imensă pe care-am simţit-o în acest week-end. Tristeţe fără motiv. Depresiile, mă rog, e mult spus, depresiile mele trecute au avut mai toate cauze obiective. De fapt e vorba de dezamăgire şi nu de depresie, stare care îmi trece în maxim 3-4 zile de însingurare şi de smiorcăit.

De astă data am simţit o durere profundă atât fizică cât mai ales psihică, ca şi cum toată lumea ar fi murit şi eu aş fi fost într-un mod ciudat responsabilă. E prima dată când am simţit fizic tristeţea. Prima dată când am experimentat lipsa de poezie a sentimentului devenit acum manifestare fizică. Durea atât de profund, abia puteam să respir, sufocată sub greutatea invizibilă a atâtor întrebări, m-am chircit în poziţie fetală, fără muzică, fără lacrimi, fără cărţi, fără aromaterapie. Durerea era atât de puternică, mult mai puternică decât logica mea. [acum mă doare stomacul, reamintindu-mi]. M-am refugiat în zeci de episoade se somn nu mai lungi de 40-50 de minute. Episoade în care am avut vise lungi şi ciudate. Obsesiile mele eterne. Cum mă trezeam speriată mă întorceam pe partea cealaltă şi o luam de la capăt. Iar şi iar şi iar. Până şi în vise conştientizam că ceea ce trăiesc / visez nu e tocmai normal, însă nu m-am putut abţine, atât fizic, cât mai ales psihic să o iau de la capăt, tot speram să aflu de ce sunt tristă, ce şi de ce mă doare. Nu am vrut să mănânc nimic, am făcut-o abia spre seară când nu am mai putut suportat durerea de stomac. Cu o seară-nainte tocmai ce făcusem piaţa, ar fi trebuit să gătesc, dar nu am văzut rostul, şi nu m-am gândit nicidecum la siluetă, oricum mănânc aproape numai legume, fructe şi lactate. Şi peste toate astea s-a suprapus o durere de cap aproape continuă. Sâmbătă am luat un ketonal, şi pentru ceva ore durerea a dispărut.

Două zile am făcut naveta între canapea şi pat, dormind, iar în rarele intervale de veghe uitându-mă la filme care mai de care mai insipide.

Vineri trebuia să mă văd cu Nicodim, numai că tipul a răcit brusc aşa că am contramandat. Nu reuşesc, oricât aş încerca să-i găsesc un loc şi un rost în viaţa mea. Nu se citeşte plăcut, doar tipul nu-mi spune mare lucru, sau nu am eu răbdarea necesară de-a fora mai adânc sub km de “nu am, nu pot, nu ştiu, nu acum”. L-am sunat sâmbătă să-l întreb cum se simte, şi-am îndrăznit să-i vorbesc despre tristeţea mea profundă, în speranţa că mă va linişti şi consola cumva. Mare greşeală! Mi-a confirmat că asta e starea lui aproape permanentă! L după care am analizat împreună motivele sociale, politice şi nu în ultimul rând psihologice care fac din români un popor atins de depresie în proporţie de peste 90%. Genul de discuţie care mi-a coborât tristeţea sub pragul critic. Şi cum aveam nevoie de un motiv mai mult decât obiectiv să fac un duş, tipul mi-a promis să ne vedem mai pe seară. Aveam să ne plângem de milă unui altuia, chestie pe care-o detest până şi-n filme, darmite-n viaţa reală! Dar n-a fost să fie, tipului i-a fost lene până şi să iasă din casă. Partea bună e că mie mi-a mai crescut respectul de sine, făcusem şi io ceva în ziua aia: un duş! :D

Duminica a fost copia identică a zilei anterioare, singurul progres fiind o salată şi renunţarea la ketonal, mai erau numai două pastile, nu se ştie când mă va durea şi mai rău, deci le-am cruţat.

După încă o zi de vise agitate, ascultat cu ochii închişi zgomotul străzii, respiraţia ţevilor de la baie, lamentările Carmelei, după ce vântul fierbinte şi uscat al tristeţei mi-a lins bine toate colţurile demult neatinse ale memoriei nu am mai suportat şi-am început să citesc despre depresie. După ce-am navigat din site în site, aci înspăimântându-mă, imaginându-mă sub tratament medicamentos, mai vegetală decât orhideea mea, aci revenindu-mi la loc inima, io nu eram chiar atât de rău. Am aflat deci că este considerată depresie tristeţea care ţine mai mult de două săptămâni. Tristeţea, tristeţea, tristeţea… io una nu i-am spus niciodată tristeţe. Ceea ce obişnuiam eu să trăiesc semăna mai mult cu dezamăgirea, mă jeleam un pic, asculatm acelaşi CD de 100 de ori şi gata trecea.

Azi e marţi, a patra zi de la declanşarea tristeţii inexplicabile. Aş vrea să spun că sunt mai bine, însă nu am habar de ce şi mai ales de ce trăiesc. Nu m-aş fi îngrijorat dacă ar fi fost numai lipsa de sensului, nu. Ceea ce mă sperie e faptul că nu prea mai găsesc plăcere în multe activităţi pe care o dată iubeam să le fac. Tot mai multe îmi spun tot mai puţin. Oricum mi-am propus să fiu foarte activă, cel puţin din punct de vedere fizic şi intelectual.

Am sperat că dacă luni le povestesc celor cu care intru în contact ceea ce simt mă voi simţi un mai bine, nu ştiu ce anume am sperat să aflu. Cu toţii au vrut să afle ce şi cine m-a deprimat. De parcă io aş fi ştiut! Apoi răspunsul “asta trăim mai toţi din când în când” nu mi-a fost de mare folos.

Am citit apoi despre hormoni, despre deficitul de serotonină din creier, cel care produce de fapt depresia, despre faptul că femeile datorită dezechilibrelor hormonale sunt mult mai predispuse depresiei. Probabil că Nicodin este doar excepţia care confirmă regula. Am citit despre americanii care iau antidepresive din adolescenţă, despre psihoterapie etc.

Din site în site, dorind să-mi comand o carte despre depresie am ajuns pe un blog librărie virtuală, acolo printre blogurile partenere am dat peste blogul unei prostituate de lux. Cred că mai intrasem mai demult în căutarea mea de bloguri interesante, atunci nu citisem nimic, de data asta în speranţa de a-mi mai uita tristeţea am citit în diagonală. Tipa şi-a propus să se oprească din prostituţie după ce câştigă un milion de Euro, bani care nu reprezintă nimic pentru ea, drept urmare are de gând să-i joace la un cazinou, pe roşu, culoarea ei preferată! LOL! Tipa le recomanda bărbaţilor să citească, printre cărţile ei de căpătâi fiind dacă nu mă înşel “Veronika se hotărăşte să moară” a lui Coelho, (de ce nu “11 minute”?! J) şi “Lolita” a lui Nabokov! J J J J J Dar nu despre lecturile săptămânale ale celebrei prostituate vroiam io să scriu! :P M-a impresionat profund disperarea, dezamăgirea şi singurătatea profundă care se ascund sub snobismul mai mult evident al fetei. La un momendat spune “azi am scris o carte despre fericire, are 230 de pagini, toate albe”. Acesta ar putea fi versul unui poem. Oricum, după ce mi-am băgat unghia-n constatând ce trafic are acel blog, am tras concluzia că de fapt eu sunt mai puţin nefericită, că adevărata fericire e să nu ai, dar să nici nu-ţi doreşti. Încep să-i înţeleg şi pe cei care mă întreabă dacă mai ştiu şi altceva în afară de-a mă plânge. Ştiam, chiar ştiam… cândva.

Gata, trebuie să mă întorc la Trevor, viaţa mea e încă mai bună decât a lui Mary Louise.

joi, 11 iunie 2009

Lagrimas de Oro

Ascult Manu Chao. Din nou. Mă întreb cum pot fi lacrimile de aur? Probabil cele de fericire aşa vor fi fiind. N-am plâns încă asemenea lacrimi. [nu am mai luat calciu, nici că am mai băut seara, lapte, drept urmare iar am crampe musculare şi dureri de imină, la propriu, vorba lui văru’Iri].

Mă simt ca într-un film. Mă văd pe mine însămi, ştiu ce-ar trebuie să fac, să scriu, să simt pentru a-mi juca mai bine rolul. Eu actor, regizor şi totodată scenarist. Nici că puteam să joc într-un film mai inutil. Cred că mi-ar fi de folos dacă m-aş putea minţi un picuţ. Să mint şi să nu simt nimic. O fericire deocamdată interzisă.

M-am întrebat iar zilele astea ce ne face mai buni? Ne naştem buni, sau doar devenim prin educaţie, cultură?! Nu înţeleg cum de citim acelaşi cărţi, vedem aceleaşi filme, trăim aproape aceleaşi tragedii personale, şi/ sau umane, chestii după care eu nu mai sunt aceeaşi, iar ţie nu ţi s-a clintit niciun fir pe păr pe braţ! Care este rolul culturii în viaţa noastră?! De ce citim, de ce mergem la cinema, de ce ascultăm muzica?! De ce şi de unde nevoia asta de-a pune frumosul în cuvinte, pe pânză, sau pe portativ?!

Poate că nu este normal ce simt, însă tot ceea ce citesc, trăiesc mă face mai sensibilă, mai orientată spre înţelegerea şi acceptarea celuilalt. Oare aşa devin mai bună?! Vreau să fiu mai bună. Însă bunătatea ar trebui să ţină şi de ceea ce este corect şi moral, nu numai de ceea ce simt eu cu adevărat. Chestie pe care nu prea o simt la cei de pe Net, cei cu care vin în contact. Nu simt că şi altcineva evoluează. Sper ca asta să nu fie doar una dintre ideile mele preconcepute. Vreau să cred că nu-i judec numai după ceea ce-am trăit deja împreună. Eu una n-aş suporta să fiu judecată astfel, să mi se reamintească continuu trecutul.

şi melodia mea Manu Chao-Lagrimas de Oro http://www.youtube.com/watch?v=dhpZZ1R6rTQ

luni, 8 iunie 2009

Să vină Tetili cu maşina!

E aproape 7 am şi abia ce m-am trezit de vreo jumătate de oră. Tristă. Iar am avut un vis gri, cu femei. Mă dor coatele, şi palmele, încă nu-mi simt mână stângă pe de-a-ntregul. Probabil că amorţela din ce în ce mai deasă a inelarului e legată de faptul că prin generală m-am tăiat într-o lamă, şi-au trebuit să-mi coasă degetul.

Mi-e foame, însă nu am gătit nimic. Nici nu ştiu ce-aş vrea să mănânc, drept urmare am scos doar nişte caise din frigider şi acum aştept să se încălzească.

Dar să trecem peste. Când eram copii, mama (bunica care ne-a crescut) ne ducea din timp în timp, în vizită la mama ei, mama-mare Ioana, cea care locuia într-un sat vecin, la mai bine de 5-6 km, drum făcut numai prin păduri. Satul se numeşte Telejmani. Drumurile făcute acolo sunt unele dintre cele mai frumoase ale copilăriei mele. Mama-mare Ioana locuia împreună cu fiul cel mai mic, Vasile, şi cu nora Lenuţa. Vasile este cu un an mai mare decât tata, iar Cristi, fiul lui, cu un am mai mare ca mine. Străbunica era bolnavă, şi stătea mai tot timpul în pat. Picioarele ei erau acoperite de nişte bube imense care miroseau îngrozitor. De fiecare dată când mergeam în vizită mama (bunica) o spăla şi o îngrija pe străbunica. Străbunica era foarte scundă şi foarte slabă, era genul de personaă care nu se plâgea niciodată de nimic. Avea o voce aspră, de care-mi era teamă. Nu cred să-mi fi adresat mai mult de „ce faci fată?”. Preferatul meu era însă străbunicul, cel care nu mai putea merge şi-şi petrecea ziele pe sala din lemn, într-un scaun, îndemnând caii imaginari. Străbunicul venise-ntr-o permisie, în timpul primului război modial, se însurase cu străbunica, cea care avea pe-atunci 13 ani, după care plecase-napoi şi fusese luat prizonier de către nemţi. 7 ani a stat în lagăr, 7 ani soţia i-a făcut rânduielile creştineşti, ocazie cu care străbunicul visa numai colaci, după care mama-mare Ioana s-a întors la ai ei. No, din moment ce scriu, străbunicul s-a întors din lagăr, cu toate că i s-a oferit şansa să plece în America, el a ales familia, şi uite aşa au apărut vreo 7 sau 9 copii, nu mai ştiu exact, din care au trăit doar 5. Eram foarte mică când mergeam în vizită la Telejmani. Însă mi-i amintesc pe amândoi. Aveam 5 sau 6 ani când a murit străbunica. Străbunicul s-a dus la un an după ea. După toate astea drumurile noastre la Telejmani nu au mai fost aceleaşi. De obicei plecam dimineaţa şi ne întorceam seara. Frate-miu, cel care era mai mic, mai de fiecare dată la întoarcere nu mai vroia să meargă, punându-se la pământ şi vociferând ”io nu mai vreau să merg, să vină Tetili să mă ia cu maşina!”, după care urla de speria întreaga pădure. Bunica nu putea să-l care-n braţe, aşa că se trăduia să-l convingă că nu mai avem mult de mers, că lui Tete i s-a stricat maşina etc. Tete era un prieten de-al lui bunică-miu, care avea un IMS din ăla albastru. Acum nu-mi amintesc că aş mers cu el cu maşina, însă unde frate-miu îl invoca adesea trebuie să fi mers cel puţin odată. Tetili cum îi spuneam noi, era aproape de vârsta bunicilor, şi frate-miu era înnebunit după maşina lui.

No, ieri am fost cu Iulian cu bicicleta. A fost cât pe ce să-l chem pe Tetili. L-am şi chemat de altfel, numai că ce să vezi, era plecat la plajă. Ieri am făcut aproape 80 de km, şi nu distanţa a fost cea care m-a ucis, ci soarele şi vântul puternic. Adevărul e că nici nu dormisem bine, însă mi-a fost jenă să refuz promisiunea pe care i-o făcusem lui Iulian. Până la Hanul Morilor nu am avut niciun stres, mă rog am suferit ceva că am plecat fără aparat foto, oricum Iulian nu m-ar fi lăsat să opresc din km în km, drept urmare am privit şi admirat mai ceva decât aş fi făcut-o dacă aş fi fost de exemplu în faţa TV-ului. Nu mă mai satur să privesc, lanurile de grâu, luciul metalic al Dunării, viile-n floare, chipurile oamenilor prin sate. Nu e abdicare mai plăcută ca privitul. Nu am înţeles niciodată de ce mă simt atât de acasă peste tot. Cred că acest acasă e unul dintre sinonimele pentru înţelegere şi acceptare. Când îmi închid ochii aud zumzetul grâului aproape copt, eternele neînţelegeri ale păsăilor, simt vântul fierbinte pe faţă şi pe trup. Mă doare capul, şi am frisoane din cauza insolaţiei, în faţa mea mai sunt încă 40 de km de dealuri şi de vânt din faţă. Mai am o singuă doinţă: să-mi arunc bicicleta şi să mă aşez într-un lan de grâu. Pe E60 nu sunt copaci. Nu prea sunt copaci sub umbra cărora să te adăposteşti. Îmi vine să plâng. Mă uit la ceas şi constat că nu este încă 16, vreau să o sun pe cumnată-mea, însă cred că la ora asta încă doarme. E duminică după-amiaza şi e puţin probabil ca cineva să mai fie, nebăut (LOL), în oraş. Am 100 de numere în agendă şi nu ştiu pe cine să mai sun. Iulian nu e de-acord cu asta. Cel mai tare mă doare capul, nu i-am mai zis că aveam frisoane încă de când am plecat de-acasă. După ce-am urcat ditamai dealul la Seimeni, într-un soare năucitor eu tremuram de frig, şi abia plecasem de-o jumătate de oră. Mi s-a părut straniu, şi m-am gândit că poate urma să răcesc. Gripa porcină! LOL!

No, şi l-am sunat, de pe E60, de la Gălbiori pe frate-miu, mai aveam numai 30 de km până acasă, cu vântul în faţă, îi venea să plâng. I-am spus doar atât „cred că am făcut insolaţie, mă doare capul de mor şi mă ustură pielea, vântul bate din faţă, nu cred că mai pot să merg mult”. La care el mi-a răspuns „cine dracu’ te-a pus să pleci pe vremea asta?! Sunt peste 36 de grade afară. [după ceasul meu erau mai multe] eu sunt la Constanţa, iar ăl bătrân a băut o bere. Te sun mai încolo.”

Să mai spun că pe merginea drumului erau numai cruci? Nu-mi pot imagina cum de-au murit atâţia oameni pe E60. Cu vreo 3-4 km înainte de Gălbiori am întâlnit un copac pe marginea drumului. Iulian mi-a citit gândul şi ne-am oprit. Numai că ne-o luase înainte un bătrânel cu o maşinuţă. Nu era loc la umbră pentru toţi. Am zărit un boschete pe arătură şi i-am zis lui Iulian să mergem acolo. Am scos bicicletele din şosea, culcându-le pe arătură şi ne-am instalat su copăcei după ce-am rupt şi pus ceva crengi pe pământ. M-am pus cu capul pe rucsac. Iulian a zis să dormim un pic. Simţeam cum durerea coboară din oasele pelviene în genunchi. Nu am apucat să închid bine ochii când am auzit sirene de Poliţie. Nu mi-a venit să cred că nici măcar în mijlocul câmpului nu scăpasem de zgomotul oraşului. Traficul s-a intensificat brusc, Poliţia trăgând pe dreapta toate maşinile de pe sensul nostru de mers. Era un vacarm de nedescris. M-am ridicat în picioare şi am constat ce se petrecea de fapt. Era un concurs de ciclism. LOL! Bine că nu ne-au văzut pe bicicletă că s-ar fi demoralizat, săracii! Nu că noi ne-am putea compara cu antrenamentul şi cu dotările lor! Oricum mai mi-a revenit zâmbetul şi chiar am râs! După care am dat în rucsac peste o cutie de Dextrose, plus calcium & magnesium. De pe cutie nu a înţeles câte ar fi trebuit să iau, aşa că până acasă am termiat jumate de cutie, mă rog cu Iulian. Nu lipsa enrgiei era problema mea, ci durerea persistentă de cap şi insolaţia. Pantalonii mei pentru bicicletă sunt până la genunchi, însă cum nu am vrut să mă bronzez aiurea, i-am ridicat în sus, la bază ei aveau un elastic care se lipea de piele, cum dimensiunea piciorului sunt mai mari mai aproape de şold, am reuşit să-mi fac nişte semne şi vânătăi cel puţin ciudate. Nu mai zic că arăt ca un rac, şi că nu pot dormi din cauza usturimii şi durerii. Spre surprinderea mea cel mai tare m-au durut mâinile (palmele). Etc.

No, dar am supravieţuit. Cam sifonată, ce-i drept, totuşi mult mi-aş fi dorit să fi venit Tetili cu maşina. :-))

vineri, 5 iunie 2009

N-am chef azi.

N-am chef de scris de mult mai mult decât azi. Afară e lună plină. Oarecum mă doare capul. Am mâncat un mango care uitase să fie aruncat la gunoi, în supermarchet, şi totuşi mirosea atât de delicios. Toată ziua m-au usturat ochii, asta ca să nu zic că majoritatea timpului nu am văzut nimic, din cauza noii creme de ochi. Orhidica nu e nici ea mai fericită; ieri i-au căzut ultimele flori şi acum artată ca o ikebana incompletă. Nu am mai vorbit demult cu ea. Nu am stat jos decât cât am mâncat, şi-am scris 5-6 postări. Am făcut un pic de curăţenie pe balconul de la dormitor, am scos toate florile afară, i-am schimbat locul, după ce i-am făcut băiţă şi Carmelei. Nu am absolut nicio satisfacţie după atâtea oare de „bubulina gospodina”; mâinile mele sunt mult mai aspre, şi de la Domestos miros ca dracu. Trebuie să mă mobilizez şi să mai dau din flori, nu că nu le-aş iubi, însă îngrijirea lor îmi mănâncă o groază de timp, nu mai vorbesc de spaţiu.

În grădină miroase ca-n rai. Au înflorit ambii tei. Dacă n-ar fi atât de greu, mâine mi-aş muta balansoarul pe trotuarul sub tei, şi-aş citi.

Leman mi-a reamintit azi că noi racii, mă rog eu, că ea e Leu, eu sunt tot timpul nemulţumită, şi că nu mă pot bucura din toată inimă, trebuind să cârcotesc nonstop. Ok, carevasăzică să nu cârcotesc. Există totuşi ceva care mă face aproape fericită. Cărţile. Şi muzica la HomeTheater-ul care după ce l-a montat ăl-bătrân pe perete iar nu mai merge, mă rog receiver-ul şi cele 3 boxe din spate. Mă simt ca-ntr-un film tembel, adică mă văd foarte calmă, suportând cu stoicism, rezolvând nimicuri cronofage, şi totuşi atât de clocotind înăuntru. Clocotind de furie şi de indignare. Nu ştiu cum mama naibii se face că pe ce-mi doresc mai mult ceva, pe ce studiez piaţa, fac eforturi serioase pentru a achiziţiona scula respectivă după care constat că iar am dat banii aiurea! Dar să trecem peste, că iar mă enervez.

No, am setat aparatul foto al celor bătrâni, Nikon Coolpix P80, 10Mb, 18x pe SCN la rezoluţia maximă, am vrut să văd ce poate. Nu am apucat să-l întreb pe tata dacă a micşorat dimensiunea pozelor după ce le-a descărcat, pentru că nu e niciuna mai mare de 3Mb. Rezoluţia m-a dezamăgit, însă recunosc că zoom-ul de 18x chiar există.

No, mai jos sunt câteva poze făcute cu Nikon-ul. Am descărcat de pe Net săptămâna trecută mai multe lecţii despre fotografie; am de gând să abordez mai serios hobby-ul ăsta. Duminică vroiam să plec cu Răsturnica la Sf. Andrei, însă Iulian a zis să mergem la Capidava/ Topalu şi să ne întoarcem pe la Hanul Morilor, pe E60. Eu chiar îmi făceam probleme cum să-mi car trepiedul până la Sf. Andrei. Cu Iulian nu se pune problema fotografiatului. Încă un motiv să plec singurică. J.

de când am prelungit abonamentul la Internet, cu încă 2 ani, drept bonus conexiunea mai mult cade decât merge, fir-ar mama ei a dracu de viaţă! şi mai zici să nu te enervezi. e a 2 oară când încarc aceeaşi poză. :-(((

vitraliu în Mânăstirea Cozia (poze făcute de mama :P).

Oltul povestind muntelui (aci artistu' fui io).
Schitul Cozia, ăsta zoom optic! :-)

Călugărul care a conchis că glumesc după ce l-am întrebat "mă spăl în Olt, sau aştept prima ploaie?!" :-))

Dealul Negru nu mai era chiar atât de negru!! de-a dreptul fantastic preţul la cireşe. 25lei/ kg.