Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 30 iunie 2010

Batwoman

No, tocmai ce beau ultima bere neagră din viitoarele 90 de zile ale vieţii mele. No, tocmai ce stă să înceapă prima zi a ultimilor 400 de ani ai vieţii mele, celei de neieşit din casă, la lumina zilei.

Ascult Ayo, cea care-mi spune pentru a mia oară că viaţa nu e o poveste cu zâne, că ea e doar reală. De parcă n-aş şti!

Nu am chef de nimic, şi mai trebuie să fac şi baie şi să descifrez hieroglifele din reţeta dermatologului, azi am avut aceeaşi problemă la două farmacii.

Nu ştiu ce mă doare mai tare: faptul că nu voi mai simţi niciodată sărutul fierbinte al soarelui pe piele, sau faptul că va trebui să iau o tonă de medicamente, preţ de 90 de zile, zile în care va trebui să uit de absolut orice băutură alcoolică, sau cei 300 de lei pe care i-am dat pe tratament, şi stai că nu am găsit încă totul!

Mintea mea refuză să creadă că după mai bine de juma de viaţă prin soare şi caniculă brusc devii alergic... „pentru că sistemul imunitar se degradează în timp”! Nu am avut în viaţa mea absolut nicio alergie, şi-mi e foarte greu să cred că mă îmbolnăvesc tocmai când mă alimentez cel mai sănătos.

No, deja mă gândesc să-mi fac o pelerină albă, pe care să o port peste haine când ies la lumina zilei. Mă gândesc ca pentru a o putea suporta mai uşor să o cos de mână, singură. Nici nu vreau să mă gândesc cum voi arăta, mă rog, mai exact: nu-mi pasă! Ceea ce ştiu sigur e faptul că nu voi sta în casă, chiar de-ar fi să consum tot stocul de inutile şi extrem de scumpe ape termale „Avene”.

Analizând retrospectiv toate episoadele mele herpetice („buboase” J) mai recente, realizez că tipul a avut dreptate, soarele fiind unul dintre factorii predominanţi.

Oricum nu mi-a plăcut doctorul ăsta, cu toată opera ascultată şi cu toată graba impudic afişată, nu cred că a reţinut 5% din ce i-am spus, nu că ar fi ascultat ceva. Evident tot eu eram de vină, cea care nu a venit când bubele erau în plină glorie – evident faptul că am sunat 3 zile la rând, săptămâna trecută pentru, o programare de urgenţă a contat doar pentru mine. Tipul nu a fost în stare să-mi citească corect prenumele, spunându-mi de vreo două ori „Cristina”, şi evident nu a reţinut şi nu a crezut nimic din ce i-am spus, şi anume că nu fumez şi că am avut numai herpes bucal. Ceea ce-a pus capac acestui dezinteres profesional a fost remarca care m-a lăsat fără replică ”ar trebui să faci şi un test HIV, că tu ştii cel mai bine cu cine te-ai culcat!”. Asta a venit după ce a răsfoit, fără să citească şi/ sau reţină cele mai complexe analize pe care le-am făcut vreodată, cele care includeau şi anticorpii herpes, şi care erau evident pozitive.

Eram atât de obosită şi de consternată încât şi faptul de a-l băga pur şi simpu în pizda mă-sii pentru că-mi pocise prenumele, şi nu mă crezuse pe cuvânt mi s-a părut absolut inutil; mi-am zis să fiu tolerantă şi să-i dau o şansă, pe banii mei, evident. Omul ăsta decretase că mă cunoaşte fără să mă fi privit măcar. Senzaţia de dezinteres şi lipsă de respect pentru pacienţi, cea pe care-am avut-o în săptămâna în care am tot încercat să-l văd pe „vestitul” medic, s-a accentuat. Iubesc opera, însă niciodată nu aş obliga pe cineva să o asculte în timp ce eu trebuie să-mi fac treaba. Am simţit că prezenţa mea îi deranja unul dintre momentele favoritele ale zile. Ceea ce este cel mai tragic e faptul a trebuit să plătesc pentru asta. No, l-am detestat pe doctorul Daniel Nocivin înainte de a-l cunoaşte personal. Aş vrea să spun că intuiţia mea a dat greş, însă nu pot.

No, mâine începe noua mea viaţă. Cea de batwoman.

marți, 29 iunie 2010

În fiecare zi mi-e dor te tine

În fiecare zi mi-e dor te tine. De voi, marii mei plecaţi. Azi ar fi fost ziua ta. Petria – un nume atât de frumos! Tradiţia spune că ar fi trebuit să-ţi dau ceva de pomană, nu am făcut-o, cu toate că i-am adus şi dat, azi, Ioanei câteva nimicuri de prin Budapesta, mi-a fost jenă să o rog să zică un „bogdaproste”. Oricum, azi în căutările cabinetului dermatologului am dat peste o viitoare biserică, mai exact o baracă-ntr-un parc, am intrat şi-am cumpărat nişte lumânări. Primii la care m-am gândit aţi fost voi: tu şi Florin, după care evident căm m-am gândit la bărbaţii cei mai importanţi din viaţa mea, şi pentru toţi trei a fost pentru prima dată când am aprins o lumânare. No, fii pe pace, nu cred că am vreo şansă de a deveni mistică, nu în viaţa asta, şi nu pentru că mi-aş dori; de cele mai multe ori chiar mi se pare o impoliteţe faptul că Dumnezeu îmi cunoaşte toate şi acceptă toate dorinţele (sau/ şi) greşelile.

În fiecare zi mi-e dor de tine. Cine spune că timpul alină şi diluează suferinţa şi dorul nu a pierdut niciodată nimic valoros. Ştiu că ne vom mai întâlni cândva, cândva când poate nu ne vom mai recunoaşte, şi nimic din ce-a fost neplăcutt şi dureros în viaţa noatră comună nu ne va mai umbri amintirea şi fericirea prezentă.

În fiecare zi mi-e dor tine, în fiecare zi în care-mi amintesc de tine, pentru că da sunt şi zile – multe şi foarte lungi – în care uit, TE uit. Sentimantul pe care l-am avut după moartea ta – cel al unei iremediabile singurătăţi este încă destul de viu. Am citit că există în viaţa omului goluri pe care nicio prezenţă viitoare - oricât de mulţi oamnei ai cunoaşte, şi oricât de mult i-ai iubi - nu le mai poate umple, că sunt oameni absolut de neînlocuit. Dar astea-s clişee.

Nu ştiu cum este să mori, mă rog nu ştiu cum este din punct de verede spiritual şi sufletesc. Fizic am tot avut timpul să văd şi să învăţ.

M-am tot întrebat azi pe cât erai, de fapt, născută: pe 24 iunie, sau pe 4 iulie?! Nu cred că am ştiut cu exactitate vreodată, ştiu doar că tu, cu mine şi cu Iri suntem în aceeaşi zodie: rac.

Nu ştiu unde eşti – eu una aş suferi crunt să ştiu că după moarte există încă o viaţă, o viaţă în care tânjeşti după cei pe care i-ai iubit în viaţa-viaţă. No, vroiam să-ţi spun că mi-am adus acum aminte cum ţi-am reproşat o dată că pe mine nu m-ai iubit cât/ ca pe Iri, şi cum mi-a povestit tu într-un moment de magică sinceritate, că atunci când m-am născut eu tu, ai găsit un roi de albine, şi cum ai decretat că „el este fetii”- şi nu-ţi plăcea literatura, şi aveai doar patru clase! Încă mai ştiu poeziile despre război, primele pe care tu m-ai învăţat. Încă-mi sună-n minte glasul tău când ne jucam de-a ascunselea şi eu tot repetam: „nici acuma, niiiici!” la care tu mă corectai atoateştiutoare „nu mai spune aşa, că o să-ţi zică copiii „nici-nici”!

Lui Nici-Nici în fiecare zi îi e dor de tine. De voi. Pe zi ce trece detest tot mai mult expresia: „cei care nu mai sunt trăiesc veşnic în inima noastră”. Pentru că nu este aşa, inima mea e mult prea mică pentru oamenii pe care i-am iubit. Mult prea mică, mult prea mică...

Uite, astea-s pentru tine, le-am făcut într-un părculeţ de pe insula Margareta, cea din mijlocul Dunării budapestane. Dacă am reţinut eu bine, şi cred că nu, Regele Ştefan (sfântul Ştefan) a promis că dacă scapă de ciumă va dărui Bisericii primul născut. Şi a scăpat, drept care fiica sa, Margareta, a trebuit să se călugărească la 20 de ani, şi să moară la 28-29 de ani pe insula care-i poartă, de atunci, numele. Din păcate, din lipsă de timp eu nu am văzut/ străbătut decât nesfârşita faleză nordică – acum loc amenajat pentru atletism. Mi-ar fi plăcut să văd biserica Margaretei, da’nu e timpul pierdut, unde Budapesta-mi căzu dragă, cu siguranţă mă voi întoarce.

No, astea-s pozele: nuferi. Atât de delicaţi, sinceri şi singuri. Absolut de neimitat.



marți, 22 iunie 2010

Calea dragostei şi-a morţii peste care treci o dată

Calea dragostei şi-a morţii peste care treci o dată...

Evenimentele despre care am să scriu în cele ce urmează s-au petrecut acum mai bine de un an. Acum aproape o lună am simţit nevoia imperioasă de a scrie despre ele. Întâmplarea a făcut ca în zilele imediat următoare să privesc o fotografie, una absolut decentă - la restul nemaiprivind de ceva ani - singură fotografie care mi-a readus în minte şi suflet imensul dispreţ şi dezgust fizic pe care-l simt acum – şi în majoritatea timpului meu conştient – pentru acest om, drept care am ezitat în a-mi urma prima pornire, cea în care decisesem că este corect să le spui celor cu care vii în contact ceea ce simţi, mă rog, în cazul meu, ai simţit pentru ei, la un moment dat. Deci, hai să ne întoarcem în timp. Personal nu cred că sentimentele trebuie musai mărturisite, simplul fapt că ele există le face mult mai publice decât o ordonanţă de urgenţă, de exemplu, bine ştiut fiind faptul că putem ascunde multe, mai puţin ceea ce iubim, sau detestăm.

Foarte pe scurt, acum aproape o lună am vrut să spun doar atât: ce mult te-am iubit, acum mai bine de un an, atunci când m-am recunoscut în cuvintele tale – însă în niciun caz numai pentru asta. Ce mult te-am iubit atunci, în fiecare cuvânt, din fiecare frază a fiecărei cronici care-mi dezvălia un om cu totul nou, sensibil, atent şi timid, un bărbat îndrăgostit. De mai bine de un an mă ţin să te întreb: de cine anume ai fost îndrăgostit, anul trecut, la Cannes?!

Ştiu că totate astea nu mai au absolut nicio importanţă acum, şi categoric pentru tine nu ar fi avut nici atunci, însă acum aproape o lună am simţit nevoia să-ţi spun: ce mult te-am iubit, ce mult te-am iubit! Aş vrea să pot izola în timp, şi-n propria-mi memorie, momenetele acelea, şi să mă pot întoarce, numai eu singură, să le retrăiesc ori de câte ori simt nevoia, ca şi cum n-ar exista alt trecut, prezent şi sumbru viitor.

„Calea dragostei şi-a morţii peste care treci o dată” este titlul fascinant al unei cărţi care mi-a urmărit la un moment dat copilăria. Când mai m-am mărit am aflat că era vorba doar de-o banală poveste despre dragoste şi război. Cea care m-a intrigat, asta evident după titlu, a fost intrebarea dacă această cale se poate străbate şi-n sens invers, şi de câte ori?! No, tu ce părere ai?!

duminică, 20 iunie 2010

B. B.

Bubulina buboasă, sau, cum ar spune Iliescu: Brangelina. De data asta povestea este un pic mai tragică. Tocmai ce era pe trecute ultimul meu herpes (cel bimesual), unde toată noaptea mă înţepase urechea dreaptă, şi unde aveam deja câteva pişcături pe braţe de vineri, când m-am dat jos din pat sâmbătă, primul lucru pe care l-am constat, după ce m-am examinat atent în oglindă, a fost faptul că iar puseseră stăpânire pe mine bubele. Urechea mea arăta de-a dreptul dramatic, fiind vânătă toată, iar în mijlocul lobului trona, cât un bob de fasole, ca o podoabă, o pustulă tare, care mă mînca şi mă durea în draci. Braţul stâng era şi el plin de asemenea bube, număi că ăstea erau mai mici. Şi povestea nu se termina aici, existau vreo câteva şi pe picioare şi pe piept! L Aaaa... şi una-n nara dreaptă! Cum de data asta bubele se prezentau cu totul altfel am dat fuga să caut pe Net, amintindu-mi că mama avusese o dată Zona Zoster şi tot aşa se plânsese de durere, mâncărime şi-nţepături continue. Din ce-am citit pe Net am dedus că nu e vorba de Zona Zoster, unde bubele mele erau peste tot, că nu e vb nici de psoriazias, unde ăla nu doare, şi / sau mânâncă în draci. Am simţit că fac o cădere psihică; dacă bubelele astea nu au apărut pe fond de stres, cu siguranţă că ele au generat momentul maxim de depresie din ultimele două zile. Unde era deja weekend şi deci mult prea târziu pentru o programare la dermatolog, nu mi-a rămas decât să-mi dau cu ce aveam prin casă, şi anume o cremă Dermovate (pentru psoriazis), asta şi unde terminasem tratamentul intern împotriva herpesului, cu Aciclovir de abia de 3-4 zile, am dedus că nu e vorba de Zona Zoster. Am continuat tratamentul naturist cu Alove Vera şi Amino-Lizin (împotriva Herpesului) mărind doza la maximum – între noi fie spus: frecţie la piciorul de lemn!! Trebuia să fac şi eu ceva, unde simţeam (simt) că înnebunesc. Şi bineînţeles că până seara nu mi-a mai rămas un milimetru de buză fără herpes!! Drept urmare de două zile nu am ieşit din casă decât seara târziu, pe întuneric, şi numai pentru a duce gunoiul. Mi-ar fi fost util un văl din acel ca al musulmancelor! Ha-ha-ha!

Unde am avut cele mai groaznice mâncărimi de piele din viaţa mea, a trebuit să-mi ţin permanent mâinile ocupate cu ceva, drept care de două zile tot fac şmotru. Deci, o parte bună tot există! :D Problema e că nu am cum, şi când, să mă duc la dermatolog, drept care am să-mi aerisesc bubele prin Ungaria! Ha-ha-ha! Oricum, mâine dimineaţă mă opresc direct la Dispensar, nu că aş rezolva ceva, dar vreau să fac şi nişte analize la sânge şi la ficat, şi să cer cele mai puternice injecţii antialergice, unde mi s-a părut că ultima dată ele au fost singurele care au funcţionat. (Trebuia să fi păstrat io reţeta aia pe care mi-a dat-o ORL-ista de la Spital). Până una alta revin încetul cu încetul la băutul cu paiul, şi evident că am o foame de lup, asta unde nu pot să mănânc.

Bubele vechi parcă s-au mai dus un pic, încă vin din urmă tinere speranţe, başca Dermovate ăla nu cred că le face ceva, mă rog, nu lor, singura care se exfoliază e pielea sănătoasă din jurul lor.

Nu credeam că mai am vreo plăcere de descoperit, şi acum mă refer la corpul meu, însă trebuie să recunosc asta: mă înfior de plăcere când trec cu buretele cu spumă peste bube, atât de crunt mă mănâncă, şi atât mă costă să nu mă scarpin! Nicicând nu mi-a plăcut mai mult să fac baie! Ha-ha-ha!

Şi ca o curiozitate: bineînţeles că am şi pe fese!! Asta ca să nu zic că nu am testat la propriu mâncatul în cur!! Ha-ha-ha! Şi nu-l recomand nici măcar duşmanilor mei!

Cred că o să-mi iasă o bubiţă şi lângă pleoapa ochiului drept, mă tot mănâncă zona de vreo două zile. N-ar strica să iau juma de normă la grădiniţă pe post de Muma Pădurii, ba dimpotrivă aş mai rotunji veniturile, însă cred că săracii micuţi ar rămâne marcaţi pe viaţă! :D

joi, 17 iunie 2010

Rucola. Presentimentul nefericirii.

De fapt lucrurile stau tocmai pe dos, şi nu au absolut nicio legătură.
[Sunt atât de obosită, mi-e somn, şi mai trebuie să întind rufele şi să fac baie. Aaa... şi mai am şi-un kil jumate de cireşe de păpat - sarcină care totuşi nu pare chiar atât de dificilă.]
Cireşele sunt imense, cu cozi foarte scurte; cele foarte coapte chiar sunt dulci.

No asta a fost ieri. Dar să reiau firul rupt al poveştii. Ieri am fost cu *** să vedem ***, cu toate că io una mă autoinvitasem doar la "inaugurare", şi în niciun caz pentru evaluări imobiliare, unde mi-s sătulă până peste cap de haosul din casa mea. Cu toate că am vizitat câteva zeci de astfel de locuinţe, a lui *** a fost cea pentru care am simţit cel mai puţin interes. Sunt conştientă că e în renovare, însă nu ştiu de ce, trecându-i pragul, am avut un acut sentiment de singurătate, indiferenţă şi cruntă nefericire. Ceea ce este cel mai straniu e faptul că nu mi-am propus absolut nimic în ceea ce-o priveşte pe ea (casa), pur şi simplu presentimentul ăsta nu a făcut decât să mă pună în gardă cu ceea ce va urma, cred. Acum poate că o mare influenţă a avut-o şi energia negativă a celor care tocmai au părăsit-o. Oricum, mai rece decât casa a fost stăpânul. Trebuie să recunosc că cel puţin ei doi se potriveau. :D. Etc.

Cel care a schimbat, în sens pozitiv, evident, traseul zilei a fost tipul din piaţă, cel de la care am cumpărat cireşe, cel care din glumă în gumă, tot îndemnându-mă să gust şi din zmeură, că oricum ei au ceva peste cantitatea din acte, ca în final să mă surprindă invitându-mă "poţi să vii aci îi fiecare zi, şi să guşti ce vrei, chiar dacă nu ai bani să cumperi!" replică la care eu am răspuns râzând "ştii, nu am bani în fiecare zi"! Tipul a fost atât de tonic încât nu m-am abţinut să nu-i zic lui *** "da'ce cuceriri" mai fac şi io"! :-))) Întotdeauna i-am admirat pe cei care ştiu să vândă, drept care am să inaugurez o mică rutină atipică, în care am să includ şi piaţa aia.

După piaţă şi cireşe - cele care în opinia lui *** "au viermi şi nu ar trebui cumpărate"; probabil că de-aia tipul şi-a luat 2 kg, ca să se convingă - am plecat la supermarket unde am găsit rucola proaspătă, şi amintindu-mi de marele critic, am cumpărat 2 caserole.

Ajunsă acasă am dat un Google, şi-am ales prima reţetă: rucola cu roşii, ceapă, suc de lămâie, oţet balsamic, ulei de măsline, sare şi piper.

Acum trebuie să-i dau dreptate marelui critic: rucola nu se poate consuma ca atare, fiind absolut oribilă. Mă rog, io citisem pe Net că ar avea gust de usturoi, şi, mai mult de-aia o cumpărasem. Oricum în salata de mai sus, rucola a fost excelentă, sau doar mi-o fi fost mie foame! :-) Oricum cea care m-a dat gata a fost combinaţia dintre oţetul blasamic şi sucul de lămâie.

No, uite şi ceva poze. Cutia de rucola rămasă am de gând să o fac mâine, cu ton. Trebuie acum să mărturisesc că prima impresie a fost nefavorabilă, da' la cât sunt io de "snoabă" în ceea ce priveşte gastronomia, mi-am propus să continuu. :P




miercuri, 16 iunie 2010

Poza zilei: mă pisicesc, deci chiar exist!

La început am fost doar io, cea care încă visam frumos.
Într-unul din momentele - nefericite ale vieţii mele, realizez acum - a apărut o individă
cu un aparat foto.
Măi stresanto, io mai du-te-n lăbuţa mea, că-mi tulburaşi somnicul!!

... hmmm! (acum torc, da'fata asta habar n-are cum să pună asta-n cuvinte).
Oh, da, te urăsc mai mult decât toţi moderatorii CineMagia la un loc! Miau! O să te banez pe viaţă pentru că nu vorbeşti pisiceasca cultă şi pentru nu mă găseşti cea mai inteligentă, frumosă şi... uffff... îmi pierdui ideea!! (unica, de fapt. :P)

PS: Azi am fost la teatru; dacă s-ar fi meritat aş fi vorbit despre piesă, oricum actorii şi-au dat toată silinţa.

Continuând drumul spre cel mai frumos balcon, după al Danei, evident! :P

Azi, în pauza de masă, am făcut pozele astea, unde vreau să i le dau lui Mişu, cel care mă va ajuta să-mi fac o streaşină, unde nu mai e de trăit cu vecinii mei de deasupra, cei foarte educaţi şi înţelegători.

În 13 ani (de stat în apartamentul meu) m-am super convins că cea mai uşoară viaţă e la casă, sau... în cort. După ce termin cu streaşina va trebui să mă ocup şi de porumbeii care-mi îngraşă constant, şi, absolut benevol, o jardineră, şi care mă ajută să mă menţin într-o formă fizică excelentă, toooot spălând la geamul de la loggie. Ştiu deja ce soluţie va trebuie să aplic, asta unde din păcate chiar să vreau şi nu pot păpa cărniţă. :-)

Dacă mi-ar fi spus careva că urmează să trec pentru atâtea doar pentru un amărât de balcon, n-aş fi mişcat un degeţel în sensul ăsta.

PS: Paradoxal da' pozele se încarcă foarte repede, asta unde, în ţara asta, după ce prelungeşti abonamentul cu încă 2 ani, toate merg mult mai prost, sau de obicei deloc!

PS1: Dacă există un balcon, o adevărată splendoare-n floare - vorba romancierului acela englez - balcon pe care mi-aş dori să-l pot pune pe Net, categoric acela îi aprţine Danei. Am să încerc să o conving să fac ceva poze.

Deci pozele mele:








luni, 14 iunie 2010

Şi uite-aşa am învăţat şi io ce IP plătesc, de fapt.

Deci: My Network Connection Details
Ăăă... ce IP zice ăsta că am?! Hmm... să mor io dacă nu e ăla dat de domnul moderator ŞtefanDo! Bă, da'ce dăştept e omul ăsta! Ţţţţţ... deci tipul chiar e paranormal!
Ce spune factura mea? Păi ce să spună, e doar un IP static, adică îl foloseşte juma de ţară pe banii mei, mama lor de oţi!

Ce IP e scris în setările mele din My Accout Romtelecom?! No, să ne zică ŞtefanDo, că NUMAI el ştie citi IP-uri, mânca-l-ar mama. :D

No, acum pot să apuc de dat cu lavabilă şi de terminat odată cu epopeea asta. Acu'vorbesc despre amenajarea balconului de la sufragerie, amenajare care a dezamenajat o groază de alte chestii. Ufff...

Ăăăă... şi ăsta era IPul meu şi/sau al lui Nartip, şi/ sau Nartip-ul IP-ului meu... ăăăă... da, cred că asta era! Toate ca toate, da' dacă e al meu unde mama dracului se ascude, totuşi?! :-(((

Despre cum compară "domnul moderator" Dobroiu IP-urile



PS: Voi reveni cu lecţia despre IP-uri, şi... matematică!

duminică, 13 iunie 2010

Viaţa într-o gară

Nu, nu e o metaforă, acum vreo câţiva ani am observat, în drumul meu spre birou, că cineva s-a mutat efectiv,cu căţel, purcel şi... găini în dezafectata gară Cernavodă Oraş. Când nu e trafic, şi e foarte linişte pot auzi din balconul meu cotcodăcitul păsărilor şi lătratul cânilor. Mi-am propus de câteva ori să merg să fac ceva poze.
Am ales ziua de azi poate şi unde după "misiune" urma să fac piaţa.
Nu a fost tocmai o alegere inspirată, unde oamenii erau acasă şi s-au arătat foarte suspicioşi când m-au văzut cu aparatul foto, bănuind probabil că vreau să-i reclam undeva, sau că mi voi fi fiind vreo canadiancă excentrică, ceea ce dată fiind culoare pielii, cea de la mama natură, la care se adaugă şi arsurile provocate de biciclitatul pe arşită, ar fi fost mai greu de crezut. Rar mi se întâmplă să nu simt nicio plăcere când apăs pe declanşator. Întâmplarea a făcut ca azi să fie una dintre zilele acelea; parcă îmi jucam - foarte prost - propriul rol. No, da' să nu mai lungesc vorba şi să încarc ceva poze, că e deja târziu.

Scările care duc la gară.

Tipul a îngrădit perimetrul gării, başca are vreo 2-3 câini; cel negru era foarte activ. :-)
Pe linie moartă - la propriu.
Aşa arată gara văzută de undeva dintre linii, de la cel mult 20-30 de metri de Canal.
Prin "curtea" gării.
Ei da, încă un câne rău! :P
Un singur impuls, şi câte s-ar putea schimba, şi nu numai pe linia asta moartă.
Gara - vedere de ansamblu.
... şi Canalul. Toate pozele care vor urma vor fi dedicate - ca să zic aşa - Aneiemona, cea care trăieşte romanul vieţii ei pentru că nu este indiferentă (Mariana Nicolesco)
Ciulinii Dobrogei. Cu toate că nu am avut chiar nicio chemare, azi am făcut unele dintre cele mai reuşite macro-uri, zise modestă, Drago! :P

Şi după toate asta m-am urcat aci şi printre multe altele am văzut cine-mi îngraşă de fapt jardinierele cu petunii. No, de mâine plec la vânătoare de porumbei.
Despre sentimente am să vorbesc altă dată, nu că n-aş fi trăit chiar niciunul, însă îmi trebuie ceva care să-mi stârnească "logoreea", privirea oamenilor ăstora a făcut tocmai contrariul.

sâmbătă, 12 iunie 2010

Alte măşti, aceeaşi piesă

Nu aveam de gând să scriu despre asta azi, dar cum tot sunt în faţa PCului de mai bine de o oră citind şi căutând produse naturiste VitaCrystal mai ieftine decât pe site-ul firmei, mi-am citit şi corespondeţa de pe CineMagia.

Unde dimineaţă am văzut că ŞtefanDo l-a banat pe nartip, afirmând public că el ar fi clonă, cu toate că ştie foarte bine din analiza IP-ului şi nu numai, că această afirmaţie nu e adevărată. No, am trimis link-ul cu blog-ul lui nartip câtorva useri care au postat pe topicul „Reproşuri pentru moderatori”. Am făcut asta deoarece am fost foarte curioasă de reacţia lor, şi mi s-a părut un mod facil de a cunoaşte câteva caractere umane. Primul care ar fi trebuit să facă totul pentru a-şi recunoaşte şi îndrepta „judecata de valoare” ar fi trebuit să fie Windom, cel care inventase această minciună. Evident că tipul nici nu a catadicsit să răspundă la mesaj, darmite să inteprindă ceva! Şi aşa nu aveam eu o părere prea bună despre ardeleni, însă mulţumită lui Windom ea a mai coborât cu o treaptă, şi asta după ce-i spusesem ieri că cel mai mult la un bărbat apreciez inteligenţa şi caracterul. Oricum, ar trebui să fiu mândră de mine că l-am citit bine, însă nu asta era ideea, într-o vreme chiar l-am simpatizat.

Şi asta e lista aproximativă a celor cărora le-am scris:

Tocmai ce-am discutat ieri cu Dana D. despre starea continuă de înrăire, egoism şi indiferenţă pe care-o trăieşte omul contemporan, deci nu ar fi trebuit să fiu surprinsă de indiferenţa în faţa nedreptăţii. Cei care-au catadicsit să-mi răspundă au afirmat că nu-i interesează problema. Evident, asta unde majoritatea dintre noi nu a descoperit încă că nu e singură pe planetă. Pe zi ce trece constat că cei care şi-au ales viitoare profesiuni de lucru cu oamenii – ca de exemplu Illo şi Liviu – nu a deloc înclinaţie spre aşa ceva. Empatic nu eşti NUMAI cu cel pe care-l placi dintr-un anumit punct de vedere, ci MAI ALES cu cel care este în suferinţă, este nedreptăţit şi oprimat. Acum de, asta nu ţine numai de câtă psihologie cunoşti, şi de empatia cu care te-a înzestrat Dumnezeu, ci o mare influenţă o are şi bogăţia sufletească cu care te-ai născut, sau cel puţin aşa am citit io într-o carte, prin adolescenţă: „bogat sufleteşte te naşti, nicidecum nu devii”, adicătelea oamenii buni sunt numai de la Dumnezeu.

Aş vrea să spun că mă simt dezamăgită, însă-mi amintesc de ceea ce-a afirmat Adriana despre raci: „ei se simt aşa cum vor să se simtă”. Singurul care m-a dezamăgit – poate unde era şi singurul care conta – a fost Windom. Ştiu că există atâtea explicaţii raţionale pentru un caracter deficitar, că aş putea-o alege pe oricare dintre ele, însă asta nu ar schimba cu nimic realitatea, şi încă nu trăiesc numai în realitatea mea. M-am tot gândit azi-noapte şi mi-am spus că trebuie să iau numai partea bună a lucrurilor, şi anume cea în care am mai descifrat încă un caracter, cel al lui Windom. M-am supărat atât de rău aseară pe el, unde el a fost cel care a stârnit incidentul în discuţie, afirmând că nartip este o clonă, după care tipul a făcut ceea ce era şi firesc după citirea reacţiei mele, şi anume m-a reclamat. No, asta s-a întâmplat pe la 12 şi ceva, când am ajuns eu acasă, pe la 21 şi ceva, am constat că existau câteva excepţii care luaseră atitudine faţă de decizia lui Ştefan. Singura atitudine pe care aş fi vrut să o văd ar fi fost a lui Windom, cel care stârnise scandalul. Şi am văzut-o pe la 22 şi ceva, când tipul după câteva ore de stat on-line şi după o stategie de om laş s-a trezit să-mi ia apărarea IMEDIAT după ce-i trimisesem un mesaj în care-mi exprimam toată „admiraţia”. NU ştiu ce m-a deranjat şi dezgustat totodată mai mult: faptul că i-au trebuit ore şi postările altora pentru a-şi spune o părere pe care se presupune că ar fi avut-o din totdeauna, sau mesajul de după, în care-mi spunea ce-a scris şi că a şters acea postare după ce eu l-am „complimentat”, DE PARCĂ MI-AR FI REPROŞAT CĂ AR FI FOST CORECT NUMAI PENTRU MINE. No, ăsta este un gen de atitudine ţăţească pe care l-am detestat toată viaţa. O decizie înţeleptă ar trebui să fie luată conform unor principii, ci nu unor simpatii temporare. Am luat – şi nu regret – de câteva ori apărarea lui Halebardu şi a lui PK, şi asta nu că i-aş fi plăcut în vreun fel pe vreunul dintre ei, ci pentru că aşa îmi dictau convingerile mele. Faptul că m-am înşelat de câteva ori nu-mi scade nicidecum valoarea crezurilor, ci doar mă lasă să sper atât cât pentru a nu deveni negativistă, că data viitoare voi avea dreptate, şi va fi mai bine.

No, într-adevăr alte măşti, aceeaşi piesă.

PS: Mi-au plăcut câteva reacţii – şi acum nu mă refer numai la forum - asta poate şi unde au fost total neaşteptate, şi anume: anaemona, soX, corinka, rvn. Cât încă mai poţi fi surprins plăcut nu e chiar totul pierdut, păcat nu au făcut-o tocmai oamenii la care ţineam.

PS1: mă simt bine, unde nu am nimic să-mi reproşez, sau aproape nimic în afar pretenţiilor de la ceilalţi. :P