Totalul afișărilor de pagină

joi, 24 ianuarie 2013

Poveşti internautice despre minciună, prietenie şi ceva mai multă paranoia – 1

Am vrut să încep poveştile acestea de o mie de ori şi tot de-o mie de ori m-a apucat greaţa, greaţa faţă de oamenii şi faţă întâmplările pe care va trebui să le retrăiesc, din nou, povestindu-le, repovestindu-le, pentru că da, pentru a le putea înţelege mi le-am povestit iar şi iar, de-a lungul anilor, în desele mele nopţi de insomnie, nopţi care li s-au şi datorat, de fapt, de cele mai multe ori. Numai ideea că aceasta ar putea fi ultima oară când le rememorez mă mai alină un pic.

Pentru a putea înţelege mai uşor ceea ce urmează este obligatoriu să vorbesc puţin despre experienţa mea anterioară, cea legată de socializarea pe Internet.

Acum vreo 8-9 ani m-am înscris pe un site care avea un forum foarte viu, colorat şi activ. Nu era prima mea experienţă legată de forum-uri, însă acea a fost cea din care am învăţat cel mai mult, cea care m-a convins care sunt adevăratele realităţi ale lumii virtuale. Foarte pe scurt, lăsând la o parte persoanele inteligente, sincere, morale, culte cu care vorbesc încă şi acum – cele care nu fac obiectul acestei analize – am să amintesc despre restul. Ei bine, ca pe orice site, forum, etc. existau găşti şi bisericuţe, exista grupul celor din Bucureşti, al celor din Spania, Italia, etc. şi evident bisericuţele celor din provincie. Unde site-ul practica [şi nu numai el, de foarte multe ori iniţiativa pornea chiar de la userii din diverese grupuleţe], practica deci întâlnirile în real, forum-meeting-urile, cum le numeau, am avut ocazia să-i cunosc pe mulţi dintre ei, unii dintre cei mai acerbi, intransigenţi şi absolut paranoici utilizatori de forum, pentru că da, în primul rând pe acel forum utilizatorii se certau groaznic între ei, sau între ei înşişii, cei din zeci de conturi. Numai că acolo politica era un pic diferită decât haosul de pe TriluLilu, mai exact, aşa cum este şi moral şi logic, conturile clonă erau anulate, iar contul iniţail era bannat o perioadă de timp. No, vântătoarea de conturi clonă era jocul predilect al mai marilor forum-ului, şi nu numai, forum care de foarte multe ori era guvernat de grupuri, sau chiar cupluri de persoane cu probleme psihice care trăiau prin şi numai pentru acel forum/ site.

Despre unul dintre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să mai fac o precizare, unde nu am timp, de când sunt pe Net am încercat să evit chat-ul, şi acum mă refer la discuţiile acelea care nu spun nimic, al căror rost este să-ţi umple timpul, asta dacă eşti în puşcărie, şi eventual mai ai încă 2000 de ani de trăit, deci am evitat chat-ul şi mai toate socializările cu persoane sub 30 de ani, încercând să cunosc oameni un pic mai maturi de la care să pot rămâne cu ceva. Şi, da, acest gen de persoane chiar există, numai că pentru a ajuge să-i cunoşti trebuie să cerni şi arunci multă-multă pleavă.

Dar să revenim la cuplu despre care vreau să vă vorbesc: el, Eugen, moldovean la origine, acum stabilit de ani buni în Deva, foarte însurat pe vremea aceea, cu un băiat de vreo 12-13, încă lucra în SRI, la combinatul de la Hunedoara – tanti Luminiţa îl ştie cu siguranţă. Ştiu toate acestea din poveştile lui, mai mult sau mai puţin publice. Oricum, tipul era alcoolic, avea şi ceva probleme psihice, era total dependent de Net, nu ştiu câţi dintre noi ne puteam permite acum 7-8 ani internet pe mobil. No, Eugen nu exista fără acel site. Ce făcea el acolo?! Exact ce face un tată, dăcea legi, aplica pedepse, mai exact hărţuia cu lunile, absolut prin orice mijloace, pe absolut oricine i se împotrivea, şi evident făcea asta de zeci de conturi, asta în ciuda faptului că era cel mai înverşunat vântor de vrăjitoare, sau poate tocmai de-aia! Până să-l cunosc pe el am luat avetizarea pe care Cel-care-nu-mai-este mi-a spus-o de un milion de ori: „s-ar putea să dai şi peste oameni normali, dar mai mult ca sigur pe Net ai să cunoşti foarte mulţi paranoici” am luat deci avertizarea asta ca pe-o glumă!! Şi asta se întâmpla acum mai bine de... 15 ani!

Şi-acum câteva cuvinte despre ea: Carmen, din Bucureşti, fără familie, cu o viaţă foarte zbuciumată atât cea amoroasă cât şi cea de familie, lucra în mass-media, având deci acces la o mulţime de VIPuri şi personalităţi, din povestea mea veţi descoperi singuri asistenta cui era la acea vreme.

Ce făcea Carmen?! Absolut tot ce presupune jobul de iubită a unui paranoic, hărţuind la rându-i pe orice nu răspundea la comenzi, evident asta nu o făcea din contul oficial, cel din care încerca să pozeze într-o persoană ok, cultă, inteligentă şi mai ales sensibilă. Ea fiind din capitală, reuşişe să-i strângă pe toţi bucureştenii în juru-i, ca o mamă iubitoare ce era.

Ei bine, unde eu sunt genul care face totul pentru a afla adevărul am încercat să vorbesc cu toată lumea, aşa cum şi este firesc înainte de-a trage o concluzie, fapt ce mi-a atras dezaprobarea şi în final respingerea puţinilor oameni de pe acolo, cu care eram prietenă. Celor mai mulţi dintre noi le este greu să creadă că dacă eşti prieten cu ei NU este musai să ai aceiaşi duşmani, că dacă eşti cu ei trebuie să fii musai împotriva celorlalţi, sau că dacă eşti cu ceilalţi categoric le eşti împotrivă! No, mi-am pierdut, deci, foarte mulţi prieteni când mi-am propus să-i cunosc pe Carmen şi pe Eugen, unde mă cam săturasem de tratamentul acordat.

Până să o cunosc personal pe Carmen, îi cunoscusem pe unii dintre membrii grupului ei, bucureşteni, unde fusesem la vreo două forum-meeting-uri, iar cu unii chiar eram prietenă, vorbind de luni bune la telefon sau pe Y!M. Doi dintre ei chiar fuseseră şi pe la mine pe acasă, unul având rude în oraş, chiar fusesem la un pescuit împreună cu verii lui etc. Pentru acesta aveam eu sentimente mai mult decât de prietenie.

În anii aceia am socializat pe Net cât pentru 15 vieţi, a fost cea mai frumoasă perioadă în ceea ce priveşte comunicarea virtuală, tocmai de aia nu am niciun interes şi mai ales chef să o mai repet vreodată. Viaţa mea era acolo, încă nu trăisem agonia şi dezgustul pe care le aduc cu sine scenariile atent elaborate, mocirla în care te târăsc cei care nu-şi permit luxul unuei vieţi personale, cei care se hrănesc cu micile tale poveşti secrete de viaţă, cele pe care le împărtăşeşti sub umbrela empatică a prieteniei, acei vampiri mereu fămânzi şi în căutare de informaţii intime picante, de parcă prin ele ar reuşi să trăiască o viaţă care le-a fost interzisă, o viaţă pe care oricum nu dau doi bani, pentru că pentru ei tu nu exişti, sau eşti doar o bârfă bună de dat mai departe, pentru că, da, aşa se comportă oamenii inteligenţi, culţi şi morali, după ce-au citit toate cărţile, şi-au uzat toţii neuronii şi-au ajuns şi la capătul moralităţii!

Ei bine, acel site avea un chat, pe care unii dintre noi ne mai făceam veacul, unde cadrul era foarte intim, şi puteai să-ţi spui punctul de vedere mult mai uşor, faţă în faţă, vorba vine.

La un moment dat a apărut un cont nou, DE BĂRBAT tânăr, foarte prietenos, cu care am discutat câteva săptămâni la rând pe chat, evident nu despre vreme. Între timp vânătorii de vrăjitoare şi-au emis şi presupunerile, noul cont îi aparţinea, chipurile, lui Carmen. Evident că m-am revoltat, degeaba, tipa nu a vrut să recunoască cu niciun chip. După ce-a mai trecut un timp, când deja mai toţi am fost convinşi că este ea, s-au trezit şi prietenii mei din Bucureşti, cei cu care discutam des şi ne şi vedeam, sau trezit deci să-mi să mă facă atentă, după care cel pentru care aveam ceva sentimente a spus exact aşa: „nu ai idee cât am râs noi de tine!” Asta ar fi trebuit să însemne că şi eu, la rându-mi ar fi trebuit să fiu încântată că am fost subiect de haz general (a se citi bărfă), sau ce?!

În fine, chestia asta nu m-a împiedicat să fiu eu însămi, cea care doreşte să înţeleagă ce şi de ce se întâmplă, drept care m-am autoinvitat de un 1 decembrie, la Bucureşti, la Carmen. Şi aici am avurt parte cel mai bun tratament posibil, am dormit până şi-n patul ei, am fost în culise la cea mai super ediţie de „Duminica în familie”, emisiune la care oricum eu nu mă uitam, era vorba de-o ediţie aniversară, în care-au fost premiate o serie de personalităţi, printre care Regele Mihai, Corina Chiriac, Sorin Oprescu, Maria Dragomiroiu şi încă mulţi de care eu nu am habar unde viaţa mondenă nu m-a preocupat ever. Evident că am cunoscut-o şi pe Mihaela Rădulescu, cea căreia Carmen m-a prezentat „prietena mea” – o tipă foarte ok, şi fără ifose. Experienţa de la Antena 1 a fost cea mai interesantă şi mai incitantă dintr-acel an, am învăţat din ea că totul este muuuuult mai mic şi mai lipsit de strălucire şi de importanţă când eşti în platou, şi că profesioniştii, adică cei din spatele camerelor de filmat... cam mor de foame, din nefericire.

Tot cu acea ocazie am fost şi la un forum-meeting unde unul dintre tipii cu care mă văzusem deja mi-a adus o sticlă de whiskey, cu toate că eu nu beau aşa ceva, sticlă pe care-am uitat-o în maşină la Carmen, când am plecat la Cernavodă, şi despre care ea a făcut valuri (deloc plăcute) pe forum... câteva luni, cel puţin.

După ce-am revenit la Cernavodă, tipa s-a transformat subit din marea doamnă, cea care mă hrănise, găzduise şi întreţinuse, ba-mi dăduse şi-un parfum, apă de toaletă, mai exact, cadou (Acqua di Gio – Giorgio Armani, parfumul perferat al Mihaelei, la acea vreme), nu că ea, Carmen nu ar fi avut un coş plin cu parfumuri de firmă, chestie pe care nu am văzut-o nici măcar în filme sau fotografii (!), pe lângă parfum îmi mai dăruise o rochiţică care se ia peste pantaloni sau colanţi, şi-n care înotam atunci, dar pe care-o port cu succes azi, ei bine Carmen s-a transformat în „mahalagioaica de cartier”, cum obişnuiam să o alint eu, înainte – reproşându-mi, public, luni şi luni la rând, câte şi ce-a făcut ea pentru mine, ce parfum mi-a dat, ce mâncare mi-a pus pe masă etc. etc.!

Cât priveşte acel cont de bărbat, din care m-a tras de limbă, niciodată nu a recunoscut că a fi al ei, mă rog asta nu că ar fi recunoscut vreodată ceva!

Pe 14 aprilie, ori de câte ori îmi amintesc că este ziua ei – destul de rar, ce-i drept - îi trimit câte un SMS, în care mă semnez „Dragomara”, îmi răspunde constant, spunându-mi pe numele real.

Prin august 2007, când am fost în Retezat, şi-am avut de ucis o juma de zi prin Deva, i-am scris lui Eugen că vreau să ne vedem, doar eram la el acasă, nu mai răspuns niciodată, cu toate că noi doi vorbisem la telefon câteva luni, aproape zilnic, mă rog mai mult el vorbise, povestindu-mi iar şi iar despre femeile cu care-şi înşela soţia, ca orice om normal ce se considera.

Atât Eugen şi Carmen erau la vremea aceea trecuţi binişor de 40 de ani. Nu mai ştiu ce s-a ales de ei, aflasem la un moment dat că pe Eugen ori l-au dat afară din cauza băuturii şi / sau a dependenţei de Net, ori l-au / s-a pensionat. Carmen era în nu-ştiu-ce an la Regie de film, de fapt descoperirea „Cinema Paradiso” i se datorează, fapt pentru care-i mulţumesc.

Aaa... acel episod a făcut ca sentimentele pentru amicul meu, cel care s-a amuzat copios de ceea ce-am trăit eu atunci, să îngheţe, după care s-au topit încet, până au dispărut complet. Peste ani, tipul – aflat acum într-o depresie - avea să mă întrebe dacă mai simt ceva pentru el, i-am spus: „nu, şi-mi amintesc exact ziua când am încetat să mai simt ceva pentru tine”.

Ce-aş vreau eu să reţineţi de-aici este faptul că de cele mai multe ori cei care par nebuni în lumea virtuală sunt ABSOLUT nebuni şi-n realitatea curentă. Trebuie inteligenţă, memorie excelentă şi cunoştinţe avansate de psihologie pentru a-ţi crea identităţi false pe Net şi a nu fi descoperit.
Tot ce faci, afirmi, scrii lasă urme care spun mai mult despre tine decât o poţi face tu însuţi sub cea mai cruntă tortură.

Eu ştiu că acest gen de comportamente are explicaţii logice, însă pe mine, omul normal, cel care are de suferit de pe urma celui bolnav psihic, căruia i se îngăduie să folosească liber Internet-ul, nu mă încălzeşte cu absolut nimic faptul că el e singur, frustrat, că e sărac, că nu are bani pentru antidepresive, unde preferă să-i dea pe ţigări, de exemplu, sau că pur şi simplu refuză să urmeze tratamentul psihiatric prescris! Îmi este absolut imposibil să fiu empatică cu asemenea specimene, însă sunt de-acord să dau o parte din banii mei, ca ei să stea acolo unde le este locul, adică în izolare şi fără acces la Internet.

Trebuie să menţionez fundalul sonor pe care-am scris această postare:



Va urma.