Totalul afișărilor de pagină

marți, 31 august 2010

Enervări mărunte, sau nu?!

No, de ce se enervează Dragomara?! Mai înţelept şi muuult mai scurt ar fi să scriu despre ce n-o enervează pe Dragomara. No, dar hai să-i dau drumul, că poate aşa mă mai liniştesc, vorba vine.

Acum mai bine de 7-8 luni am descoperit site-ul scientia.ro – un portal de popularizare a ştiinţei, chestie care se face cu precădere prin traducerea a diverse materiale găsite pe varii site-uri străine cu profil tehnic, ştiinţific etc. Ar fi fost de dorit, cel puţin din punctul meu de vedere şi o interpretare personală, sau cel puţin alocarea posibilităţii utilizatorilor/ cititorilor de a comenta acele articolele. Chiar am propus asta la un moment dat. Faptul că este vorba de un site de popularizare face ca lectura să fie foarte uşoară şi plăcută. În aproape 8 luni de la „descoperire” îmi făcusem bunul obicei de-al vizita zilnic, şi asta nu numai pentru articolele sale, cât şi pentru rubica de întrebări şi răspunsuri, cea la care la un moment dat mi-a făcut deosebită plăcere să contribui. Trebuie să menţionez că nivelul infomaţional, ca să folosesc un eufemism, al acestei secţini, este extem de scăzut, unele întrebări fiind de-a dreptul infantile. Chestie pe care am semnalat-o la un moment dat, şi peste care evident că s-a trecut cu vederea. Există useri care doar întreabă, unii care deja ştiu şi răspunsurile (vezi de ex. userul Biologul, care – nu am priceput de ce? – pune numai întrebări pe teme de biologie.) Eu, din câte profile am studiat, cred că eram cea cu cele mai multe răspunsuri. No, şi acum trebuie să recunosc că mi-am lăsat “amprenta” şi pe-acolo, unde vorbele mele sunt mai mult decât ironie, umor şi ceva informaţie concretă şi utilă (îmi place să cred). Ceea ce era oarecum straniu în acea secţiune era prezenta a doi angajaţi scienţia.ro. Doi, sau unul în două conturi deferite, unul punând mai mereu întrebările, celălalt răspunzănd cel mai adesea la întrebările primului, şi nu numai. Printre întrebările mai vechi am găsit una pusă de unul dintre ei, vis-à-vis de rolul secţiunii “Întrebări şi răspunsuri”, la care celălalt, cel care răspunde de obicei, a zis că “secţiunea se vrea un soi de forum”. M-am mirat şi chiar am comentat chestia în cadrul întrebării. Au fost dăţi în are în cadrul unei întrebări se iscau alte dileme. Ori de câte ori am ajuns să întreb ceva, când de fapt ar fi trebuit să ofer un răspuns, mi-am cerut scuze, iar angajaţii sicientia.ro s-au grăbit să-mi spună să nu-mi fac griji, că doar de-aia sunt acolo, ca să aflu. Au fost şi cazuri în care au apărut divergenţe între useri, în care am fost insultată, şi-n care i-am luat delicat pe unii peste picior, mă rog nu neapărat în ordinea asta, şi categoric nu pe aceeaşi.
Ei bine, toate ar fi continuat nelimitat în aceeaşi direcţie dacă aseară nu apărea un articol nou, despre Virusul Nilului. Cum nu mă uit la ştiri, iar în ziare citesc numai pagina culturală, mi-am zis “hai să citesc”. Ceva-ceva auzisem eu pe la radio. No, am citit aricolaşul care se termina cu “va urma” şi cu link-ul, de unde el fusese tradus, de data asta mai puţin decât sumar. În timp ce eu citeam articolul, în secţiunea Q&R tocmai se isca o avalanşă de întrebări despre acest virus. La un moment dat s-a ajuns la numărul 10!! Ceea ce este oarecum ilogic, total neinteligent şi ceva mai mult decât imoral e faptul că acele întrebări erau puse tocmai de angajatul cel mai cel mai “întrebăreţ” al scienţiei.ro. După ce furia cuvintelor s-a mai domolit i-am răspuns la prima întrebare, evident în tonul meu ironic, atât de bine cunoscut. După care am afirmat că articolul ăla nu spune mare lucru, că eu de ex. aş vrea să ştiu cum şi de unde s-a îmbolnăvit prima pasăre, dacă virsului este specific lor etc. etc. Răspunsul meu a fost imediat sub al celui de-al doilea angajat, “răspunzăreţul”, care începuse deja să ia fiecare întrebare în parte şi să răspundă, evident cu informaţiile de la bibliografie (link-ul de unde fusese tradus articolul). Tipul a continuat în acest mod şi cu restul întrebărilor, timp în care eu m-am uitat ca vrăjită (a se citi tâmpită) nevenindu-mi să cred ochişorilor ăstora miopi. La un moment dat, am dat un printscreen cu link-ul către bibliografia-n engleză, în speranţa că se va opri vreunul, mă rog, poate singurul angajat. În minutele imediat următoare toate răspunsurile mele din acea seară au naufragiat într-un coş de gunoi scientia.ro. No, asta a fost o premieră! Şi cum nu aveam ouăle clocite la mine, nu mi-a rămas decât să-mi bag unghia boantă-ntr-un e-mail, “fluierând” către administrator. Care mi-a confirmat că el a şters postările deoarece încearcă să evite transformarea secţiunii într-un forum, că ale mele suculente comentarii nu-şi avea rostul şi locul, dar că “Altfel, apreciem cele mai multe dintre opiniile dv, unele şi inteligente şi amuzante şi pline de informaţie.” Ha?! Şi uite aşa m-am enervat nu pic. Numai. Ăăăă... oare?!

Înţeleg că vrei să mă superi, dar rupe-mi o mână, sau bea-mi o sticlă de vin, şi nu-mi strica cercurile, pentru că va fi JALE! După care mi-am făcut ieşirea de tragedie antică, acest gen de practici nefiind pe placul meu, şi acum nu mă refer numai la postările şterse, şi la uitatul de la o postare la alta a regulamentului de tine creat. Mi s-a părut de-a dreptul jenant, deloc inteligent şi total gratuit incidentul de ieri, cel cu “eu întreb, eu răspund”, sau mă rog “mama întreabă, tata răspunde!”. Trebuie să menţionez că “răspundăreţul” scienţia.ro în marele lui avânt i-a şters şi “întrebătorului” vreo două dileme existenţiale (a se citi întrebări). No, şi cu asta s-a mai încheiat o etapă internautică a Dragomarei. M-ar bate Dumnezeu dacă aş spune că nu am rămas chiar cu nimic. No, printre altele cred că am soluţionat şi problema update-ului codec-urilor de la HomeTheater, şi asta graţie unor răspunsuri valoroase.

Partea amuzantă este că azi când îmi pierdeam vremea cu o doamnă… în încercarea de a-mi activa un cont pe egradini.ro, cont cerut acum mai bine de 2 luni, ei bine azi, pe seară, găsesc la Junk-uri, spre totala mea surprindere - mă dezabonasem, deja – găsesc deci vreo 6 mesaje de la scientia.ro cu titlul “Raspunsul tau a fost selectat ca cel mai bun raspuns !” Ha-ha-ha! M-am uitat de curiozitate să văd ale cui erau întrebările şi peste cine credeţi că am dat?! Peste “întrebărici” şi peste “răspundac”! Ha-ha-ha! M-am prăpădit de râs, şi mi-am zis în gând “nice try, boys! You had your chance, now fuck off!”

Enervări mărunte. Asta a fost ieri. Azi e cu totul altceva! Asta unde dând un Google mi-am amintit de activarea mea nerezolvată, egrădini.ro?! Spanioli au un obicei, niciodată nu te lasă să raportezi/ reclami un incident exact în ziua în care s-a produs. Or şti ei şi de ce! :P Oricum, păcat de timpul pierdut aici (scientia.ro), şi oriunde pe internet ai parte de tratamente similare. De mâine am decis să citesc numai site-uri literare. Or fi ei unii autori cretinei, limitaţi din pucnt de vedere intelectual şi afectiv, imorali, frustraţi, megalomani, imaturi, însă am speranţa ca mărca poetic să fie câte unul! Oglinda literară, cu asta am să încep. Când o să am chef şi timp am să vă scriu cum nu a vrut să mă primească pe mine o tanti grasă, urâţică cu apucături tipice de neocomunist pe un site despre grădini unde “de 2-3 luni incoace s-au inscris in forum cateva zeci de persoane care au facut deja ce trebuia si acum nu au frustrari; mai mult se rup in figuri cu plantele si gradinile lor”. Nu pe am înţeles io cum să treaba cu ruptul ăsta în figuri, da’sper să fie totuşi o chestie decentă, şi deloc dureroasă, atât pentru om cât şi pentru plantă.

Am ajuns mai zilele trecute, absolut din întâmplare, pe blogul ţopârlanului ăla de Badea. Mirrrrcea Badea. Câh! Ocazie cu care am dat peste una dintre dilemele lui existenţiale “de unde dracu’or veni, bă, toţi cretinii ăştia pe blog-ul meu?!”. Chiar aşa, de unde?! (întrebă şi corul).
Eu nu am plecat niciodată de la premisa că s-ar putea ca necunoscutul cu care vorbesc, corespondez etc. pe Net sau în viaţă reală să fie cretin, de exemplu. Pentru mine sunt cu toţii de cunoscut. Acum nu ştiu ce să mai cred, pot afirma că am o vastă experienţă pe site-uri cu profile total diferite, însă oamenii sunt aproximativ aceiaşi peste tot: lipsiţi de umor, toleranţă, plini de răutate, de-o vanitate nemăsurată, ranchiunoşi. Despre inteligenţă şi cultură nici nu mai aduc aminte. Nu spun că sunt cu toţii astfel, însă din păcate predomină cei descrişi mai sus. Sau poate am eu prea mari pretenţii, sau poate nu citesc unde trebuie, pe cine trebuie, cum şi cât trebuie?! Probabil că ei ar vorbi şi mai dur despre mine, nu că m-ar interesa părerea cuiva etc.

sâmbătă, 28 august 2010

Docendo discimus

Aceasta este încă o poveste despre cum îţi poţi pierde timpul pe Internet în interminabile şi inutile dispute pe teme derizorii. Genul ăsta de activitate tinde să devină sport naţional, şi când spun asta nu mă gândesc numai la controversele online, ci şi la ceea ce se întâmplă prin media românească etc. E trist că tocami eu am fost iniţiatoarea acestui incident... Dar să nu o mai lungesc.

No, azi am cunoscut-o pe Simona, o femeie foarte cultă şi instruită, cu mult bun simţ şi umor. Două dintre marile pasiuni ale Simonei sunt ortografia şi ortoepia. Această adevărată stăpână a cuvintelor deţine un blog unde sunt dezbătute, argumentate adecvat, varii dileme legate de limba scrisă. Pe blog atmosfera este foartă deschisă, nu se fac niciodată referiri injurioase la adresa autorilor textelor citate drept material didactic. Nu se fac afirmaţii defavorabile vis-a-vis inteligenţa şi cultura celor care pun diverse întrebări, toată lumea fiind tratată în mod egal, cu respect şi prietenie. Să mai spun că Simona face asta absolut benevol, fără să aştepte nimic de la nimeni, fără să ţină lecţii de educaţie şi/ sau morală nimănui?! O adevărată muncă de misionariat, după cum i-am şi spus-o, de fapt. Simona este genul acela foarte rar de pedagog foarte răbdător şi tolerant care-şi sprijină şi încurajează învăţăcelul, netratându-l - aşa cu des se face greşeala – din olimpul Academiei.

În final vreau să mulţumesc mamei, lui Dumnezeu, Romtelecom-ului, prostiei mele şi nu în ultimul rând lui Gaetano Donizetti - de altfel singurul – care a făcut posibilă această percepţie fantastică a realităţii.

Pentru cei care nu ştiu „Docendo disciums” se traduce prin „învăţând pe alţii învăţăm noi înşine”. Ultima chestie la care m-am gândit când am ales acest titlu a fost ortografia limbii române. Docendo discimus-ul meu se referă mai degrabă la o gramatică mult mai delicată, cea a inimii, a smereniei, a lucrului făcut pentru celilalţi fără speranţa vreunei recompense. No, acum mă duc să exersez.

Şi acum vă las cu cele 8 minute ale Mariei Calas în Lucia di Lammermoor a lui Donizetti (pe CDul meu Lucia este interpretată de Renata Scotto. Astă seară la România Muzical la „Seara de operă” a fost premiera nu-ştiu-cărei opere, nu i-am reţinut numele, şi oricum am ascultat doar finalul. Minunat! La un Google rapid aflu că tipul a compus nu mai puţin de 75 de opere.)

http://www.trilulilu.ro/Nini61/0d1cad5361e853

joi, 26 august 2010

Bubulina gospodina şi „marea alergare”

Şi uite că se produse minunea. După încă un coşmar legat de mâncare, şi de data asta şi de Aurora, cea care era o vampiriţă care mânca... pâine (evident!), mă trezii ceva mai devreme, adică înainte de 10, vorba vine mă trezii, că până pe la 10:30 mă trezesc de vreo 15 ori, şi mă tot culc cu antifoanele în urechi, şi perna pe faţă de încă 20 de ori!! Mă trezii, deci, cu chef de muncă. (Corul: vai, ce frumos minte fata asta!) Unde am decis să spăl geamurile de la balcon după ce vin ăia de la Constanţa să ia măsură pentru streaşină, şi unde de mai bine de două săptămâni nu a dat nimeni niciun semn de viaţă, asta unde înainte mă sunau în fiecare săptămână, însă nu aveam eu banii, no, unde am astat ca fraiera acasă, mi-am zis că ar fi cazul să fac un pic de curăţenie pe balcon şi să spăl şi geamurile care nu arătau tocami bine, urmele ploilor din iulie fiind încă destul de evidente, că doar d’aia am dat 25-30 de milioane pe hidorizolaţie, nu?!

Şi uite aşa am făcut prima cafea în 10 zile, şi pe la 11 m-am apucat de treabă. Evident că mi-am ales prost ziua, pentru că azi au fost în jur de 33 de grade la umbră. Eu una nu am stat decât în plin soare, că doar nu eram tâmpită să mă trezesc de la 6 ca să spăl geamurile. Task-ul, relativ simplu, s-a complicat un picuţ când a trebuit să mut ghivecele şi suporţii de flori ca să fac curat pe sub ele, plus că a trebuit să mai schimb nişte ghivece. Plantele cumpărate de la sieberz.hu parcă ar fi mutante, atât de mult au crescut, evident că am avut şi o victimă colaterală, doamna iederă, cea pe care-am udat-o cu atâta sârg, de-a dat colţul.

Mi-a luat aproape întreaga zi, şi încă nu am spălat pe jos. Ufff... Dacă mi-aş fi făcut o afacere din asta aş fi murit de foame! No, dar a fost distractiv, am transpirat în draci, am numai ţepi de cactuşi prin degeţele, şi nu m-am oprit decât să schimb CD-urile, şi să-mi pun câte un pahar cu apă. După ce-o să spăl şi pe jos am să fac şi câteva poze, pentru că nu intenţionez ca minunea asta să se repete mai curând de trei luni.

Aş fi reuşit să termin până la ora 19, dacă nu ar fi trebuit să-mi fac ceva de mâncare – ciuperci şi dovlecei pe grătar (într-o vreme mă dădeam în vânt după aşa ceva, azi au fost doar... câh) – după care am făcut un duş – cu apă de la boiler, că iar e revizie, sau Dumnezeu mai ştie ce, şi la 19:05 plecam pe stadion, deoarece vorbisem cu..., dimineaţă, să facem puţin sport. După cât transpirasem peste zi, şi cât mă întinsesem peste geamuri, şi la regimul meu alimentar, numai chef de alergat nu aveam. Deja regretam, dar cum promisesem, nu puteam da înapoi.

Când să ajung pe stadion nu mică mi-a fost mirarea să-mi văd colegii care străbătuseră colosala distanţă de 5-600 de metri cu maşina, pentru a da câteva ture pe jos! Ha-ha-ha! Illiescu şi cu Paulovici (vezi, de data asta am scris corect! Ufff... ce efort!), cel pe care-l ştiam total nesportiv, alergau deja. Nu mi-a venit să cred ochişorilor, şi l-am întrebat siderată pe VLH: „ce-aţi păţit, măi?!”. „Am inaugurat MAREA ALERGARE, vii şi tu cu noi?!”. I-am amintit că nu am mâncat de trei sptămâni, vorba vine, şi că sunt după o zi de spălat geamuri. Chestie la care el a tras concluzia că mă dor ochii. Ha?! M-am băgat şi eu la o tură de stadion, şi asta numai ca să vorbesc cu ai mei colegi, evident Iliescu a ţinut să-mi reamintească demnul meu comportament de la preselecţia pentru maraton. Sadic mai e tipul ăsta, frate! După ce m-am mai învârtit un pic neîndrăznind să sar gardul, de frică să nu rămân agaţătă prin el, m-am dus la scările mele iubite, că doar de-aia venisem. Evident că golanii au început cu miştorurile „vrei să faci fundul mai mic, şi fesele mai tari?! Visează în continuare! Ha-ha-ha!”; „deja ai slăbit de când tot urci şi cobori! E vremea să te opreşti!” I-am ignorat, şi mi-am văzut de treptele mele, oprindu-mă doar cât să-mi trag un pic sufletul şi să fac câteva stretching-uri după ce terminam câte o treaptă (50 de urcări şi coborâri cu acelaşi picior etc.) Azi am refăcut şi calculul, unde anul ăsta am modificat un numărul de urăcri/ coborâri, am ajuns să urc/ conor 1000 de trepete, şi asta în 45-50 de minute, cu tot cu pauze stretching. Tragedia e că trebuie să măreşti continuu numărul... chestie pe care eu nu am prea făcut-o pentru că nu am timp, o oră este deja prea mult. Trebuie să mai şi trăiesc.

Pentru colegii mei „marea alergare” s-a terminat cam repede. Sunt curioasă cât o să-i ţină. Le-am promis că o să alerg şi eu cu ei când m-oi simţi în stare, a se citi după ce-o să mănânc şi altceva în afară de aberaţiile curente.

No, mâine vreau să mă duc la nutriţionistă, asta dacă s-o fi întors din CO. Sâmbătă fac trei săptămâni de când ţin regimul ăsta, şi singurele scăderi în greutate sunt legate de numărul de la sutien, şi de faţa mea, care oricum arăta a supravieţuitoare de Auschwitz, şi zău dacă asta era ideea. L Mi-e şi teamă să mă cântăresc; întotdeauna am considerat cântarul de baie absolut deprimat, şi tocmai de-aia am decis să-l cumpăr abia anul trecut prin toamnă-iarnă, când m-a pus dracu să iau nişte pastile de slăbit şi de regalarea colesterolului, de la Wlamark. În prima săptămână am slăbit 1 kilogram, cică, în cea de-a doua am fost vreo 3-4 zile la munte, după ce m-am întors aveam 3 kile în plus! E adevărat că am mâncat ceva delicioase prăjiturele făcute de Odeta, da’totuşi… Cu greu m-am abţinut să nu-l arunc de la geam, de fapt singura problemă pe care-o am e să nu cadă în capul cuiva. Nu numai că nu am slăbit după aberaţiile alea (care au constat în jur de 130-140 de lei, şi asta pentru că era nu-ştiu-ce promoţie), dar valoarea colesterolului a ajuns la 300, de la 246 cum fusese iniţial! A fost prima şi ultima acţiune de genul ăsta. Ăăă… sper. Acum am modificat registru trecând pe tenii, asta poate şi unde nu mi-am putut cumpăra iguana dorită. O tenie la purtător! Super!

No, gata, mă duc la un duş cu aromă de armată de sconcşi – aşa miroase apa din boiler, asta unde-l folosesc doar de 4-5 ori pe an; am lăsat să curgă apa stătută, dar probabil că la ce depuneri ori fi înăuntru trebuie să curgă o juma de zi, dar la 5 lei/ m3 nu prea mă lasă inima.

Şi ceva muzică, după o zi ca asta numai Byzantion mai merge.

Cine este Dumnezeu“ (una dintre preferatele mele) http://www.trilulilu.ro/maria21dayana/c86142ceff4658

„Doamne pe Tine Te Laudam”

http://www.trilulilu.ro/a1ynsudyty/ab2964ee228129

„Fericirile”

http://www.trilulilu.ro/harsand/56a4bfc49f8ef2

„Troparul Adormirii Maicii Domnului si stihuri”

http://www.trilulilu.ro/cucumucu/47bb8767647108

miercuri, 25 august 2010

Sensul secret al zilei

Of, oare chiar atât de greu să fie să faci un CD de calitate, cu toate melodiile (poeziile, de fapt) scrise corect, şi puse-n ordinea de la sfârşitul cărţii tale de poezie?!

Mă gândeam azi, că în afară de familie şi prieteni, nu cred să existe prea mulţi conaţionali contemporani care să dea bani pe-o carte de poezie. Din păcate.

Datorită unei prezenţe noi şi revigorante printre mult ignoraţii mei prieteni Triluliu – de la care am o singură imposibilă şi absolut inutilă pretenţie: fără mesaje private - mi-am reamintit o pasiune pe care-am ignorat-o în ultimele luni, asta ca să nu zic unltimul an: poezia. Nu aş putea spune care e cauza exactă. Poate prea mult timp pierdut cu filmele, poate prea multe şi prea tari pahare de real, nu ştiu... Dar era o vreme, restul vieţii mele deja trecute când aveam întotdeauna câte o carte de poezie sub pat. (Cum aveam ceva timp liber la birou citeam poezie, aşa am ajuns să citesc mai tot ce se publicase pe liternet până prin 2008). Chiar aşa, să mă uit mâine pe sub pat, bănui că o să am ceva surprize. Ha-ha-ha! Una dintre explicaţii ar fi şi faptul că acum dorm mai bine, şi mai mult ca niciodată. Unii ar încadra asta la depresie. Unii, însă nu eu.

Ascult Marta Petreu – „Scara lui Iacob”. M-am enervat un pic când am trecut poemele în format mp3, pentru a le putea pune pe Trilulilu, deoarece track-urile nu sunt demunite corespunzător.

Am vrut să copii una dintre poeziile mult mai vechi care mi-au făcut să-mi îndrept atenţia către Marta Petreu. Ştiu şi unde o citisem, numai că ce să vezi, nu am găsit-o acolo unde ar fi trebuit să fie, adică lângă restul cărţilor de poezie! [S-ar putea ca ea să fie într-adevăr sub pat].

Coborarea Ingerilor


Nu există iubire. Slavă ţie: nu mai există. Există
numai gura asta spurcată a mea care spune
cuvinte: bucurie tandreţe dragoste dimineaţă
sens lumina iarba plăcere

Dar pe lume există numai cruzime

şi ploaia asta de sânge
hemoragia asta întunecată a ta

Oho! degeaba plouă cu sânge: nouă nu ne mai pasă
în zadar ne faci semne
Nu există iubire Domine nu
Noi suntem pe de-a-ntregul ai tai

Oho! ai tăi umblăm prin stratul negru de sânge
ca prin iarba de toamnă cu brumă

Suntem ai tai Domine. Cad din cer
ca niste fulgi care latră
câinii tai. Ninge cu javre
Urlă la stele boturi flamânde de câine
Da. Suntem ai tăi. Tata. Hulim în numele tau:
facă-se deci voia ta de călău

Eu sunt Marta. În genunchi ma aşez. Întind grumazul. Amin.

(Marta Petreu)

PS: ... în multele ore pe care le dorm, visez, şi visez şi visez. Printre altele, din ce în ce mai des visez că mănânc, orice în afară de pepene şi salată de legume (ha-ha-ha!), că sunt pe munte – azi-noapte i-am visat chiar şi pe Iulian şi Sorin, în Făgăraş -, că iar am bube (ha?!). Nu ştiu cum se face că, în ciuda faptului că mă gândesc la cartea pe care-o citesc nu visez mai niciodată continuarea mea a poveştii. În concluzie: colecţia mea de frustrări creşte de la o zi la alta. Să mai zic că mă uit din ce în ce mai des şi mai visătoare la sticele de vin, spunându-mi: ori eşti masochistă, ori eşti tâmpită!! Am mai făcut cadou din ele. Da’totuşi să le dau chiar pe toate?! Flavonoidele şi resveratrol meu iubit!

Aoleu, uitam link-urile din Marta Petreu! Uff… şi evident Trilulilu nu mai funcţionează. Nici măcar versiunea veche, că cea nouă, aflată în curs de testare, e varză complet. Cel mai tare mă amuză lipsa feedback-ului la problemele pe care tot ei te roagă să le sesizezi. Nu înţeleg de ce mă mai agit… No, da’stai s-ar părea că acum merge. Ufff… greu tată, greu!

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/0b4e5c1f62f2b8

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/bdded916a1220d

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/ce952fafd0f1fc

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/32b8bbeadf6c61

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/c600c7702bf4fa

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/ab060c8f865706

duminică, 22 august 2010

Lectura – locura & musica divina

Şi uite că a mai trecut o liniştită săptămână dintr-o viaţă al cărui sens e încă incert, sau probabil că am încetat să-l mai caut. S-ar părea că am şi uitat, deja, că-l căutam. Ce uşurare, nu?!

A fost o săptămână atipică, de somn până la ora 10, uneori 10:30, de citit, tolănită pe canapeaua din sufragerie, întreg restul zilei. Dacă nu ar fi trebuit să continuu aberaţia aia de tratament aş fi lăsat baltă orice orar de masă, atât eram - şi însă mai sunt, unde mai am vreo 50 de pagini - de captivată de „Seducătoarea din Florenţa” lui Salman Rushdie.

Dacă am ieşit de 3 ori din casă. Mare minune! Şi asta că a fost nusai să duc gunoiul şi să refac stocul de pepenei. Nu cred că am fost vreodată mai sedentară şi mai leneşă. Cu sedentarismul nu am fost niciodată de acord, dar ce poţi face afară când sunt 36-37 de grade la umbră, şi când doctorul ţi-a interzis categoric expusul la soare, şi în casă sunt atâte tenaţii mai rece, ca de exemplu aerul condiţionat care funcţionează (din nou! Nu se ştie pentru cât timp. :D), pepenele rece şi poveştile fabuloase ale lui Rushdie?! Lenea chiar nu mă deranjează, mă rog nu am fost chiar atât de lensă, am spălat ceva geamuri, iar ieri am făcut un efort suprem şi aspirat aproape întreaga casă, după asta urma să spăl pe jos, da’aci am clacat – făcusem deja prea mult pentru o singură zi – drept care am plecat la moţul lui Erik.

Cu toate că stau de o săptămână acasă nu am reuşit să rezist până după ora 24 pentru a vedea integrala (mai mult sau mai puţin, că nu am verificat dacă-s toate!) filmelor lui Jim Jarmusch, însă azi mi-a surâs norocul, şi unde “Dead man” se difuzează la 23:35 cred că am să reuşesc să-l văd. Între timp am văzut ceva filme total neinteresante, am citit câteva blog-uri mai mult sau mai puţin incitante despre film şi literatură, şi-am ascultat asiduu Jan Garbarek, deja am început să-l ascult album cu album, în speranţa că poate voi ajunge la saturaţie, nu că mi-aş fi propus aşa ceva, dar cred că vecinii, şi categoric ăl bătrân, s-au cam saturat tipul ăsta de jazz.

Mi-am propus să fiu mult mai atentă cu ceea ce citesc, privesc şi ascult, nu că aş citi, sau asculta ce nu-mi place, însă simt că pierd nejustificat de mult timp cu filme de 2 lei. Mă deprimă enorm că nu am de unde să cumpăr filme clasice şi de artă de calitate, în România. Oferta televiziunilor, mă rog a posturilor de filme pentru care plăteşti separat este relativ slabă, iar eu cea care am totuşi zile în care nu mă uit la TV am ajuns să parcurg toate filmele CineMax, de exemplu, pe unele chiar de mai multe ori, şi relativ rar am fost satisfăcută.

Mi-am mai prospus să fac câte o recenzie de carte, film, compozitor, pe lună. Drept care asta este luna Jan Garbarek, cartea am să o aleg dintre volumele Salman Rushdie citite recent. Cu filmul am ceva probleme, mi-ar plăcea să scriu despre Akahige - Barba rosie (1965) al lui Akira Kurosawa, însă trebuie să-l revăd pe PC, deoarece pe HomeTheater la partea a doua nu a mai intrat subitrarea. Mi-ar fi plăcut să-l cumpăr, dar de unde?! Mi s-a cam acrit de calitatea slabă a filmelor luate de pe Net.

Între timp a venit toamna, am dedus asta unde seara e recişor, pe piaţă au apărut strugurii noi, româneşti, iar unele dintre „celebrele” mele petunii, cu toată atenţia mea, stau să moară.

Pe 20 a fost ziua lui Erik, a împlinit primul an. Ieri i-au luat moţul, deci bebelul va fi eroul următoarelor mele poze.


Of... câte probleme am, şi oamenii ăştia atât de zgomotoşi, ce-or fi vrând de la mine?!
Verişoara Alexandra mi-a invadat regatul!
Nuu, vă rog, lăsaţi-mă în pace, că doar nu m-oi însura tocmai azi?!
Tare mi-s mândru!
Scoate-mi chestia asta de pe cap!! Ce-ai uitat că eu sunt băieţel!
Ajutooor, tati nu vreau să ajung ca tine! Lasă-mi părul în pace!
Eh, poate că dacă ai fi pus şi-un Hustler, m-aş fi răzgândit! :P
Dileme, dileme! Totuşi... nici măcar o cutie de bere?! Un ceas... că de un dandy duceaţi voi lipsă!
Cheile de la maşină, doar nu m-ai plimbat atâtea luni degeaba!
Şi verigheta! Ha, cred că glumeşti?! Las-o imediat jos, pasiunea asta e pentru fetiţe!
OK, deci asta e ideea voastră de tort?! Câh, detest frişca!
Triplu undercover: Erik, Bianca şi Luca.
Asta iese când zâmbesc cu toţii dinţişorii. 5.
Aici îmi arăt încântarea vis-a-vis de lego-urile aduse de tuşi. Vai ce frumos zboară, şi ce zgomot plăcut fac la atingerea parchetului! Data viitoare să-mi aduci unele mai mari, te rog.
Şi acum linişte, se difuzează melodia mea preferată!
Trăind muzica! Dacă ăsta ar fi fost un film s-ar fi văzut cum dau din picioare.

Şi asta a fost tot. De azi sunt aproape băiat mare.

duminică, 15 august 2010

Transpir, deci încă exist!

Şi uite că a venit şi ziua în care stau şi mă uit siderată la cele două apatate de aer condiţionat, pe care nu le mai pot folosit deoarece sar sigranţele sau/ și se ard prizele! Cât or putea, frate, să consume, că nu le-am setat niciodată mai jos de 20-21 de grade, iar să le folosesc pe amândouă în același timp ar fi fost SF curat?!

Nu ştiu de ce, dar pe ce trec anii suport din ce în ce mai greu căldură, şi încă n-am o sută de kile!

No, mi-e cald, mi-e foarte cald, drept care fac câte 3-4 duşuri pe zi, unde tot au scumpit ăştia în ultimele luni apa rece cu 90%, ca să încurajeze consumul, cred eu. Constat că pe zi ce trece tind să mă apropii tot mai mult de modul tradiţional de viaţă... cort, malul apei, hrană vegetală.

Pe balconul de la sufragerie cred că sunt peste 45 de grade Celsius, şi asta cu toate ferestrele deschise oscilobatant, şi cu tot geamul lor dual protect, trebuie să ud florile aproape zilnic.

No, mi-e cald şi singura chestie care mă mai răcoreşte un pic e să zac pe canapea cu o carte-n mână, sau să privesc la vreun film. Tristeţea e că totuşi am atâtea de făcut... ufff. Mi-e cald, şi mult îmi mai place să beau apă plată! Câh!

Azi pe seară am ieşit un pic cu Răsturnica, unde cel puţin afară bate vântul. Dacă n-ar fi fost ţânţarii ăştia care ţin musai să mă cunoască fizic mi-aş fi mutat domiciliul, temporar, pe malul Dunării. Mi-e dor să dorm cu alt zgomot de fond, în afara traficului, a apei trase la WC, sau a televizorului vecinilor de deasupra. Cum s-a dus şi unica priză din dormintor, s-au dus şi şansele mele de-a mă amăgi ascultând muzică de relaxare, „Sunete din natură”, de exemplu -, sau de a citi în pat.

Şi acum câteva poze făcute azi.

Cea mai nouă biserică din oraşul cu cele mai multe biserici de rit diferit (spun statisticile). Biserica asta este a lipovenilor.

Poza asta este făcută în port, pe faleză, acolo unde am avut neşansa să dau peste un fost coleg care mi-a propus să mă înveţe să înot "să mor io, dacă până deseară nu înveţi!" Ce-o fi, frate, cu nevoia asta a celor născuţi/ crescuţi pe malul apei?! Sau poate că este o frază tipică de agăţat, realizez eu acum - unde prea mi se spune des?! :D
Vis-a-vis de Seimenii Mici şi de drumul preferat al Răsturnicăi: o mică parte din Dunăre.
Răsturnica admirând un apus înceţoşat.
Apusul din... Dunăre.
"Braţul" acela de Dunăre, văzut dintr-alt unghi. De obicei el este mult mai îngust, dar cum anul ăsta Dunărea a fost foarte mare...
Dunărea navigabilă este în spatele copacilor, în spatele ceţii.
Dunărea la Seimenii Mari (partea mai nouă a satului, cea de sub coastă). Era o vreme când vedeam des aici, pentru a admira apusul.
Cu filtrele potrivite soarele ar fi avut culoarea reală: roz. Un soare roz, un cer roz şi Dunăre roz.

miercuri, 11 august 2010

În patria Dragomarei, cea dintre penibil şi ridicol

Şi vă voi povesti acum despre cum m-am făcut eu de basm, azi; nu că aş fi vreodată de fală, voba bunică-mii!

Luni dimineaţă mă sună Dana Călinescu, fosta mea colegă, şi-mi spune că cei de la Sindicat organizează o preselecţie pentru un marton care urmează să aibă loc în Spania, la sfârşitul lunii septembrie, şi că ar fi cazul să mă înscriu şi eu. Îi răspund că nu am bani, sunt la regim, fac zeci de kilometri cu Răsturnica, urc munţii, fac şi sute de „scări”, dar de alergat nu am mai alergat de vreo 10 ani, de când aveam cu vreo 10 kilograme mai puţin, deci nu e de mine. Între timp primesc şi-un e-mail de la Liliana, cea pe care o stresasem la un moment dat pe tema e-mail-urilor de la Sindicat, primesc deci un e-mail din care înţeleg că se asigură totul: transport, cazare şi masă. Titi, cea care ascultase toate detaliile îmi sugerează să mă înscriu, că oi găsi eu 100 de euro pentru banii de buzunar. Deci mai de voie, da’ mai mult de gura lor, m-am înscris.

Şi aici trebuie să fac o mică paranteză: între multele mele probleme temperamentale – ca să folosesc un eufemism – se alfă şi o empatie atipică, care nu mă lasă să asisit pe viu, sau măcar să privesc la TV niciun fel de competiţie sportivă. E ca şi cum aş trăi multiplicat de zeci de ori emoţia, şi teama de eşec a fiecărui concurent. Nu-mi pot controla nevoia morbidă de a mă pune în sufletul şi mintea sportivului. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi cu unele cărţi, filme şi cel mai adesea şi ABSOLUT TOTAL trăiesc asta cu muzica. Deci, dacă cineva trăieşte sportul cu ce are el mai greu de învins, adică emoţia şi tăria morala, aceea sunt eu. Drept care încerc pe cât posibil să evit aproape total acest gen de emoţie care-mi macină fizic inima. Ştiu că nu este despre mine, însă efectiv nu mă pot controla, pentru că nu-mi mai aparţin, sunt în egală măsură atât competitorul, cât şi competiţia. În concluzie toată viaţa nu am făcut decât să mă feresc de competiţiile sportive, olimpiadele din şcoală, la care oricum nu aveam simţul şi controlul măsurii, şi acum mă refer la cele de limba română, la care eu nu aveam niciodată timp să scriu/ spun totul.

No, partea tragică a sosit abia azi dimineaţă, prin e-mail, când am aflat că trebuie să alerg 20 de ture de stadion. Iniţial mi-am zis să nu mă prezint, însă colegii mei tot au insistat, ba mai mult, Costina m-a sunat după program şi s-a burzuluit toată când a aflat că sunt în faţa PCului şi-mi comand cărţi, în loc să plec spre stadion: „m-ai dezamăgit, trebuia măcar să încerci etc.”! No, şi-am făcut-o, în felul meu unic şi absolut inegalabil.

Şi-acum hai să vă povestesc cum este să alergi după o spătămână de păpat numai iaurt degresat, legume şi muuultă-muuuultă apă plată, după ani de nealergat, după o zi în care nu ar fi trebuit să alerg, despre vreme nu mai aduc aminte, unde mai fierbinte decât aerul eram doar noi, cei care alergam, mă rog, mai mult ei, că io am alergat numai vreo 4 ture şi ceva, ture-n care colegul Iliescu ţipa de pe margine „tu ce cauţi, măi, acolo?!”, iar Adi Sfîrlea „Du-te, măi, la Salvare”!! Cel mai haios a fost Victor cu „haaaai, că nu eşti ultima, mai e Mugurel după tine!” Ha-ha-ha! Acum sunt rea - au fost, din fericire, o mulţime care m-au încrurajat - dacă mă gândesc bine prestaţia mi-a fost invers proporţională cu galeria! Pe bune! Vă mulţumesc celor din tribune, care citiţi pe-aci! Iliescu, tu continuă să scrii la testament!!

Ştiu că cine se scuză se acuză, încă chiar am vrut să alerg, însă de-unde energie, fratele meu, de unde?! Când eu am după-amieze în care până şi suta/ sutele aia/alea de metri de la autobuz până acasă îmi par vii calvare. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: nu-mi e foame - când bei peste 3 litri de apă pe zi nu mai are cum să-ţi fie foame – însă am o stare de epuizare soră geamănă cu colapsul fizic, şi evident asta mi se întâmplă mai spre finalul zilei; acum de, dorm şi insuficient, şi-apoi nici nu aveam vreo şansă la cum m-am prezentat, între cei aproape 50 de bărbaţi. Şi ca tacâmul să fie şi mai condimentat, la începutul competiţiei, ex-iubi Liviu, cel care-a făcut atletism de performanţă, şi care acum are vreo două operaţii la genunchi, cel care cât am fost împreună nu a fost în stare să urce măcar o coastă dobrogeană, prin biciclitările noastre, mă rog, marele, frumosul, într-un cuvânt inegalabilul sportiv Liviu îmi spune, după ce dă mâna cu mine: „ai venit să mă vezi, nu-i aşa?!” Ha?! Remarcă la care am zâmbit galeş, evident după ce l-am băgat în p. mă-sii în gândul meu: „pe tine te pot vedea oricând; am venit pentru cei care cred în mine, şi pe care am să-i dezamăgesc imediat”. Îmi este greu să ascund faptul că pielea mea a gândit şi tânjit după cu totul alt răspuns, dar cum singurul stăpân (încă) peste patria penibilului şi a ridicolului este creierul meu, am abandonat cursa şi m-am cărat instant acasă. Asta de parcă aş putea scăpa de propriile-mi sentimente, de amintirea lui Liviu, de Sorin, şi de restul galeriei mele de înaltă calitate şi prestanţă! [Iliescu, tu nu eşti inclus; vezi de testamentul ăla!]

Partea care mă doare, mă rog, o să mă doară e faptul că majoritatea mă vor considera laşă, iar mâine o să am parte de-o serie de glume proaste, poze pe reţea etc. Dacă sentimentul penibilului nu ar fi atât de acut aş râde şi eu. Nu este suficient să ai simţul umorului pentru a-ţi depăşi mai uşor propriile momente de cretinism şi ridicol! Oricum, de-aci am învăţat pentru a suta-mia-oară lecţia cum că nu trebuie să mai las pe nimeni să decidă pentru mine, unde eu îmi cunosc cel mai bine neputerile. Da, da’şi ce dacă?! :-((

Of. Întotdeanua am avut o repulsie patologică pentru ridicol, pentru datul în spectacol şi ieşitul în evidenţă. Greu de crezut că mi-s de-o timiditate maladivă, nu?!

[Nu mi-a făcut bine să fiu fizic lângă Liviu, m-am simţit ca într-o moarte clinică, spiritul şi mintea mea mă/ ne priveau din tribună. Trupul meu avea cu totul ale mesaje de transmis şi verificat. I-am urât pe amândoi. Şi m-am simţit atât de singură, şi totuşi, explicabil de în plus. Într-o zi au să mă ucidă pe de-a-ntregul emoţiile astea.]

No, gata, subiect închis! Mă jelii destul, mă duc să mă consolez cu o baie călduţă, o cană cu lapte şi-un maur iubit. Mi-am comandat aproape tot ce era la reduceri la Polirom, aparţinând lui Salman Rushdie, şi acum abia aştept să-mi încep călătoriile imaginare; şi să povestesc şi-n imagini despre cele trăite recent, da’nepovestite nicicum.

Şi asta http://www.iclassics.com/artist/releases/release.aspx?pid=56831&aid=7604 (Eleni Karaindrou) ascult acum, evident nu de pe Net.

luni, 9 august 2010

Dovada că există şi zile bune

Ascult un „ghiveci” din câteva albume de-ale lui Jan Garbarek, descărcate de pe Net. Superbă muzică bizantină; jazz. Nu am chef de scris, vreau doar să adaug câteva vorbe despre zilele bune pe care le am uneori. Stau într-un cerc, ca într-o psihoterapie tembelă, de grup, eu şi cu câteva zeci de alte mine. Le-aş fi spus „alter ego”, însă ăsta e un cuvânt prea pretenţios pentru o seară atât de umedă, o seară-n chiloţi în faţa monitorului, lângă o cană de lapte mai fierbinte decât aerul. Stăm în cerc şi povestim, foarte pe scurt: o zi e bună când dormi până la 10:30, mă rog cu mici întreruperi de câteva minute, în care constaţi că niciunul din vecinii tăi nu dă cu aspiratorul, nu ascultă manele şi nu-şi omoară consoarta, şi că iar ai visat o casă, parcă ar fi fost casa de la ţară, şi parcă trăia tataie, iar un zid stătea să cadă. Foarte pe scurt: o zi e bună când continui să te trezeşti dintr-un vis într-alt vis, iar şi iar şi iar! [5th Piece [All Those Born With Wings]http://www.youtube.com/watch?v=dJGgQwBryGA piesa asta e dumnezăiască!]

No, dar să dăm cuvântul altei membre nebune a cercului: o zi e perfectă când domnul Dobroiu îşi corectează greşeala, şi nu-mi şterge comentariul; săracul e cotropit de căldura asta de August-Cuptor. “Şi unde mai e cald în august, Dragomara, în afară de cinematografe”?!

După ce bei un pahar de iaurt degresat – vinul tău de august – şi te bagi în pat cu Maurul, sub răcoarea nocivă a aerului condiţionat ştii că aia e încă o zi e bună.

Altă zi e bună după ce săturându-te de duelul trivial dintre Aurora şi Uma, îl dai dracului pe Maur şi treci la căldura Viridianei, care bineînţeles că nu vrea să meargă pe norocosul HomeTheater, pe care numai cablurile l-au salvat şi de data asta, de trecerea la nivelul superior de existenţă, cel de farfurie zburătoare, valoroasă farfurie zburătoare. După care ziua nu a mai fost atât de bună pentru că şi-a băgat cuţitul Bărbierul din Siberia, cel care-i reteză fetii toate speranţele de-a vedea un film bun. Dar cum fătuca are numai admiratori atipici, ea fu salvată de domnul Kurosawa, şi-al lui Barbă Roşie, însă era deja mult prea târiu, trecut de miezul nopţii când fătuca se transformase deja “în reaua de luni dimineaţă”. [Ajutoooor! Jan Garbarek nu mă lasă să scriu… “Brother Wind March” - http://www.youtube.com/watch?v=Mjgr9UJuODM ! Dă-mi, domnule, ghemu’napoi, te rog!]

O zi categoric e ne-bună când citeşti tot felul de cretinisme despre filme, pe Net. Nu mai scrie, frate, mai nimeni cronici documentate, pertinente, şi de ce nu, literare! Ba mai mult, mai sunt unii care rescriu sfârşituri de film, asta ca să nu zic că le inventează! Nu ştiu pe cine să citesc, mai exact bănui că ar trebui să rămân numai la părerea mea. Proastă părere!

No, o zi e bună când domnul Răzvan Penescu îmi răspunde personal, şi mai şi corectează (ar trebui să verific, totuşi! J) o inadvertenţă dintr-o cronică la Viridiana, cea pe care-o văzui în sfârşit azi, pe PC, şi despre care citisem ieri dimineaţă un articol în Jurnalul Naţional. Răzvan Penescu mi-a amintit de motivele din care nu mai citesc literatură pe liternet.ro, şi de Mercur: http://www.polirom.ro/catalog/carte/mercur-1660/. Cred că am fost un pic prea “sinceră” cu el, şi parcă regret timpul pierdut în dispute de 2 lei, da’totuşi dacă io sunt cea idioată, de ce nu cedează ei primii?! :P Asta e doar o întrebare retorică.

No, gata, că prea mă roade dorul de Maur. De fapt unul dintre adevăruri e că zilele astea am fost foarte tristă pentru că am realizat că nu-mi mai pot cumpăra cărţile pe care le doresc, că mai am o săptămână până la concediu, că Iulian şi Sorin am plecat în Făgăraş fără mine, că eu o să stau ca proasta acasă, spălând geamuri, comandând streaşina aia blestemată şi rugându-mă să-mi ajungă banii de mâncare, mâncare care este mai fără gust ca niciodată! Da, da’cel puţin o să slăbesc!! Slabă şi cretină! Ăsta da, ideal!

No, noapte bună, Jan Garbarek şi-al tău Regnantem sempiterna (Anonymous). http://www.youtube.com/watch?v=-XMCneeAD08

[Unii-i spun “Etno jazz” ( sau world music) - trebuie să ascult mai mult.] Mă întrebam acum pe coloana sonoră a cărui film l-am ascultat pentru prima oară.