Totalul afișărilor de pagină

luni, 28 februarie 2011

Despre cum mi-am pierdut răbdarea


De mai bine de 10 ori m-am gândit că voi scrie despre întâmplarea de zi. De mai bine de 10 ori postarea purta un titlu diferit. Oricât m-aş strădui nu-mi amintesc acum niciunul. Atât de mult au contat, pentru mine, la momentul respectiv.

Am să încep atipic, şi anume cu concluzia: nu, nu mi-am pierdut răbdarea - nu aveam cum să-mi pierd ceea ce n-am posedat niciodată - ci doar am ajuns la concluzia că în ţara asta nu mai este de trăit. CATEGORIC NU MAI ESTE DE TRĂIT. Mă rog, nu dacă nu eşti vameş, sau parlamentar.

Şi acum ar trebui să adaug că-mi iubesc ţara. Racii sunt prin definiţie patrioţi. De ce dacului nu m-oi fi putut naşte la şapte luni - mă întreb acum pentru prima oară, în 30 de ani - numai Dumnezeu ştie?! Oare?!

No, zilele astea mi-am reamintit cum obişnuiam să mă tot întreb despre sensul vieţii. Despre cum mă rodea, atât de FIZIC, întrebarea asta. M-a mirat faptul că, cu toate că încă nu am găsit acel rost, CHIAR nu-mi mai pasă. M-am roadat şi ERODAT, într-atât de mult nu-mi mai pasă. Asta ar fi absolut normal dacă sentimentul nu ar veni ca o schimbare fizică de poli.

Deci nu mă mai interesează sensul vieţii, deoarece - fără să-mi doresc, şi fără să vreau - am avut sentimentul că numai nebunii şi bolnavii incurabili (eufemism pentru idioţii sadea) cred că l-au găsit. Cu toate că i-am admirat şi invidiat întreaga mea viaţa, am decis să mă dezic de ei, şi să fiu muritorul de rând, cel care nu dă doi bani.
De fapt, cea care-a primat aci a fost sinceritatea vis-a-vis de mine. Am învăţat, şi tot învăt, de mai bine de trei luni ce înseamnă a fi bun, uman şi sensibil. "Cristina nu mai avem şampon. Cristina nici gel de duş nu mai este. Cristina îmi pare atât de rău după zecile de minte pierdute pentru că nu mi-ai încărcat cartela."

Şi totuşi răbdarea mi-am pierdut-o după ce m-a pus dracu să deschid factura Romtelecom de luna asta, cea despre care io ştiam că trebuie să fie 0 (zero). Evident că nu a fost aşa. Providerul/ Operatorul meu iubit îmi trăsese a nşpea mia ţeapă. În weekend-ul meu şi aşa ratat, evident, am crezut că este o glumă proastă. După ce-mi dăduseră nu-ştiu-ce compensaţie, acum îmi încasau 271,73 Lei pentru un Kit Dolce HD Zapper suplimentar, adică al doilea decodor Dolce HD, şi-asta cu toate că io am un singur TV pentru care achiziţionasem, evident, un singur decodor, în 24 de rate, cel care cu tot cu MAX PACK+ (numai HBO HD) trebuia să coste 8,12 euro.


No, şi-am am crezut că mi-am pierdut răbdarea când şeful meu a ţipat la mine azi: "dacă nu găseşti IRul ăla înainte să-l aducă Corespondenţa ai să stai aici până la 7 (19:00, sau 7:00 a doua zi, habar n-am!). Şi ăsta va fi mărţişorul tău." La care M. a râs, ca o idioată. Erau cu toţii în şedinţă, altmineri i-aş fi zis câteva. Era prima dată când simţeam nevoia asta.

De fapt nu am simţit că-mi pierd răbdarea zilele astea, ci doar am avut un imens sentiment de dezgust şi greaţă profundă faţă de ţara asta şi de toate autorităţile care-o reprezintă. Am realizat că în ţara mea primul care te fură e statul, că în zadar sunt eu corectă, pentru că întotdeauna va exista un operator, o firmă de servicii, etc. care-şi va bate joc de mine, sub blâna oblăduire a puterii.

Nu ştiu ce m-a deranjat mai mult: faptul că au îndrăznit să mă tragă în piept, sau că m-au considerat din start idoată, deci bună de muls?! Azi am simţit EFECTIV că în ţara asta nu mai este de trăit.

După un week-end de coşmar şi migrene, azi, după ora 18, am sunat la ClickNetTelVerde. Evident că după ce s-a aflat care e oful meu, s-a şi întrerupt aplelul. După care s-a întâmplat ceva absolut miraculos: am dat de-a doua persoană profesionistă - ca să zic aşa - din Romtelecom. Nu ştiu cât a fost ipocrizie, şi cât sinceritate, regret că nu i-am reţinut numele. Tipa a fost incredibil de amabilă. Dacă ar fi fost firma ei chiar aş fi îndrăgit-o. Mă rog, şi mai mult o simt acum.

No, am obosit. Am obosit să mă tem, şi mai ales să constat că tot mi-s înşelată. Nu ştiu, probabil că ăsta este noul trend.
Înţeleg că suntem vai de capul nostru, da'totuşi...

No, şi ăsta este MaxPack+ (HBO HD, singurul, de fapt) pachet comandat online, cel pentru care
a trebuit să trec printr-atâtea... minciuni.

PS: Şi mâine mă duc să le văd pe fete. Pentru că nu mai au şampon, gel de duş, minute Vodfone. Şi altele. Vorbim zilnic, mai bine de-o oră. Nici dacă ar sta lângă mine nu aş şti atâtea. Azi i-a expirat abonamentul lui Lori, unde nu m-a asculat şi a sunat în Belgia, i-am promis că nu am să-i reîncarc o lună, cartela. Am să o sun eu.
Au fost, SUNT, zile în care am vrut /vreau să uit de ele, zile în care mi-e dor de viaţa mea de dinainte de-a le cunoaşte. Cu fiecare nouă zi sunt tot mai conştientă că numai împreună, zi de zi, vom putea trece peste toate... neajunsurile... astea.

joi, 17 februarie 2011

"Realitatea este o umbră a adevărului"

Mi-a plăcut afirmaţia asta, citită într-un articol din Juranlul Naţional ( http://www.jurnalul.ro/stiri/observator/interviu-cu-iubitul-sinucigasei-din-constanta-568725.html ) o poveste despre care-mi vorbiseră, oarecum eronat, şi fetele (Lili şi Titi), azi.

"Realitatea e o umbră a adevărului. Mulţimea umbrelor unui lucru pe un perete nu formează, nu constituie acel lucru ci este doar mulţimea felurilor puterii peretelui de a oglindi acel lucru. Dacă cineva mişcă umbrele nu schimbă lucrul."

Şi iar am vorbit cu Lori, cea pe care-am învăţat-o - surprinzător pentru mine - cum să înceapă/ termine o conversaţie telefonică "Bună seara/ La revedere, Cristina", altminteri mă tâmpise cu "Ce faci?!".

Mâine trebuie să aibă loc mult amânata şedinţă cu părinţii. De la Centru nu are cum să vină nimeni, pentru că se schimbă tura, iar doamna care iese din tură, normal că la ora aia - 18:00 - vrea să plece acasă. Nimeni nu a fost vreodată la o şedinţă de-a ei, cu părinţii. Afirmaţie care după ce m-a deprimat, mi-a relevat gradul de interes pe care i l-au acordat mamă-sa şi statul prin "doamnele de la Centru". I-am promis că am să vin eu la următoarea şedinţă, numai să ştiu data exactă, adică să nu o tot amâne cum s-a procedat cu şedinţa curentă. Ziua se măreşte continuu şi nu va mai fi o problemă să ajung înapoi acasă.

Zi de zi vorbim aproape exclusiv despre şcoală şi despre viaţa la Centru. Eu tot insist la amândouă să citească din cărţile pe care li le-am cumpărat. Mă gândesc să le acord câte un premiu la fiecare carte citită şi înţeleasă, eventual. Curată utopie, ştiu! :D

Diriginta lui Lori predă Limba Română. Zilele astea i-a pus să stea cu capul pe bancă şi să-şi imagineze ceva frumos, după care i-a întrebat pe fiecare ce şi-a imaginat. Lori a povestit că şi-a imaginat că era la mine acasă. Diriginta a întrebat cine şi-a imaginat că este cu părinţii, Lori a fost singura care a ridicat mâna, gest la care femeia a comentat "Mda, normal că-ţi doreşti asta, tu cea care nu ai părinţi". Fata mi-a spus că s-a simţit prost, că o deranjează faptul că diriginta îi aduce constant şi public aminte de chestia asta. I-am spus să nu pună la inimă că femeia este doar insensibilă, nu şi rău intenţionată. Sper.

Ruxi s-a înscris la nişte dansuri "pentru că ne dau dulciuri". Am întrebat-o despre ce şi cum dansează. Nu a ştiut să-mi explice. Bănui că este un soi de spectacol pentru 8 martie.

Lori m-a întrebat dacă vin la Constanţa, de 1 martie, să le văd. Nu aveam în plan, unde am de gând să le duc la un film de desen animat, 3 D , sâmbătă, 5 martie. Mi-a spus că mi-a făcut un cadou, mă rog, cumpărat, cred. Cu ce bani, numai Dumnezeu ştie?! Suntem abia pe 17 februarie, deci mai e secol până pe 1 martie. Am zâmbit, şi nu m-am putut abţine să nu-mi spun "ăstea mă joacă cum vor ele", şi se apropie şi data de încărcare a mobilului, chestie pe care i-am promis că nu am să o mai fac de data asta, unde mi-a ignorat sfaturile şi a suntat aiurea.

Mi-ar plăcea să cred că Lori începe să vadă lucrurile cum sunt de fapt, că s-a mai maturizat un pic şi că a început să constate că io sunt singura ei familie. Evident nu astfel de preocupări ar trebui să aibă o fetiţă de 12 ani.

No, am să-mi iau juma de zi liberă şi-am să le scot pe 1 martie la o pizza, ceva. Înainte de vacanţa de Paşte vreau să merg la şcoală să ascult şi părerea profesorilor, învăţătoarei.

Zilele astea vreau să-mi fac timp şi să scriu câte ceva despre ce presupune viaţa unui copil într-un centru de plasament.

În altă ordine de idei unchiul Mario nu a mai intrat nicidecum vizibil pe Y!M, psihologul Olga, de la Asistenţă Maternală nu mi-a răspuns nicidecum la e-mail. Reamintesc că-i cerusem numai numele unui avocat de adopţii. Drept care nu ar trebui să mă mai mir că nu mi-au răspuns, mă rog, confirmat că mi-au citit mesajul cei de la Micul Rotterdam, cărora le-am trimis câteva poze şi scrisoarea de mulţumire scrisă de fete după vacanţa de Crăciun. No, deci interesul e maxim. Evident că am zile în care mă întreb care este rolul meu în toată povestea asta. Oricum, nici în coşmarurile mele, cele mai rele, lucrurile nu ar fi putut sta atât de prost. Încă o dovadă că realitatea invinge imaginaţia, mă rog inteligenţa mea, de fapt.

(Eram singură că am postat pe undeva, unde să-l pot citi de pe acest IP, visul pe care l-am avut înainte să iau fetele. Am verificat acum e-mail-ul şi nu l-am găsit, din păcate. Era foarte sugestiv.)

Asta e scrisoarea fetelor:

Şi asta este scrisoarea pe care-am găsit-o pe birou după ce-au plecat ele (după vacanţa de Crăciun):

Asta este scrisoarea lui Lori către Moş Crăciun:

Şi asta este schema procedurii de adopţie:

Mâine am să scanez şi câte ceva de prin caietele lor de limba română. :D

marți, 15 februarie 2011

Intrigări mai mult sau mai puţin mărunte. Partea întâi


Am decis să scriu despre marile mele mici nedumeriri pentru că efortul e mult mai mic decât cel pe care-ar trebui să-l fac pentru a face un duş, a scoate vasele din maşina de spălat şi a băga altele, a-mi pregăti prânzul pentru mâine, a încerca să calc măcar 10% din mormanul de haine, a mă ocupa de flori, sau de-a o hrăni pe Carmela (mamă iresponsabilă ce mi-s!). De fapt singura chestie pe care mi-o doresc este să dorm, însă nu pot pentru că mai am atâtea de făcut. Vai, ce tragedie! :-)

No, da'hai să vorbesc despre nedumeriri:

- ce este, frate, cu obsesia asta paranoică pentru fotografia alb-negru, când ochiul meu, şi al majorităţii fericit văzătoare, mă rog, creierul nostru, vede color?! Orişiunde mi-aş întoarce obositul ochişor dau peste contemporane fotografii alb-negru. Chestie care mă calcă la culme pe nervi, unde o iau ca pe-o făcătură tehnică la care aplează "fotografii" incapabili să te surpindă vizual, cei care speră să dea astfel sens, sau un sens mai profund "operei" lor. Tembel trend, după părerea mea.

L-am întrebat o dată pe unul dintre fotografii pe care-i admir, Răzvan Voiculescu http://blog.razvan-voiculescu.ro/ despre predilecţia asta. Tipul mi-a bălmăjit ceva despre cum n-ar fi vorba de un trend, şi-atât. Repet, dacă mă calcă ceva pe nervul optic, asta sunt tocmai fotografiile impotenţilor ăstora vizuali. După asta urmează fotografia procesată digital. Altă găselniţă care-mi violentează ochişorul pur. Evident io una mă oftic acum pentru că nu ştiu/ practic procesarea imaginii, cu toate că am o minunăţie de Corel Paint Shop ProX, pe care-am vrut să-l dezinstalez la un moment dat pentru că-mi ocupa spaţiu, şi pe care l-am încercat din pură curiozitate, fără succes, deoarece a fost musai să-l reinstalez pentru a funcţiona. Am fost curioasă să aflu ce poate. Ocazie cu care-am constat că pozele mele nu mai erau pozele mele, şi că menajul nostru electronic nu funcţiona, unde detest să fiu editată, cel puţin nu de către mine însămi. No, care-i sensu' şi logica fotografiei alb-negru?!

Pentru mine cele mai reuşite fotografii sunt cele pe care nu le cauţi sau creezi, instantaneele de viaţă, acele fotografii nefăcute, din lipsa mijloacelor, din politeţe, din timiditate sau din respect. Cele mai bune fotografii sunt cele care-ţi rămân pentru totdeauna în creier, cele pe care le poţi vedea oricând în mintea ta, despre care poţi povesti oricui şi oricând, fără ca două persoane diferite să înţeleagă acelaşi mesaj. Adevăratele fotografii sunt vii. Atât de vii.
Un exemplu posibil ar fi următorul: eram în troleibuz în Constanţa, era iarnă, maşina mergea iar eu priveam plictisită pe fereastră când mi-a defilat prin faţa ochilor un vagabond de teizeci şi ceva de ani, cu un fes negru, enorm, care mergea grăbit, încerând să-şi ferească privirea de trecătorii care-i ieşeau în cale, pacă cerându-şi scuze. L-am privit numai câteva secunde, trăindu-i drama. Bărbatul, strada, temperatura, aerul, speranţele lui erau Gri. De un gri contagios. Numai fesul era negru. Mult prea negru, şi mult prea mare, aşa cum poartă vagabonzii. "Baletul mecanic". Cezar Petrescu. Ăsta a fost primul meu gând. După care a urmat: "ce poză ar fi ieşit de-aici!". Mi-ar fi plăcut să-mi fi cunoscut marea mea fotografie nefăcută.

Atât. Acum am alte treburi. Colorate.

Va urma. Sau nu. Poate şi unde am prea multe nedumeriri... mărunte.

No, şi asta este una dintre primele mele poze cu Panasonic DMC FZ7, făcută în 3 august 2007. Urma să plecăm în Retezat, o bună parte din Manualul de utilizare l-am citit acolo, restul urmează să fie încă descoperit, l-am încă pe desktop, la birou. :-))))


Primul apus pe Dunăre.

luni, 14 februarie 2011

"Vă rog, ţineţi marinarii-n Constanţa, nu-i mai lăsaţi la Bucureşti"


No, şi l-am văzut pe Victor Rebengiuc, mă rog, mai exact l-am auzit, de pe rândul 15, unde-am stat eu vineri seara, în sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, a fost mai greuţ pentru ochişorii mei să şi-l vadă.

Unde cunoşteam deja piesa lui Mihail Bulgakov, nu am fost prea impresionată de montarea ei live, dimpotrivă, spectacolul mi s-a părut catregoric sub carte, şi sub piesa de teatru radiofonic ascultată cândva. De fapt, Victor Rebengiuc a fost unicul motiv pentru care am făcut mai bine de 60 de kilometri şi-am dat 80 de lei. Faptul că providenţa a făcut să cunosc şi un Marius Manole într-un rol extrem de solicitant, dar bine jucat, nu a făcut decât să mă bucure.

Rebengiuc arăta şi se mişca extrem de bine, şi de vioi, pentru un tip care cu o zi înainte împlinise 78 de ani.

După spectacol, directorul Casei de Cultură - un tip chelios, care ne bucură cu a lui prezenţă ori de câte ori îi calc pragul - i-a făcut o urare maestrului, ocazie cu care l-a confundat cu Radu Beligan. Scenă de-un penibil extrem, evident. După bălmăjite scuze, directorul, sala şi colegii i-au cântat "La mulţi ani"marelui actor, s-au ciocnit pahare cu şampanie, după care sărbătoritul a ţinut să menţioneze că nu are niciun merit că este (mă rog, a fost) ziua lui, ne-a dorit să trăim mai bine şi ne-a urat să ţinem marinarii acasă, să nu-i mai lăsăm să plece-n capitală!

Vineri seara, înainte să plecăm la Constanţa, am trecut pe la Dl. Piloiu să-mi iau biletele pentru spectacolul de azi, Depeche Dance, unde tipul îmi confirmase că, în sfârşit, le adusese. Chestie pe care-o tot făcea de mai bine de două săptămâni. Nu mică mi-a fost surpriza să constat că Dl. Piloiu îmi mai luase un set de bilete pentru spectacolul din seara aceea. Evident că m-am enervat, şi i-am zis "Bine domnule, asta v-am rugat eu?! Biletele la "Inimă de câine" mi le-aţi adus de acum două săptămâni. De trei ori am venit după biltele la "Depeche dance", de vreo cinci v-am sunat, numai! Numai chestii dintr-astea-mi faceţi!" La replica asta tipul a râs. Efectiv a râs. Ca un tâmpit. Sau ca Ruxi când o cert. Scenă care m-a enervat şi mai tare, dar cum nu eram singuri, şi nici nu aveam timp, nu am putut să mă manifest în toată splendoarea, şi-am ales să ridic doar şi mai încruntată din sprâncene. Tot numai un zâmbet, tipul mi-a promis să stau liniştită că-mi aduce el sâmbătă biletele, că are treabă la Constanţa, şi că va veni el la mine, de data asta.
Inutil să mai spun că m-a lăsat baltă. Din nou. Dacă ar fi fost vorba numai de mine mai că nu mi-ar fi păsat prea tare, însă mai aveam încă 3 bilete de luat.

Norocul nostru a fost că s-a băgat Ana pe fir, asta unde ne promisese de vineri, mie şi Luminiţei, că ne duce/ aduce ea.

Nu mai spun că vineri, juma de zi, am tot căutat să găsesc cu ce să mă întorc luni seară acasă, după spectacol, unde Mirela şi Horaţiu nu mai mergeau, fiind plecaţi la Bucureşti. Nici trenurile nu mai circulau după 21:30. Vorbisem chiar cu dl. Tudor să rămân la ei, neştiind că omul de nimic a încurcat iar biletele.

No, şi uite aşa am fost la Depeche Dance, acum mai bine de 3 ore, şi... patru cepe roşii... că asta pap de când ajunsei acasă.

Azi, în scurtul răstimp de dinaintea plecării spre Constanţa am citit / recitit câte ceva despre Răzvan Mazilu. "Cel care nu mai avea nicio realizare măreaţă de prin 2007" - asta le-am spus însoţitorilor mei înaintea spectacolului.

Nu aş putea spune că show-ul a fost o experienţă traumatizantă, dimpotrivă, numai că Răzvan Mazilu nu s-a ridicat mai deloc la pretenţiile mele - nerealiste - cele pe care mi le făcusem citindu-i în diaginală, mai mult sau mai puţin, site-ul. Mă rog , site-urile.
Mi-au plăcut coregrafia, decorurile şi costumele. Tineri dansatori au pus mult suflet. Nu le-ar fi stricat şi ceva talent, şi ceva mai mult exerciţiu.

Răzvan Mazilu este scund, foarte scund, jenant de grăsuţ pentru un dansator profesionist, şi foarte, foarte, foarte gay. Mă rog, nu că asta ar fi o crimă, însă nu m-am putut abţine să nu-l văd într-un asemenea rol într-unul din filmele lui Pedro Almodovar. La asta contribuie evident şi modul în care-şi poartă părul, lins, peste cap, machiajul ochilor etc.
Oricum, tipul are şi aşa un chip destul de expresiv, şi nu pricep de unde predilecţia asta pentru un look gay.

Soţul Anei, cel care credea că vom vedea o piesă de teatru (LOL!) a afirmat, la ieşire, că spectacolul nu i-a produs nicio emoţie estetică, şi că a stat până la final doar pentru că "artiştii trebuie să trăiască şi ei." Eu una am regretat că nu le-am luat şi pe fete. Categoric le-ar fi plăcut experienţa asta vizuală inedită.

Şi o fotografie cu un bărbat care, cred, că nu este nevoie să fie gay, pentru a-şi exprima sentimentele. (ceea ce-am văzut azi pe scenă a fost foarte departe de cel din poza asta).

joi, 10 februarie 2011

Home alone

Îmi place noua mea viaţă... veche. Radio România Muzical. HBO, CineMax şi TCM. Dormit la TV. Numai salată verde cu avocado ("să nu mai pui chestia aia verde, că e greţoasă şi nouă nu ne place". Mi-am propus ca o lună de zile să nu mai dau drumul la aragaz. Mă rog, am să gătesc în abur şi la grătar). PCul e numai al meu. Nu mai strâng nici măcar după mine. Nu mai fac piaţa zilnic, de fapt nici nu prea mai am cu ce, noroc cu rezerva strategică, în caz de război atomic.

Mă simt din ce în ce mai împăcată. Mai toată lumea încearcă să mă convingă că ele nu sunt copii normali şi că nu trebuie să am aşteptări ca şi cum ar fi, numai cu foarte multă răbdare şi insistenţă am să pot schimba ceva în bine - mi-a spus domnul Tudor, cel care a avut acum câteva zeci de ani o experienţă similară.

Lori nu m-a sunat de două zile. Nu numai că are triplul minutelor mele, dar nici nu am cum să o sun, pentru că ştiu unde este şi dacă are telefonul la ea. "Doamnele", de obicei, ţin toate telefoanele la ele - mai ales pe cele ale fetelor, cele care nu au voie să vb. la telefon cu băieţi. Lori mă sună de obicei seara, de prin toaletă, unde mai mereu încearcă să intre peste ea cineva. Au fost dăţi în care am vorbit câte o oră, dar şi zile în care nu a dat un beep, asta cel mai adesea pentru că iar consumase tot creditul. Oricum, datorită antecedentelor i-am spus că în martie nu am să-i încarc telefonul, că nu are decât să se descurce, unde am plătit pentru o lună de-a ei cât plăteam pentru trei de-ale mele, başca prelegerile inutile ţinute pe tema asta.

Ieri când am vrut să mă uit şi eu la mult-plătitul meu HBO, decodorul nu a mai vrut să pornească cu niciun chip. Evident că iar m-am enervat şi mi-am zis că aşa ceva nu se poate, că m-am săturat de Romtelecom şi de serviciile lor de căcat. Dacă aş fi fost mai răbdătoare poate că aş fi făcut a mia sesizare, da'cum asta nu-i nicidecum una dintre calităţile mele mi-am propus să încerc să mă descurc singură, drept care am oprit decodorul de la butonul din spate, după care totul şi-a revenit. Nu că ar merita toată chestia asta 7-8 euro în plus pe lună, unde nu toate filmele difuzate de HBO sunt HD/ sorround. Am încercat să revăd nulitatea aia de "Marea mahmureală", unde nu aveam ce face, dar imaginea era absolut oribilă, ceva de sfârşit de lume, adică predomina protocaliul, ca după un război atomic. Mi-aş fi dorit şi eu CineMax, CineMax2, TCM şi eventual CineStar în HD.

No, surpriza a venit de dimineaţă, când am încercat să plătesc factura Romtelecom, şi-am constat că am zero lei de plată. Iniţial am crezut că am plătit, da'am uitat io. După ce-am verificat operaţiunile făcute prin banking, şi nu am găşit tranzacţia, am fost şi mai intrigată. Cineva-mi plătise factura, în jur de 155 de lei. Dar cine?! Am intrat din nou pe MyAccount Romtelecom şi-am găsit cum că Romtelecom-ul îmi dăduse nu ştiu ce "COMPENSARE" de 334 lei!! Probabil atinsesem numărul maxim de reclamaţii. Am râs, unde la ultima reclamaţie mă enervaseră cei de la ANPC, cei pe care i-am făcut incompetenţi pentru că nu sunt în stare să citească un link, cu adresa ROMTELECOM S.A.

No, şi mâine mă duc la teatru, cu Horaţiu şi Mirela: http://www.casadecultura-constanta.ro/detalii-spectacol-76/inima-de-caine.html. Abia aştept să-l văd pe Victor Rebengiuc; azi a fost ziua lui, a împlinit 78 de ani. Vă vine să credeţi?!

Luni ar trebui să mergem la DEPECHE // DANCE cu Răzvan Mazilu şi nu numai, asta dacă Dl. Piloiu mi-a luat bilete. Tipul a început să mă calce pe nervi; pe gerurile alea de săptămâna trecută am fost de 2-3 ori la el (Cucuieţii din deal), după bilete, evident degeaba, după care alte 4-5 zile l-am tot sunat: "nu mă mai suna, că te caut io când am biletele" mi-a zis tipul. Şi mi-s necăutată de-o săptămână. Oricum, este ultima dată când apelez la el, cel care cred că lucrează la Casa de Cultură din oraş, data viitoare am să-mi comand bilet pe myticket.ro. Oricum, nu am ce mânca, mă rog, vorba vine, nu am ce aş vrea iomănânc, şi mai ales să beau, cardul de credit este atât de gooool, de restul datoriilor nici că vreau să-mi mai amintesc, dar mă culturalizez, evident pe nesimţirea unora, pentru că mi se pare strigător la cer să dau 80 de lei, în provincie, pe un spectacol care în capitală e la juma de preţ, şi în weekend. No, asta este. Dacă ar fi numai după mine mi-aş face un abonament pe viaţă la teatru şi la operă.

marți, 8 februarie 2011

"Pomul dracului"

Sunt toată numai un zâmbet, ca să nu zic că râd ca proasta. Şi acum să vă spun şi de ce. Aseară am primit o invitaţie pe un site despre/ de fotografie. M-am înscris şi m-am învârtit un picuţel prin zonă, timp în care ochişorii mei au cedat fundalului negru, inclusiv forum-ul, pe care se desfăşurau mai toate operaţiunile, ca să vb. în termeni militari. Am tot încercat să schimb culoarea de fundal şi să-mi actualizez profilul, am deschis chiar un topic tembeluţ pe tema asta. Evident că nu m-a băgat nici dracu'-n seamă, încă un motiv să mă car şi mai repede.

Lunile astea am încercat să stau cât mai puţin online. Şi nu prea mi-a ieşit, mă rog, am spus adio forum-urilor, mai de voie, mai de nevoie - "prietenii" ştiu de ce - şi însă am decoperit noi site-uri outlet unde-mi perd timpul şi banii. Mai nou m-am întors la ultima iubire: scienţia.ro, unde au implementat cerinţa mea de introducere a comentariilor la articole.

Deci scriam io aseară pe site-ul despre fotografie cum că nu prea am cu ce să mă dau în stambă, unde HDD extern, cel care conţine întreaga mea #creaţie# este la tătuca, pentru a-i repara potenţiometrul on-off. L-am rugat cu cerul şi cu pământul să nu se atingă de întreaga mea moştenire artistică etc.

Am căutat aseară prin PC ceva poze, am găsit multe de prin concediul din 2007, Apuseni, Cheile Turzii, Baia Mare, Târgu Lăpuş. M-am uitat la câteva încercând să retrăiesc sentimentul acela inefabil pe care obişnuiam să-l am în secunda imediat următoare apăsării pe declanşator. Obişnuiam să retăiesc, ca sentiment, fiecare poză. Ei bine, aseară am constat că acum nu prea mai încerc această trăiere când apăs pe declanşator, sau reprivesc unele poze proprii, însă, paradoxal, sunt tot mai preocupată de partea tehnică, de arta fotografiei.

Blog-ul ăsta ar fi trebuit să aducă ceva bani, mă rog, dacă nu l-aş fi citit numai eu, şi dacă chiar aş fi spus ceva memorabil, sensibil, haios, inteligent, corect din punct de vedere gramatical/ ortografic/ typing, pasionant, în două cuvinte: cu sens.

No, am verificat cum stau cu traficul, cu banii, 0,00 lei, evident. Acum trei secole am făcut nu-ştiu-ce setări pe tema asta, am primit şi ceva scrisori pe care nu le-a citit nici dracu'. În sinea mea am sperat să strâng măcar de-o emblemă de Lamborghini.

No, da' să revin, deci studiai statisticile, văzui cine şi de unde mă citeşte, mă MAI citeşte, trecui în diagonală peste căutările pe Google către blogul meu, când îmi atrasă atenţia atenţia expresia "pomul dracului". Expresie pe care nu am folosit-o niciodată nici măcar în viaţa reală, darmite pe blog. Ei bine, de atunci mă tot strădui să aflu la ce se referă ea, unde erau căutări de ordinul zecilor.

Iniţial am zis că este vorba de poza de pe blogul meu, cea cu ştejarul acela măreţ, şi că vreun glumeţ a vrut să fie un pic ironic.

M-a mirat că unui ştejar i se poate spune "pomul dracului", după care, în incultura mea am gândit că trebuie să fie ceva legat de Biblie. După care, din nou, asemenea lui Becali, am dat şi eu un Google unde am aflat asta: "in America de Nord creste un copac (pe care bastinasii il numesc "pomul dracului"), a carui coaja contine foarte mult fosfor, incat noaptea, langa tulpina lui, se poate citi ca in orice sala de lectura." Evident că am luat-o ca pe-o metaforă. Oarecum. Şi nu ştiu de ce cred că nu este vorba de stejarul meu falnic, ci doar de fiinţa mea, mă rog, personalitatea asta... fosforescentă. (Modestă, mă mai făcu mămuca! Ştiu.)

No, acum nu-mi dă pace curiozitatea: cui îi aparţine afirmaţia?!

Povestea ştejarului de pe blogul meu: toamnă târzie, frig, ploaie, Ciorâca, Topana, Olt, tocmai ce terminasem al nu-ştiu-câtelea parastas pentru mama (bunica, de fapt). Eram frântă de oboseală, însă m-am strădduit să termin încă pe lumină pentru că vroiam să fac ceva poze prin locurile copilăriei mele. Bocancii mei englezeşti: ultra, mega waterproof erau fleaşcă. Am început firesc cu partea de apus, cea în care se afla grădiniţa mea, timp de mai bine de o oră am făcut vreo 3-4 km, şi vreo 100 de poze. Poze pe fugă, străbătând km de pădure/ păduri şi câmpuri urmând un arc de cerc, de la apus spre răsărit, prin nord. Inutil să mai spun că am cărat - de pomană - şi trepiedul. Stejarul acela este una dintre ultimele poze. Fotografia este făcută dintr-o gârlă, fără apă evident. Este una dintre cele mai bune poze, pe fugă, ale mele. Ori de câte ori o privesc am acelaşi sentiment de grabă, linişte, înserare, prea multă umiditate, şi fără-de-grijile copilărie. Am fost atât de fericită, copil fiind, la umbra stejarilor ăstora. (Când am ajuns în Dobrogea am simţit ca pe o rană, ani de-a rândul, lipsa pădurilor.)

No, încă simt în nări mirosul de frunze ude, şi firele de nisip lipindu-mi-se de degete.

Şi acum câteva poze, obosite, vorba moldovenilor, de pe memory card-ul aparatului foto.

Pisuca albă. Cea neagră e la Emir.
Capră multifuncţională (după inundaţiile din vară, de ziua mea.)
Doisprezece. Azi, 8 Februarie 2011.
Lori. "Doamna mi-a zis azi, că frumoasă sunt, acum trebuie să mai şi învăţ."
Bougainvillea mea iubită

luni, 7 februarie 2011

D de la Dezamăgire

Cel-care-nu-mai-este îmi tot spunea să nu-mi pun niciodată speranţa în cineva, pentru că voi fi constant dezamăgită. Biblia spune "decât să te încrezi în oameni, mai bine să te încrezi în Dumnezeu". Nu mi-am pus speranţa nici în ceilalţi, nici în Dumnezeu, ci doar în mine însămi.

Ieri după ce-am venit de la Constanţa, şi-am vrut să dorm un pic, unde iar sunt pe stoc negativ la itemul somn, evident că nu am putut, aşa că m-am uitat, liniştită, la "În derivă", serial care a început să-mi placă tot mai tare, cu toate gafele Mariei Dinulescu, de fapt mor după Marcel Iureş, da'asta numai noi doi o ştim. No, mă uitam la "În derivă" când mi-am pierdut concentrarea şi-am avut cel mai crunt sentiment de dezamăgire, ceva ce nici nu mi-aş putut imagina că mai pot trăi. Spun asta unde credeam că sunt suficient de tăbăcită de mult prea multele dezamăgiri pe care mi le-a oferit viaţa, de fapt mi le-am oferit eu însămi.

Toată ziua nu am făcut decât să povestesc şi repovestesc săptâmâna cumplită pe care-am trăit-o de data asta cu fetele, despre dezastrul care sunt la învăţătură, despre lipsa celei mai elementare educaţii pe care-ar trebui să o dea o mamă, un educator, un profesor, un psiholog, despre mouse, boxe de PC, token-uri stricate sau blocate, despre plante rupte - superbele mele plante amputate fără milă - despre telefoane date, pe ascuns, în Belgia, despre comenzile culinare pe care mi le-au dat pentru a se afla pur şi simplu în treabă (am mâncat săptămâna asta la paste cât pentru o juma de an!), despre trasul apei la WC, şi lăsarea capacului, despre mâncatul prin living şi pătarea canapelei, despre minciuni şi minciuni şi minciuni şi minciuni, atâtea minciuni, încât mă doare până şi amintirea clipelor trăite.

Acum încerc să mă conving că a fost numai vina mea, că poate sunt într-adevăr prea exigentă, cum spune Andreea, că nu le-am explicat, para, ultra, mega explicat suficient, de ce facem ceea ce trebuie să facem. Oricum, simt că este numai greşeala mea, ar fi trebuit să scriu în acte: "vreau un copil NORMAL", ci nu "nu vreau un copil de etnie rommă"aşa cum a făcut-o, de fapt.

După mai bine de 3 săptămâni - cumulate - împreună, analizându-le în varii situaţii şi discutând enorm, am ajuns la concluzia că fetele au ceva mai multe neajunsuri intelectuale, asta ca să nu zic că sunt tâmpiţele de-a binelea. Au probleme de concentrare, de memorie, de atenţie. Numai că nu mi-am pus pene şi nu am cântat, în rest zilele astea am luat jobul Carmelei.

Am făcut eforturile vieţii mele să nu urlu la ele, şi să nu le împart, vorba bunică-mii. După ce timp de două săptămâni, zi de zi, le-am încăvat cum să folosească cuţitul şi furculiţa, cum să cureţe fructele, acum cea mică mi-a făcut plăcuta surpriză de a-mi demonstra că folosesc instrumentele de dresaj, greşite. Evident, acum glumesc.

După ce le-am explicat de vreo 3-4 ori cine au fost bunicii lor, ce avere au avut şi ce-a făcut mămica lor iubită cu ea, cea mare îmi zice zilele astea "şi eu moştenesc acum 4 case, nu-i aşa?!" Am rămas şocată şi abia m-am abţinut să nu-i zic "tu eşti tâmpită, dacă aveai 4 case, mai şedeai acum într-un Centru de Plasament, iar maică-ta era la un adăpost pentru oamenii străzii?!", însă am întrebat-o numai "aşa ţi-am povestit eu?!".

Nici când nu m-au supărat mai tare ca în după-amiaza în care eu am plecat pentru 3 ore la birou, şi le-am lăsat să facă teme, pe cea mare în bucătărie, iar pe cea mică la birou. Prima şi-a folosit timpul pentru a suna în Belgia, iar cea mică a blocat token-ul, cel despre care-i vorbisem în câteva rânduri că nu are voie să pună mâna, pentru că este pentru plăţi pe Net, etc. deci a insistat bine, pentru că-ţi trebuie anumite ccombinaţii de taste pentru a-l bloca, după ce l-a blocat, a mai dărâmat o boxă, şi şi-a folosit restul timpului pentru a muta locul tuturor obiectelor, libere, de pe birou. Nu a fost în stare să revolve măcar o problemă. Nici nu cred că a deschis caietul.

Ei bine în seara aia dacă aveam maşină le-aş fi dus înapoi, pentru totdeauna. Chiar le-am şi zis-o, chestie care nu le-a afectat mai deloc, dimpotrivă le-a stimulat, greul abia urma să vină. Mi-a fost atât de greu în seara aia să nu le spun adevărul, mă rog, adevărul meu: "mama voastră este o beţivă ratată care nu va mai avea niciodată o casă a ei! pe unchi-tu îl doare-n cur de voi, nici măcar nu vă răspunde la mesajele pe care i le tot lăsaţi pe YM!, proastelor! Eu sunt singura voastră familie, şi de mine vă bateţi constant joc!" Am fost atât de supărată, şi probabil că ăla a fost momentul în care am constatat că mă lupt cu morile de vânt. Mi-a fost extrem de greu să nu le duc înapoi chiar a doua zi, ba mai mult să fac SINGURĂ, toate pregătirile pentru ziua celei mari. Unicul motiv pentru care am făcut asta a fost faptul că-i promisesem. Nu am simţit nicio plăcere, nici măcar nu m-a preocupat ce simte ea, că probabil că în mintea ei consideră că şi merită. Mâinile mele sunt toate numai răni sângerânde de la apă şi detergent, chestie pe care-o păţesc frecvent iarna, mă rog, când spăl multe vase. Nu am mâncat absolut nimic dulce din ce-am pregătit, nici măcar nu am gustat din primul meu tort, ca să le ajungă lor. Ba mai mult, i-am pregătit o sacoşă de dulciuri pentru fetele din căsuţa, cu care-o sfătuisem să petreacă mâine, de ziua ei. Evident că azi mi-a zis că au mâncat mai totul de ieri, tocmai ce-i spusesem să nu facă.

Poate că totuşi, undeva foarte adânc sunt foarte puternică, şi totodată foarte mică, unde chiar le-am rezistat psihic şi fizic, chestie de care evident că ele au profitat la maximum pentru a mă tortura şi mai rău.

Nu m-a deranjat faptul că au rupt florile, ci faptul că mi-au ascuns asta, că au dat vina una pe alta - când le cert, mai tot timpul râd, de parcă aş face o glumă -, m-a enervat la culme faptul că nici măcar nu le-a părut rău, sau nu şi-au cerut scuze.
Mama spune că s-au comportat astfel tocmai pentru că le-am zis că nu le mai iau niciodată acasă.

Zilele astea am să mă apuc să citesc cărţile de psihologia copilului, unde tot am dat banii pe ele, nu că aş mai spera scă pot face ceva în privinţa lor. Dacă psihologul Mirena nu e în stare să le înţeleagă - nu că aş spera vreo secundă ca a şi intenţionat vreodată asta - , şi mă întreabă pe mine "dar de ce ţi-a cerut ţie certificatul de naştere, şi nu m-a întrebat pe mine cine este tatăl ei?!" cum le-aş putea educa, corija eu?! Cum să pot schimba, mai exact anula 11 ani în care mama ta nu te-a învăţat măcar să te ştergi la păsărică după ce faci pipi, sau să spui "Bună ziua" la începutul unei conversaţii telefonice?! Cum să schimb eu un caracter deja format greşit?! Cum să modific sau anulez o meştenire genetică deficitară?! Cum să dau timpul înapoi şi să nu o mai las pe femeia aia să consume alcool, însărcinată fiind?! Cum să fac eu asta?! Toată răbdarea, atenţia, altruismul, compasiunea şi dragostea din lume nu pot schimba aşa ceva!
No, acum încerc să mă conving că eu nu am ce să-mi reproşez.

Ieri, în drum spre casă, Florin mi-a zis: "este nobil, şi uman ceea ce faci pentru ele, însă nu ai să scoţi niciodată oameni din fetele astea". Evident că şi mama a tot jubilat "ţi-am zis io să nu le mai iei, vezi!!"

Nu banii cheltuiţi in epopeea asta - şi nu au fost deloc puţini, şi nu au fost numai ai mei - mă dor cel mai rău, ci sentimentele, timpul şi consumul psihic şi intelectual absolut inutil.

Din toate astea probabil că ar trebui să învăţ ceva. Majoritatea spune "fă-ţi copilul tău! cel puţin ăla moşteneşte doar cretinisme cu care eşti deja familiară, pe el îl poţi educa şi forma cum vrei tu".

Dacă aş scrie şi rescrie toate cuvintele şi expresiile pe care viaţa m-a obligat să le învăţ, despre tristeţe, şi tot nu aş putea echivala sentimentul de deznădejde şi dezamăgire pe care mi l-a produs nebunia asta în care m-am băgat, oarecum, de bunăvoie.

No, "D", de la Dezamăgire. No, ieri când am intrat să le duc bagajele, în căsuţă, Sabina, surioara mai mică a băieţelului foarte inteligent - cred că Florin se numea - cel cu care m-am conversat la şcoală, când am fost să văd fetele, ei bine Sabina era doar într-o rochiţă, cu picioarele goale, pe gresie. Mi s-a strâns sufletul privind-o şi întrebându-mă unde-s dobitoacele care ar trebui să le supravegheze, i-am zis "ce faci, fată, descuţă pe gresie, pe vremea asta?!". Venise numai să ia ceva din dulap. În timp ce ne conversam a apărut şi o mogâldeaţă ştirbă, tunsă băieţeşte, absolut oribil, curioasă foc să vadă ce le-am cumpărat la fete. Am întrebat-o, râzând: "unde-ţi sunt, fată, dinţii?! Câţi ani ai?!" remarcă la care copilul şi-a strâns şi mai tare buzele. Avea 7 ani. Era în clasa întâi. Mi s-a făcut o milă imensă, realizând că orice viaţă de familie este de preferat uneia într-un orfelinat. Între timp şi-a făcut apariţia educatorul "doamna Angela", cea care le-a întreabt pe fetele mele dacă se mută la Centru, sau ce, de au atâtea bagaje, după care a glumit cum că vrea să o iau şi pe ea la mine acasă. "Cât timp mai e încă ceva de distrus" am adăugat io, în gând.

Mâine am să caut să copiez visul pe care l-am avut înainte de-a lua, pentru prima dată, fetele acasă, cred că l-am povestit undeva pe formul acela moderat de figuranţi troglodiţi: cineincult, vorba lui Mihnea. Oricum, i-am promis lui Titi că am să-i povestesc mâine. Visul despre copiii mei, pietre.

Mama Omida e mic copil pe lângă mine. Hihihi! Acum, pe bune, ar trebui să mă duc la ceva workshop-uri pe tema asta, prea am vise ciudate, iar înţelegerea lor, ANTICIPATĂ, m-ar ajuta în luarea viitoarelor decizii. Într-o vreme le dădeam mai multă atenţie. Acum m-am luat cu viaţa.

No, acum îmi doresc să fiu "D" de la dormit. Probabil că nu ar strica să mai bag o cură de Bien Dormir, însă nu-mi prea place calitatea somnului ăla fără vise. Costina a zis că ea s-a simţit excelent, mie nu mi s-a părut normal şi natural acel somn, başca faptul că nu am dormit mai mult, da'cel puţin a fost legat, somnul meu dezlegat.

În altă ordine de idei m-am enervat de la prima oră, când am citit că la un concurs despre un ulei de măsline, la care participasem şi eu, premii au laut numai obezii, bolnavii de varii chestii, cei care aveau nevoie de acel ulei de măsline pentru că vroiam să facă un copiluţ, de exemplu, ci nu proasta de mine, cea care citeşte mai mult de-o etichetă de sticlă cu ulei de măsline, cea care ştie, şi exersează mai bine şi mai mult în domeniul nutriţiei, decât un obez, de exemplu.

No, data viitoare am să mă duc la concursul "Câştigă un Lamborghini", unde am să spun că vreau o maşină moca pentru că dau banii pe vin, cărţi, copiii altora, haine şi alte snobisme HIFI, IT, sport, aaa... da, şi cosmetice / produse naturiste, bio etc., că de-ăstea uitasem. Da'vă rog, să fie galbenă, că asta e culoarea mea preferată la maşini, flori şi-atât.

Şi-acum am să-mi pun un pahar de vin, pentru că viaţa are gust când o priveşti prin ochiul unui pahar de vin roşu, spaniol, cred, în timp ce asculţi Chopin - pe România Muzical, acelaşi timp în care te ridici în picioare şi iei o carte de poezie. Ovidiu Nimigean. Pentru că el îţi place tot timpul.

(Până să se nască Erik am tot visat la cum am să-l învăţ eu să iubească poezia, io, cea care nu a fost în stare să le înveţe cum să tragă apa la WC: "nu se roteşte butonul, pentru că se ştrangulează furtunaşul cu aer, ci doar se apasă". Şi asta de una, două, zece, cincizeci de ori pe zi. După care, evident că roteam capacul de porţelan de la WC pentru a dezştrangula oropsitul furtunaş. Şi dacă nici eu nu am avut răbdare...

vineri, 4 februarie 2011

De ce nu e bine să facem copii la vârsta de 12 ani?!

Am auzit ştirea asta în timp ce le dădeam fetelor nişte teste la limba română, şi unde tot aveam de gând să abordăm tema educaţiei sexuale mi-am propus să le vorbesc şi despre asta.

A fost o scenă mai mult decât cinematografică şi absolut hilară, cea în care eu, Florin şi Andreea, în maşina lor discutam despre începutul vieţii sexuale a fetelor... mele. Eu mi-am afirmat îngrijorarea cum că aş vrea să le conving ca lucrul ăsta se să petreacă cât mai târziu, chestie la care Andreea mi-a zis nici să nu mă aştept, datorită mediului în care trăiesc fetele: "Ar trebui să insişti pe faptul că dacă o vor face cât mai devreme corpul lor nu se va mai dezvolta şi maturiza armonios, nu le vor mai creşte sânii etc." la care Florin a adăugat "spune-le că vor trebui să treacă măcar 60 de cicluri până să-şi înceapă viaţă sexuală". Offf... crudă realitate!

Acum vreo două zile, când au venit să-mi instaleze decodorul HD, Andreea m-a întrebat dacă am avut "marea" discuţie. Încă n-o avusesem.

Acum trebuie să fac o mică paranteză şi să spun că ani de zile am avut vise în care făceam educaţie sexuală la copii. Vise pe care le-am considerat la vremea aia oarecum kinky.

Nu am avut timp să mă documentez cum trebuie, adică nici măcar nu am căutat cărţile despre educaţia sexuală, cele pe care le-am citit eu la începutul adolescenţei mele, şi care zac şi acum pe undeva prin bibliotecă. Şi oricum îmi propusesem să vorbesc mai în detaliu numai despre menstruaţie.

No, le-am lăsat să se uite la programul acela pentru copii tâmpiţi: Disney Channel, cel pe care abia mă abţin să nu-l blochez, iar eu am dat câteva Google pe tema care mă frământa. Aproape două ore am citit tot felul de articole şi forum-uri care mai de care mai amuzante şi plictisitoare, care mi-au distrus, oarecum, cheful de prelegeri. Şi-n vise chiar aveam. Chef.

După ce-au terminat cu Hannah Montana, le-am chemat în faţa PCului şi-am citit / privit împreună diverse articole/ fotografii. Lori nu părea deloc încântată de ce urmează să i se întâmple "io nu vreau să am ciclu". Am insistat pe viaţa sexuală, activitate pe care trebuie să o practicăm când suntem suficient de maturi, şi eventual capabili de-a avea grijă de un posibil bebeluş.

Le-am vorbit de despre fata de 12 ani care tocmai ce-a adusă pe lume o fetiţă, la Spitalul Universitar din Bucureşti. Le-am spus că singura vinovată de acest incident este mama fetei, cea care ar fi trebuit să discute cu ea, cum că un copil de 12 ani nu este capabil din punct de vedere financiar, emoţional şi intelectual să crească şi educe un bebeluş. Afirmaţie la care mi s-a răspuns: "păi or să-l crească părinţii fetei, nu?!" Remarcă la care mi-a venit să-i dau două după ceafă lui Lori, însă m-am abţinut şi i-am zis numai: "Părinţii fetei ar fi trebuit să o crească şi educe numai pe ea, încă 6-10 ani de-acum înainte!"

Nu ştiu cât au priceput ele din vorbele mele, nu ştiu cât vor pune în aplicare din sfaturile mele, însă sunt de-a dreptul îngrozită de faptul că în ţara asta fetiţele de 12 ani au viaţă sexuală, sau dacă încă nu sunt în această situaţie, sunt preocupate de asta mult mai mult decât sunt preocupate de şcoală.

Dezamăgitor este şi faptul că şcoala, psihologii şi educatorii de la Centru nu-şi fac simţită deloc prezenţa în această problemă. Sunt din ce în ce mai îngrozită de educaţia care se face în ţara asta.

Mâine o să vorbim despre prezervative, unde Ruxi (10 ani în 12 mai a.c.) nu ştie ce e ăla, iar "mămicile" recomandau pe varii forum-uri ca discuţia despre menstruaţie şi viaţa sexuală să înceapă în jurul vârstei de 8 ani. Io am aflat despre prezervative din "Arta conversaţiei", şi cred că era cu puţin înainte de Revoluţie, sau imediat după. Categoric nu mi-a vorbit nimeni despre ele.

Inutil să mai spun că fetele habar nu au despre contracepţie, despre SIDA şi restul bolilor cu transmitere sexuală. Mi-am propus ca mâine să le arăt câteva poze despre HPV (Human Papilloma Virus) poate le mai îngrozesc un pic.

marți, 1 februarie 2011

Nicio faptă bună să nu rămână nepedepsită

Probabil că trebuia să o trăiesc, iar şi iar, pe propria-mi piele, pentru a mă convinge, reconvinge, mai exact, de veridicitatea dictonului.

Totul a început, de fapt, săptămâna trecută, când m-a pus dracu să fac o glumă, şi să-i trimit lui R., soţul lui C., cel care este de mai bine de-o lună imobilizat în casă/ la pat, să-i trimit deci un e-mail absolut inofensiv legat de fursecuri... haioase, care purtau sutien sau chiloţei. Adresa lui le e-mail o citisem într-un e-mail pe care mi-l trimisese nevastă-sa, cea care-mi tot povestise despre al ei iubit soţ, soţ pe care eu am vrut să-l vizitez de Revelion, la spital. Noroc cu Laura, cea care nu a descoperit că mai există şi altcineva în afara ei pe planeta asta, adică nu mi-a ascultat nicidecum doleanţa.
Interesant este că i-am povestit lui C. că al ei soţ va face fursecuri, evident nedându-i toate detaliile.

No, vineri în jurul lui 12, când mă pregăteam să plec să iau fetele, mă trezesc cu un SMS de la C. în care mă întreba de unde ştiu io adresa de e-mail a lui bărbatu-su, că nu ea mi-a dat-o, etc. Am zâmbit şi mi-am zis că tipa e un pic geloasă. Absolut fără motiv. Nu l-am văzut pe R. niciodată, şi nici nu am de gând. NU MAI AM, mai exact. În drum spre Constanţa am tot sunat-o, însă tipa nu mi-a răspuns, chestie care m-a făcut să cred că este un pic paranoică, ceea ce i-am şi spus de fapt pe YM!

Între timp au mai trecut vreo două zile, zile în care am avut numai coşmaruri, şi asta în puţinele ore dormite.

Şi-uite aşa a venit şi luni. Ziua în care eu eram în CO, dar a trebuit să vin la birou pentru că era sfârşit de lună, şi Titi era în CO. Eram foarte curioasă de ce-mi va spune C. legat de "incidentul" nostru. Ea nu mi-a zis nimic. Mi-a scris în schimb R. cum că nevastă-sa nu a apreciat gluma, şi că ar trebui să vb. la telefonul mobil. I-am povestit despre faptul că-i povestisem şi ei câte ceva despre fursecurile cu pricina, despre cum am sunat-o şi despre faptul că eu cred că este un pic geloasă - total fără motiv - şi un pic paranoică. Evident că i-am dat numărul meu de mobil. Doar mi-l ceruse. Nici acum nu văd vreun motiv din care nu ar fi trebuit să NU o fac. Şi el mi-l dăduse
pe-al lui. Evident că nu aveam de gând să-l sun vreodată. Nu aveam de ce. Am reţinut numai ultimele cifre: 72.

Şi uite aşa a mai trecut o zi de muncă. Seara, pe la 19 - când tocami ce le făceam la fete, clătite - mă sună C., foarte supărată "Dacă R. vroia să ştie numărul tău mi-l cerea mie! Nu înţeleg de ce vorbiţi pe la spatele meu?! Etc." În perplexitatea mea nu am putut spune decât: "nu e cazul să devii paranoică" replică la care mi s-a închis telefonul. Peste o jumătate de oră mă suna R. Evident că nu i-am răspuns.

Nu m-am imaginat niciodată în ipostaza asta, pentru că oricât aş vrea - şi nu cred că am să o vreau vreodată - chiar nu mă caracterizează. Ieri chiar nu mi-a păsat. Însă, nu ştiu, parcă am obosit să am de-a face cu neveste... paranoice, asta ca să nu spun nesigure pe bărbaţii lor. Naiv cel ce consideră că gelozia este dovadă de dragoste. Nu, nicidecum, gelozia este măsura neputinţei noastre de a-l iubi necondiţionat şi total pe celălalt.

No, azi C. nu a venit la birou pentru că e bolnavă. Cică. Pe la 12 i-a trecut boala şi m-a sunat. Nu i-am răspuns, evident, totul s-a terminat între noi două din clipa în care mintea ei bolnavă a putut inventa asemenea scenariu.

Ceva mai târziu am primit un SMS de pe numărul ei, semnat de R. cum că povestea cu numărul de telefon era o glumă, şi că mi se face o mare concesie, adică totul ÎMI este uitat/ iertat. Am râs şi i-am povestit totul lui Titi, cea care a profitat de ocazie să-mi spune "vezi, prietena ta...".
No, am terminat-o cu ea! Mi s-a luat de paranoici. De departe viaţa reală bate Internetul, în ceea ce priveşte paranoia, evident.

Şi asta nu e tot.

Pe zi ce trece mă conving că fătucile astea sunt tot mai tâmpiţele şi mai delăsătoare. Înţeleg că nu e vina lor că nimeni nu le-a pus să studieze, că nu le-a explicat pentru ce trebuie să o facă, însă am cam obosit să vorbesc degeaba. Azi, pentru trei ore, le-am lăsat să rezolve teste la limba română. Timp în care cea mică a mutat locul tuturor obiectelor de pe birou, inclusiv a blocat token-ul - dispozitiv pe care i-am tot explicat că nu trebuie să-l atingă; iar cea mare l-a sunat pe unchiul Mario, în Belgia - cel care ne ignoră pe YM! de mai bine de-o săptămână, şi asta cu toate că i-am explicat că nu are voie să sune în afara ţării, că i-am încărcat de 3 ori cartela luna asta, plătind dublul abonamentului meu, şi asta unde o sun numai eu!

Astă seară m-a scos de pe budă, frate-miu, ca să-mi spună că mă caută cineva pe telefonul lui Lori. Era unchiul Mario, contrariat că-l tot sunasem. Mi-au trebuit câteva secunde să mă dumiresc cine pe cine sunase. Evident că mi-a venit să dau cu ea de pământ, unde tot îmi repeta că nu ea l-a sunat.

Şi asta nu a fost tot. Ieri seară le-am lăsat pe Net până când se vor fi săturat. Chestie care nici pe la 0:15 nu se întâmplase.

Astă seară m-am întors acasă, după mai bine de oră de stat prin parcul de vis-a-vis de bloc, mai mult decât tristă. Parcă aş fi avut un presentiment. Probabil că urma să mă ajungă din urmă povestea cu C. şi R., cea pe care-o ignorasem, psihic vorbind.

Însă nu, nu era asta. Erau doar testele fetelor. Deplorabilele teste. Nu că vreuna ar fi fost capabilă să facă un întreg test nou în ultimele trei ore.

No, nu au avut timp de rezolvat teste, erau mult mai ocupate cu telefoanele, token-ul.

Mult mai pe seară după ce-am deschis caietele, şi-am vrut să plătesc o factură am realizat ceea ce făcuseră de fapt, m-am supărat cu adevărat, şi le-am spus că nu am să le mai iau niciodată, pentru că nu mă ascultă etc. Dacă aş fi putut le-aş fi dus în secunda aia înapoi. Pentru totdeauna. Atunci am realizat ceea ce mi-au spus cu toţii, şi anume că-mi pierd timpul, banii, nervii şi energia cu copii care nu-s ai mei, şi din care s-ar putea ca să nu fac niciodată oameni, asta şi unde familia lor a fost prima care a renunţat la ei. Poate nu neapărat fără motiv.

Încă mă gândesc dacă să le duc, sau nu, mâine înapoi. Nu mă dau banii afară din casă, nu vreau admiraţia nimănui, mă doare al dracului să-mi risipesc răbdarea, atenţia şi timpul cu oameni de nimic. Mai exact cu copiii altora. Dacă nu i-au suport, tolerat şi iubit ai lor nu înţeleg de ce trebuie să o fac eu, mai ales când mă mint, supără şi enervează continuu. De ce trebuie să suport asta?! Cu ce-am greşit?!

-------

Şi iar e dimineaţă. Foarte devreme. Iar am dormit, vorba vine dormit, îmbrăcată pe canapeaua din living. Mi-e un pic mai bine, poate şi unde am realizat pentru a suta mia oară că nu trebuie să am nicio pretenţie. De la nimeni.

După ce le-am spus că nu o să le mai iau niciodată pentru că cea mare mă minte constat, iar cea mică nu e cuminte, neascultând nimic din ce-i spun, au făcut pe supăratele, făcându-se că plâng, cu faţa pe genunchi. Le-a zis că trebuia să se gândească la asta înainte de-a mă minţi sau de-a face ce nu le-am rugat. După asta le-am trimis direct la culcare, după ce se vor fi spălat pe dinţi. În 20 de minute dormeau buştean.

Pe seară au venit Andreea şi Florin, cel din urmă pentru a monta decodorul HD. I-am arătat Andreei caietele fetelor. Ne-am îngrozit împreună. Ea s-a oferit să mai facă exerciţii cu ele la matematică. I-am zis că nu are cu cine, de exemplu cea mică nu ştie mai nimic, în timpul unui test mă întreabă din 5 în 5 minute "aici cum fac?!"

Zilele astea am discutat despre scrisoarea găsită în blugii lui Lori. Am pus-o să o citească în faţa noastră. Sora-sa, Ruxi, o cunoştea deja pe de rost. După ce-am analizat de ce nu trebuie să scriem o astfel de scrisoare unui băiat, ce e scris incorect, le-am pus o prezentare descărcată de pe didactic.ro, despre modul în care se redactează o scrisoare, după care le-am pus să scrie patru scrisori: una mamei lor, una tatălui, una celei mai bune prietene, una unui băiat pe care-l plac. Trecând peste faptul că numai Lori a atins performanţa de-a scrie... trei. M-am luat cu mâinile de cap după ce le-am citit. Copiii ăştia nu au habar de gramatică, nu că la ortografie ar sta mai bine. După ce le-a citit şi Andreea am fost întrebată "dar totuşi cum trec clasa?!". Chiar aşa, cum?!

Prietena mea a concluzionat că în stilul ăsta eu acasă, ele la Centru nu am să reuşesc vreodată să fac ceva cu şi pentru ele. Problema este că nici nu cred că am pe ce mă baza, din partea lor, oricât aş insista eu.

Oricum, am ajuns la concluzia maică-mii, şi a majorităţii care-mi tot spune: "fă-ţi propriul copil". Poate că are şi domnul Tudor dreptate cu "fii mulţumită că merg totuşi la şcoală!" Însă ce mulţumire poţi avea că merg la o şcoală de unde nu pleacă cu absolut nimic?!

Am fost atât de supărată pe ele aseară încât am urlat şi la unchiul Mario care mă tot întreba "S-a întâmplat ceva, doamna Cristina, de mi-aţi dat atâtea apeluri?!". I-am zis şi mai enervată "NU s-a întâmplat nimic, dar te rog, măcar o dată, să vorbeşti şi tu cu ele".
În fine, m-am convins deja că şi ăsta este un lasă-mă-să-te-las, că omul, ca noi toţi, de altfel, îşi are viaţa, tabieturile lui, la care nu vrea să renunţe etc. Adică, îl înţeleg, însă nu pricep de ce nu-mi spune, nu le spune clar asta. M-am cam săturat de povestea asta. Mai exact nu am nicio satisfacţie pierzându-mi timpul, banii şi energia cu nişte fiinţe care probabil nu pot, nu vor mai mult. M-am tot gândit zilele astea la moştenirea lor genetică, la faptul că mama lor poate a băut în timpul sarcinii, la problemele ei psihice, şi-am ajuns la concluzia că eu nu mi-s în stare să-mi controlez proprii-mi demoni, darmite pe-ai altora, că nu trebuie să mă mai mint cum că aş fi capabilă de aşa ceva, pentru că nu-s. Chiar nu-s!

No, a fost o experienţă, vorba unora, însă io nu asta am urmărit, nu de asta aveam nevoie. Nu sunt suficient de tâmpită pentru a luat prezenta stare de fapt drept normalitate. Satisfăcătoare normalitate.

Nu ştiu ce voi face, însă sunt absolut convinsă că mai tot ce-am făcut a fost în zadar. Jocul de-a Maica Tereza nu mă caracterizează.

Am obosit. Mai exact: NU MAI VREAU. Atât.