Totalul afișărilor de pagină

luni, 30 noiembrie 2009

„Omul e ca oul, timpul e ca boul”

Wow! Am plecat de-acasă cu VayaConDios, am repornit PCul pe MagicFM tot cu ea.

Ce zi, Doamne, ce zi! Încă tremur de emoţie, dar mai mult de frig, nu cred că mi-a mai fost atât de frig de pe vremea lui Răposatul.

Am trăit o zi atât de perfectă, o zi cu urcuşuri, şi coborâşuri despre care am să scriu NU azi.

M-am întors de 15 minute de la Constanţa, şi gresia continuă să fie mai caldă decât picioarele mele. Mi-am pus halatul de baie roz, cu „Love pink” scris mare pe spate, dar cum îmi e greu să tastez cu el, unde are mânecile mult prea lungi, şi e mult prea greu, l-am dat jos. Stau deci, absout goală, elegant coafată şi machiată, cu picioarele, cele pe care încă nu le simt, pe subwofer. Râd amintindu-mi de Nică care m-a pândit cu zilele de pe trotuarul de vis-a-vis, acum ar avea ce vedea. No, când am ajuns la uşa mea, am găsit, la mijlocul distanţei dintre mine şi vecinul Marius un ghiveci cu o floare, de fapt un arbust, cam tristuţ ce-i drept. Primul meu gând a fost că ăsta era încă un cadou de la Nică. Am cercetat planta, rupându-i o frunză, bănuind că e un dafin, sau un pom fructifer exotic. Nu mirosea a nimic. Am gândit că dacă mi-ar fi fost destinat probabil că ar fi fost plasat în dreptul uşii mele. (Două săptâmâni am ţinut pe casa scării unul dintre cactuşii mei monstruos de mari, carele decisese să dea colţul. Era mult prea greu şi prea mare pentru a-l căra singură la tomberon. M-am înţepat de zeci de ori dimineaţa devreme, sau seara târziu, în căutarea întrerupătorului pe care numai un electrician beat îl putea plasa la treimea distanţei dintre uşa mea şi-a lui Marius.)

Dar să revenim. De ce a fost ziua mea mai mult decât perfectă? Pentru că am fost la cumpărături unde am cheltuit foarte puţin, evident numai pe chestii inutile, dacă aşa se pot numi o cremă antirid, nişte lumânări şi ceva aranjamente de Crăciun. După care am vrut să plec la Capidava, iniţial, însă după ce m-a sunat Mirela şi mi-a spus că vom pleca mult mai devreme la Constanţa, adică în jur de 15:20, în loc de 17:00, am revocat şi-am ajuns doar în partea necercetată încă a malurilor Dunării, cea de dinainte de Seimenii Mari. Nu am descărcat încă pozele, însă presimt că am să retrăiesc cu plăcere fiecare cadru luat. Pe zi ce trece iubesc tot mai mult locurile astea, şi nu mă mai satur contemplând fiecare metru pătrat.

Şi după toate astea au venit Mirela şi Horaţiu, Constanţa, marea şi „Podu”. După ce i-am trăit pe toţi patru, mi-e greu să stabilesc care m-a fermecat mai mult, fiecare fiind unic în felul lui.

Azi am să vorbesc un picuţ numai despre „Podu’”, unde el este cel mai recent în mintea mea. Nu ştiu cine a scris piesa, şi nici nu am chef acum, să dau un google, însă Horaţiu Mălăele, George Ivaşcu şi Meda Victor au oprit timpul în loc pentru o oră jumătate şi m-au „obligat” să trăiesc drama geniului neînţeles, actriţei neapreciate şi a omului simplu neiubit din cauza defectelor fizice. Am asculat, şi am citit teatru toată copilăria şi toată adolescenţa mea, însă nimic nu se poate compara cu o audiţie live, de pe rândul trei, locul 20, chiar în mijlocul scenei. [Să nu uit să-l sun mâine pe domnul Piloiu, cel care mi-a luat biletul, şi să-i mulţumesc pentru loc.] M-am simţit ca şi cum întreg spectacolul s-a jucat numai pentru mine, chestie care nu a fost deloc uşoară, unde tot sunau mobile, şi se făceau fotografii ca pe stadion, asta unde ni se repetase de două ori că nu aveam voie să ne comportăm astfel. Nu am să povestesc subiectul piesei, am să spun doar că a meritat toţi banii, şi timpul şi benzina de la Feteşti la Constanţa, şi retur. Vreau să mai adaug doar că viaţa este alcătuită din mici miracole, atât de mici şi de dulci încă o fac suportabilă, ba mai mult, evenimentele de azi mi-au demonstrat că ea şi merit trăită.

No, şi acum am să pun ceva poze de azi.

PS: mulţumesc Doamne! A fost o plăcere. Nu ştiu dacă am meritat-o, însă fii sigur că am savurat-o din plin. Şi că mai vreau.

PS1: nu ştiu ce pizda mă-sii se întâmplă că ori de câte ori vreau să-mi accesez blogul, ori el nu există, ori parola nu e bună, parolă care ar tb să se introducă automat, aşa cum le-am salvat pe toate-n dumnezeii mă-sii , şi tb să-mi pierd 30 de minute cu cererea altei parole, mereu aceeaşi, mama ei de viaţă!! :-((

Şi evident că modem-ul ăsta merge muuult mai încet, nu se deconectează ce-i drept, dar pagina GoogleChrome care se încărca instant acum durează MINUTE ŞI MINUTE! fuck! Şi încă nu am început să încarc poze.

L.E. no, hai să mă enervez de la prima oră, şi să încerc să reîncarc pozele alea.

Deci, fu dimineaţă, într-altă viaţă! atât de frumoasă dimineaţă, atât de comună viaţă!

Marea de frunze. No, aşa arată o poză fără parasolar, cel pe care io-l pun mai mereu aiurea ...

În drum spre casă.
Roua concura soarele, evident cele mai câştigate şi mai bine puse-n valoare au fost frunzele.

În derivă, carevasăzică asta e explicaţia! :D
Rar am văzut cai mai mari şi mai frumoşi.
This is SHE! Parte, sau părţi din Dunărea mea iubită

În cotit şi ascuns drum spre Seimenii Mari
"Reao şi obezo, ai păstrat pentru tine tot zahărul" zise căluţul. "Ăăă... scuze"! am zis eu, "credeam că zahărul brun e numai pentru fetiţe" :P
Malul Dunării.
Malul Dunării.

Malul Dunării.

Un alt fel de locuinţe lacustre.
Tot pe-acolo!

În sfârşit... Dunărea!
Frumoasa mea, văzută dintr-un punct nou şi mai greu accesibil.
Geamandură cu maximum de zoom optic. :-)
Tot ea. Dunărea, la Seimenii Mari.

Şi ceva macro-uri; ce-ar fi viaţa fără ele?! :-)
Pufu...
...şi la vremea ta te vor acoperi flori şi roade, spune Susana Tamaro într-un roman. Acestea sunt, probabil, rămăşiţele roadelor.
Păduricea de sălcii şi partea cea mai "ascunsă" din Seimenii Mari.
Hai să fugim în lume, dragostea mea! Nimic mai suficient ca o barcă!
Mereu frumoasa mea.
Invitaţie la o viaţă... acvatică, ar zice scoicile, dacă ar vorbi. Şi chiar au vorbit.
Omul şi umbra lui. Omul şi paşii săi. Nesiguri, târşiiţi, paşi pe care eu i-am auzit peste ţipătul drujbei. Dacă aş muri mâine, acesta ar fi unul dintre sentimentele pe care aş vrea să le retrăiesc.
Let's jump!Aci mă împrieteneam cu scoicile şi melcii!
Doar o privire să-ţi mai arunc, frumoasa mea!


duminică, 29 noiembrie 2009

It’s all coming back to me now.

Ieri a fost ziua lui Juan. Simt ca şi cum ne-am fi cunoscut într-altă viaţă. Cunoscut e un fel de-a spune; vieţile noastre s-au lovit la moment dat una de cealaltă, s-au ţeşit un pic în zona de contact, după care a urmat firescul recul. Mi-a trebuit ceva timp să-mi amintesc câţi ani împlineşte. Nu i-am trimis niciun mesaj, nu l-am sunat unde nu mai sunt sigură că mai are acelaşi număr, şi oricum nici nu mai cred că i-am păstrat numărul. Am avut luna asta un atac de hărnicie şi-am şters din memoria mobilului zeci de numere pe care nu le mai accesasem de ani. M-am gândit, totuşi, la el, la nopţile pierdute împreună, la discuţiile noastre fără sens şi fără finalitate practică, şi-am constat că se poate vorbi cu orele, lunile, anii fără a se spune efectiv nimic. Şi asta nu e numai vina lui. Nu ştiu despre el, însă eu nu am simţit măcar o singură dată că am comunicat într-adevăr, mai de fiecare era ca atingerea şi reculul a două bile de biliard, pe care întâmplarea le-a pus în contact.

Aş fi vurt să fi simţit precum în melodia Celinei Dion, aş fi vrut ca toată această risipă de timp, sentimente şi energie să fi avut un final satisfăcător măcar pentru unul dintre noi.

I-am scris doar un mesaj la statusul meu de pe YahooMessenger, cu toate că nu am mai vorbit cu el din iarnă, de când mi-a mărturisit că el simte că anul ăsta va muri. Eu, cea de acum, o priveşte critic, şi totuşi cu regret pe cea de-atunci. Cel mai tare mi-e dor de visele mele.

Au trecut deja 2 zile din minivacanţa asta iar eu nu am făcut mare lucru. Mă simt obosită continuu, nici nu am nevoie de calendar, unde iar nu pot să dorm, ştiu că este week-end. Partea bună e că am văzut ceva filme, şi-am terminat şi una dintre cărţile de la Bibliotecă.

Vorbeam azi cu Leman, şi-i spuneam că poate nu dorm noaptea unde sunt precum bebelii, sau pensionarii, dacă acum mi-e somn, dorm 20 de minute, o oră şi tot aşa, ziua mea fiind un ciclu de somn şi perioade de veche. Poate că de-aia mă simt atât de obosită dimineaţa, cu toate că 4-5 ore tot cred că dorm. Oricum, vitaminele alea de la Walmark sunt doar o risipă de bani, două zile, nu mai mult m-am simţit foarte energică, din a treia zi ficatul, sau bila, s-au revoltat, şi a trebuit să o las mai moale, şi evident să iau şi pentru ficat, altă părcărie naturistă, de la altă firmă, care-a costat numai 100 de lei, 60 de pastile, asta şi unde oricum o analiză la ficat ieşise proastă. De vineri iau Total Cleanse Liver, de la Solaray, partea bună e că efectele neplăcute pe care mi le dădea fierea asta leneşă se pare că au dispărut. Acum dacă mă gândesc la câţi bani am dat pe toate chestiile astea naturiste ar fi trebuit să mă fi vindecat numai achitând facturile!

No, şi acum să vorbesc un pic despre filmele care m-au pus pe gânduri. Prima peliculă este franceză şi se numeşte „În rândul lumii”. Foarte pe scurt, subiectul este următorul: un cuplu de homosexuali, unul pediatru, celălalt avocat, se desparte pentru că avocatul nu vroia copii, evident să înfieze. Înainte de-a se despărţi, în seara de Crăciun, tipii sunt implicaţi într-un accident de circulaţie, tamponând-o uşor pe o tipă, Fina, despre care mai apoi aflăm că este la orginine argentiniancă, şi că are viza expirată, şi deci nici asigurare. Etc. Manu, pediatrul, după ce este părăsit de iubit, Phillip, încearcă să o convingă pe cea mai bună prietenă, tot medic şi tipa, să-i facă copil, tipa, celibatară evident, refuză, pentru că astfel şi-ar fi ratat şansa de-a cunoaşte bărbatul ideal, cel pe care-l tot aştepta de peste 40 de ani, şi în final şansa de-a fi fericită. Cum Manu e u tip foarte practic şi inteligent sfârşeşte prin a-i propunde Finei, în schimbul cetăţeniei, să-i facă un copil. Tipa, la început revoltată, acceptă, şi mai face şi prostia să se îndrăgostească de pediatru, între noi fie spus nu e nici prea greu, tipul fiind ca mai toţi homosexualii: inteligent, cult, simpatic etc. NO, şi se decid ei să facă un bebel, numai că ce să vezi, Manu e steril, drept urmare aplează la un donator, nimeni altul decât ex-iubitul, Phillip. Fina rămâne deci însărcinată, relaţia dintre ea şi Manu devine atât de profundă încât ajung să se cunoască şi-n sens biblic, ca să folosesc un eufemism. Greşeala a fost că Fina a crezut că un simplu orgasm cu o femeie poate transforma un homo într-un hetereo. No, protagoniştii noştri se căsătoresc, evident la nuntă este invitat şi Phillipe, Manu realizând că nu poate trăi fără el, şi chiar propunându-i să se întoarcă acasă. Cum era şi de aşteptat Fina nu acceptă menaj à trois-ul şi decide să întrerupă sarcina, evident apleând la prietena lui Manu, cea care după ce aflse că Manu se culcase cu o femeie începuse să spere ea însăşi la favorurile lui. No, în final, Fina cea care părăsise casa, alege să aducă bebelul pe lume, o fetiţă, la care va renunţa mai apoi pentru că „am făcut-o pentru ea”, de fapt pentru Manu. Cuplul de homosexuali, între timp Phillip se întorsese acasă, sunt în culmea fericirii, dovedindu-se a fi atât de buni părinţi încât prietena lui Manu decide să înfieze şi ea un bebel. Şi filmul se termină cu cei trei, bărbaţi şi copil aşteptând-o pe Fina să iasă de la muncă, bebiţa având totuşi nevoie de-o mămică.

Azi am văzut, din întâmplare, un film pe aceeaşi temă, ce-i drept mult mai profund, o peliculă spaniolă, pe numele ei „Pune-ţi o dorinţă”.

Unde ai mei mi-au ţinut, IAR, vineri, o pledoarie pe tema rolului omului în lume, adicătelea bebeli şi bebeli... nu cred că mai rezist la încă un apropo/ film pe aceeaşi temă, cu toate că mor după de bebeli, şi chiar nu am nimic împotriva acestui rol al omului pe Terra.

Unde am trecut demult de-o pagină A4 am să scriu altă dată despre E.L. Doctorow, şi despre al său Labirint al apelor.

vineri, 27 noiembrie 2009

Despre cu totul altceva

Fila de azi ar fi trebuit să se cheme „ţara mea de Glorii, ţara mea de proşti” sau „despre prostia din spatele CineMagiei”.

Îmi sunt mâinile atât de aspre încât simpla conştientizare că ele aparţin acestui trup, mă doare, darmite atingerea tastelor.

Sunt mai bine de 5 luni de când nu am mai accesat acest blog, nu că nu ar fi fost ceva zeci de dăţi în care am dorit să o fac, însă am fost prea obosită, sau pur şi simplu, vorba bunică-mii, am pregeat. Faptul că unul sau altul mi-a repoşat lipsa de activitate m-a făcut să REconştientizez că de fapt scriu doar pentru mine, şi că sunt aproape sigura care mă şi înţeleg.

Ascult Ayo, în sufragerie, pe HomeTheater. Ayo şi Carmela. De la o vreme am probleme cu sunetul, în sensul că parcă acuitatea mea auditivă a scăzut un pic. Pardaoxul e că reuşesc să-mi aud şi diferenţiez mobilul de foarte departe, însă cu TVul/ DVDul problema stă cu totul invers, adică obişnuiam să merg cu volumul la minim, atât de tare mi se părea sunetul, mai nou, sunetul decodorului Dolce este aproape la maximum, iar cel al DVDului la jumătate. Vreau să cred să e doar oboseala de vină, unde radioul şi Carmela sună încă la fel. J

Evident că acum, când scriu, senzaţia că ceva e în neregulă cu sunetul din urechile şi/ sau din mintea mea e şi mai acută.

Mai înainte, tot butonând la telecomenzi, evident negăsind un sunet pe placul urechii mele, mi-am amitit de C.V. Am avut pentru câteva secunde reprezentarea (pur personală) a ceea ce ar ttrebui să-nseamne a-ţi pierde treptat auzul. Evident că io n-am nici pe dracul, unde România Muzical o aud, simt şi trăiesc mai bine ca niciodată, probabil că mintea mea încearcă doar o prioritizare a sunetelor, poate că ea vrea doar să-mi câştige ceva mai mult timp pentru ceea ce este cu adevărat important. Probabil.

No, am vrut să ascult Ayo la PC, mi-au tb 10 minute de căutări pe 5 drivere, şi ceva mai multă hotărâre pentru a nu da un „format”, unde nicăieri nu găsesc nimic, unde mai mereu mut şi şterg etc. Iar m-am enervat.

Cred că am să-mi schimb adresa blogului, sau am să-l trec pe privat. Nu cred că mai pot suporta şi cretinismele celor pe care deja îi cunosc, nu că nu m-aş REREREconvinge periodic că nimeni nu citeşte pe nimeni, nimeni nu înţelege pe nimeni, nimeni nu iartă pe nimeni, nimeni nu ajută pe nimeni, nimeni nu iubeşte pe nimeni. Ayo spune că dragostea poate să moară, dar şi că s-ar putea să crească. Oh, da, în altă viaţă.

No, asta fu tot. Am să-mi pun nişte muzică bizantină (obsesia mea cea mai recentă), şi-am să visez cu ochii deschişi, pe canapea.

Câteva dintre preferatele mele Byzantion: Cine este Dumnezeu?! http://www.trilulilu.ro/trilurica/bf1f5b8432d6a2 chiar aşa, cine?! Încă una şi mă duc: Cu noi este Dumnezeu http://www.trilulilu.ro/trilurica/f8ee066a9cf61b