Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 29 aprilie 2009

"Gunoiul" de flori + alte "nimicuri"

Azi a fost o zi imposibilă. Nu, nu m-am întrebat, vb lui frate-miu când am discutat o dată despre forum-uri, de ce m-am trezit. Nu. Doar am urlat tocmai pentru că existam. La Liviu, Adrian şi Mona. Azi am să vorbesc doar în imagini, unde nu am timbre de numărat, şa cum mi-a recomandat horoscopul zilnic, pentru a mă calma. LOL. 

Azi a venit doctorul. Ăl de PCuri. Şi ăl de vinuri. :-))

... şi ziua a fost salvată de Mihnea, cel care mi-a analizat pozele de la Avater-ele CineMagia şi YM şi şi-a pus ceva întebări despre ce ar putea reprezenta pentru mine acei bebeli, adicătelea, deloc sensibilitatea, şi nevoia de protecţie fizică şi morală. A tot insistat să nu-mi mai pierd timpul cu proştii. I-am replicat că cei de pe CineMagia sunt singurii cu care-am procedat astfel etc. Mă tot gândesc de vreo jumătate de oră ce-a vrut să spunsă cu toate astea, ce urmăreşte de fapt?! Să se fi gândit cu adevărat la mine, sau să vrea doar să-mi abată gândurile?! Mă rog, s-a gândit la mine dincolo de un nick, sau cel puţin încearcă să mă convingă de asta. De data asta tb să recunosc că i-a reuşit. Să mă fi văzut cu "adevărat", sau să fie mai bun actor, decât regizor?! Hmm... om trăi şi-om afla. Oricum, CineMagia se duce pe zi ce trece cu mai mare viteză la vale. Azi Măria-Sa Ştefan l-a numit moderator pe Judex! LOL! Tipul ăsta (Ştefan) are nevoie să fie înconjurat de proşti, mai ceva ca de aer. :D
Vecinica graviduţă.
Bebel inside! Un el.
Două dintre marile mele pasiuni: Negruţa (pe numele ei de botez: Tica. Numai io şi Nică-i spuneam Negrţa), şi copiluţii altora. :-)
Două frumoase.

Şi gunoiul de... flori!
Ar fi fost mai sugestiv să-i spun "cimitirul de flori din balcon". :-)

marți, 28 aprilie 2009

„dă-te, bă, că caaaaade!” şi despre cum mi-am pierdut credinţa

Mi-e somn, ar trebui să calc, sau cel puţin să spăl wok-ul din chiuvetă, cel care din păcate e prea mare şi pentru maşina de spălat vase, şi cred că detergentul ăla ar ataca fonta. :D No, dacă noroc nu e, nimic nu e! Toată casa mirosea ca dracu. A mâncare. Am aprins vreo 5-6 beţe/ cilindrii (LOL) parfumaţi şi tot degeaba. [pe Alina nu a tentat-o pieptul de pui cu legume thai]. Regret că am amestecat carnea cu legumele; cel puţin Negruţa ar fi putut fi fericită. Nu-mi place carnea, nu-mi place gustul ei, mă rog, lipsa ei de gust, nu ştiu de ce mama naibii mă forţez să mănânc! :D

No, ieri mi-am cumpărat o pereche de role. Inutil să mai zic că sunt la buget de austeritate, şi că plecasem de fapt să iau ceva de-ale gurii. De ceva ani mă tot abţin să-mi iau role, nu că n-aş avea cu ce, nu, doar că totuşi nu e momentul, că nu s-au termninat sporturile, şi mai ales trebuie să-mi înfrâng predilecţia asta pentru satisfacerea obsesiilor din copilărie.

Ani de zile mi-am dorit o trotinetă. Ba mai mult, în jurul vârstei de 9 ani, când credeam că l-am descoperit pe Dumnezeu, m-am rugat, ne-am rugat, frate-miu era în jumătatea aia de viaţa în care mă imita, ne-am rugat, deci, asiduu, pentru o trotinetă. În fiecare după-amiază liniştită a copilăriei noastre, stăteam cuminţi, pe micul balcon din sticlă securizată, de la etajul trei, al blocului A26, de pe Strada Episcop Nichita, din micuţul nostru orăşel, rugându-ne. Nici până la vârsta asta nu am aflat cine fusese acest Nichita; nici că m-a preocupat, şi totuşi, după-amiază de după-amiază am continuat să ne rugăm, eu şi fratele meu, Atotputernicului Dumnezeu, ca mica noastră să se întoarcă într-o zi de la serviciu, cu o trotinetă. Aveam chiar şi o observatoare, care ne informa, la telefon, ori de câte ori mica urma să dea colţul, intrând pe strada noastră. Era colega mea de bancă, Anca. Ea stătea în A23. Nu mai ştiu cum se numea strada ei, însă-mi amintesc toate conversaţiile noastre telefonice: „vezi că vine maică-ta. Tot fără trotinetă. Mai are un pic şi dă colţul străzii”. În primăvara clasei a 3-a mi-am pierdut credinţa; Dumnezeu nu exista deoarece refuzase să-mi asculte rugăciunile luni de zile, să NE asculte, frate-miu rugându-se şi el cot la cot cu mine. Mă îngreb acum cum poţi pierde ceea ce n-ai avut vreodată?! În copilărie Dumnezeu nu cred să fi fost mai mult decât pantofii noi de Paşte, cei care te strângeau al naibii, şi cadourile de Crăciun. Aaa… şi înaintea lor spoveditul şi împărtăşitul, cel pentru care mica-i dădea bani lui taică-meu, iar el ne cumpăra îngheţată, instruindu-ne cum să-I povestim maică-mii că ne-am spovedit. Nu cred că făcea asta pentru că era ateu, nu, ci doar pentru că era doar comod. Blocul nostru era lângă Mânăstire, de zeci de ori am ascultat slujba din casă. Era mult mai plăcut să savurezi înghetata în parc, privind magnoliile, decât să stai în genunchi încercând să-ţi găsesţi ceva păcate. Mi-e dor de fiecare secundă petrecută la Curtea de Argeş, unde acum simt că toate, absolut toate au fost magice, iar eu, copil fiind nu am ştiut să profit de ele, să le trăiesc aşa cum ar fi trebuit. Mi-e dor de deal, de pădurea de mesteceni, de pădurile de frasini, de câmpurile de brânduşe, cele din care se extrage cel mai scump condiment, şofranul. Mi-e dor de ştejari, şi de sămânţa lor, ghinda, mi-e dor de toamnele copilăriei mele, cele pe care le-am petrecut în practici agricole. Mi-e dor de rouă, şi brumă, şi gutui, şi mere, şi zmeură, şi afine, şi coacăze. Dar cel mai tare mi-e dor de mine cea care n-am să mai fiu vreodată, şi de cea care n-am putut deveni.

Mi-am luat role, pentru că erau 38, iar eu port 37, pentru că pe cutie scria “extrem sport”, superviteză etc. etc. pentru că am echipamentul de protecţie de la Răsturnica, pentru că le-am invidiat întotdeauna pe patinatoarele care se-nvârteau în aer ca un sfredel. Întodeauna mi-am dorit să pot dansa, sau patina. Pentru mine triplu loop e un moment de nemurire, e ca şi cum ai înfringe gravitaţia, iar înfrângerea gravitaţiei e libertatea supremă. Dacă aş avea cum şi cu ce părăsi fizic Terra mi-aş putea cunoaşte libertate. Dar să revin cu picioarele pe pământ, nu cred că voi fi vreodată capabilă de ceva mai mult decât mersul pe role, dar cel puţin am să-mi alin obsesia pentru trotinetă. Sper. J Nu cred că mi-ar spori cu ceva credibilitatea apariţia, pe trotinetă, la 35 de ani. LOL. Nu că asta ar avea vreo relevanţă pentru mine. :P

După ce-am cumpărat-o pe Răsturnica, o Mega FirstBike, cea  mai bengoasă la vremea aia, a tb să aştept vreo lună ca Grădi să aibă timp să o regleze. Evenimentul s-a petrecut într-un w.e. Nu mai mersesem cu bicicleta înainte cu vreun an, când mă pusese dracu să iau bicicleta Andreei, unde tot eram io dog-sitter, şi să mă duc la ei mei la masă. Inutil să mai zic că habar nu aveam cum să schimb vitezele, şi ca de obicei nu am avut noroc, şi al doilea semafor s-a făcut roşu, iar eu am pus o frână de-am venit grămadă, şi o bună parte din nobila mea piele de drac de pe un genunghi a rămas pe asfalt, spre deliciul paricipanţilor la trafic motorizaţi, din faţă. Chestie care nu m-a afectat defel, mă rog, probabil că m-oi fi complimentat în gând cu vreun “vaco”, ideea e că după prânzul cu ai mei, a tb să mă întorc acasă, tot pe două roţi, unde chestia pe care-o evitasem juma de viaţa, şi anume Home PC tocmai stătea să mi se întâmple. Îmi amintesc că tocmai ce ieşise taică-meu la pensie, iar cei care-mi aduceau PCul, de la dracu-n praznic nu puteau consuma alcool, i-am cerut deci maică-mii nişte bere fără alcool, până urma să merg eu la cumpărături. Ea mi-a adus câteva cutii într-o sacoşă, pe care eu nu am găsit să o pun decât pe coarnele bicicletei (Andreei). Când să trec de semafor şi să intru pe strada mea am simţit că ceva ud şi foarte rece îmi curgea pe picioare. Am îngheţat, însă nu m-am oprit din pedalat, mi-ar fi fost fatal, doar eram în mijlocul intersecţiei. După ce-am oprit în faţa blocului am constat că o cutie de bere se spărsese şi o rază fină de lichid magic se scurgea dincolo de pungă, pe piciorul, şi-n adidasul meu. Am intrat direct în baie. După care am avut PC acasă. Şi în mai bine de 3 ani absolut nicio conversaţie inteligentă. Doar ceva inutile şi filme, şi muzică. Şi banking-ul. Mă rog, nu aş fi prea copnvinsă că e mai util să înjuri conexiunea la Net decât să stai la coadă.

Dar să revin. Deci Grădi m-a convins să o iau pe Răsturnica, cea de-al cărei nume numai Ţoţo e responsabil. După ce Grădi mi-a sestat frânele, şaua şi mi-a umflat cauciucurile m-a pus să dau ceva ture prin cartier, printre blocuri, ca să mă obişnuiesc cu scula. Era dincolo de comod, incomod, ar fi totuşi prea puţin adevărat. Noroc că era o după-amiază de w.e. şi nu prea erau trecători, doar nişte copii, care mi-a zis aşa: “dă-te bă, că caaaade! Tantiiii, dă-ne-o nouă, că noi ştim să mergem!”  LOOOOL. Şi de-atunci a trecut un secol. Un secol de pedalat. Şi încă nu am căzut. :PPP

 

duminică, 26 aprilie 2009

Dobrogea-n imagini

Îmi propusesem de ceva vreme să merg să fac câteva poze la monumentul istoric de la Mircea Vodă. Azi am reuşit şă-mi îndepinesc dorinţa, alegând, of course cel mai prost moment, unde nu ieşisem deloc din casă habar n-avem ce vânt puternic şi rece bate. Mi-am belstemat ziele. Am plecat ca de obicei în tricou şi-n pantaloni scurţi, spunându-mi că mă voi încălzi pe parcus, oricum nu frigul a fost inamicul public numărul unu de data asta, ci vântul puternic, cel care venea din stânga faţă, au fost porţiuni de drum în care abia m-am abţinut să nu fac cale-ntoarsă, eventul fără bicicletă, 10 km mi s-au părut 50. M-am enervat foarte pe mine însămi, puteam să citesc prognoza meteo, cea pe care-o primesc de la memo.ro, foarte exactă şi detalită pe perioade ale zilei, însă eu văzusem soare şi asta-mi fusese suficient. M-am întrebat azi oare de ce n-om face şi noi centrale eoliene, aşa cum sunt cu zecile la bulgari, după ce treci graniţa pe la Vama Veche?!

Mai toate pozele le-am făcut de pe gardul cimitirului, unde gleznele mele nu au dorit să facă cunoştinţă cu un câine lup. :D













... şi ăsta va fi unul dintre sensurile termenului "patrie", explicaţie pe care-am să o dau nepotului când va veni vremea.










În drum sppre Faclia am trecut şi pe lângă locul în care s-a produs tragedia de vineri seara, 24 aprilie 2009. Am făcut câteva poze, amintindu-mi că sufletul omului rămâne nu-mai-ştiu-câte zile în locul în care omul a încetat din viaţă, în cazul de faţă într-o tânără pădure. Nu cred că asta să fi consolat pe cineva cu ceva. LLLL

Dumnezeu să-i ierte!



Azi m-am uitat la 2 filme pe HomeTheater, unul dintre ele a fost filmul meu de suflet I am Dina http://www.imdb.com/title/tt0281924/ ,  celălalt  Femeia aceea (Cette femme la) http://www.imdb.com/title/tt0354448/

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Tragedii locale şi dileme existenţiale

Azi chiar n-am vrut să scriu nimic, şi... ăăă... zău dacă ştiu de ce nu-mi respect pornirile, mi-o fi căzut cu tronc Word-ul ăsta, 2007! :PP

Joi seară tocmai ce-mi făceam nişte legume la gătar, unde stomăcelul meu nu le suportă mereu crude, când aud o bubuitură care reuşeste să mişte blocul şi să-mi deschidă uşa la bucătărie. M-am gândit imediat la Centrală, auzind-o parcă pe străbunică-mea Vasilica: „maică şi dacă explozăşte, ce te faci?!”. Eu una aş fi continuat coptul legumelor, unde de la o vreme mi-e foame nonstop, şi-aş mânca tot ce văd, simt că fac ulcer numai citind reţete, probabil asta e de la calciul şi de la multimineralele pe care le iau. Vineri am afalt la muncă că sărise în aer, în dreptul ecluzei, un Matiz pe GPL, şoferul fusese efectiv dezintegrat, iar un bun samaritean care coborâse dintr-un Logan să dea primul ajutor suferise şi el arsuri grave, unii afirmau chiar că ar fi decedat. Mama mi-a povestit azi, că ea tocmai plecase într-o vizită şi a văzut o mare de flăcări iesind din liziera de la ecluză. Eu văzusem şi auzisem maşinile de pompieri care, ciudat, o luaseră pe drumul cel mai lung, adică prin oraş. Mama a zis că balansul maşinilor de pompieri e foarte mare, iar înclinarea drumului prin oraş era mult mai mică, decât drumul cel mai scurt, cel pe la Centrală. Oricum, nu mi-a venit să cred că totuşi la mai bine de 4-5 km, şi dincolo de Canal, suflul exploziei s-a simţit puternic în tot oraşul.

Aseară tocmai ce veneam de la grădină şi m-a mirat că Poliţia dirija cirulaţia în sensul giratoriu, am auzit ceva discuţii prin supermarket, însă nu am cerut detalii. Azi am aflat de la ai mei că unei basculante plină cu nisip îi făcuse explozie un cauciuc, şi că ea se prăbuşise peste microbuzul care făcea cursa regulată Medgidia-Bucureşti, cel cu care am mers şi io de zeci de ori, omorând pe loc 4 oameni, 3 pasagere plus  şoferul, după ce mai întâi acroşase un Logan!! Şoferul de microbuz tocmai ce-i făcea în loc celui de drept. LLLLLLL Incidentul se petrecuse între Fabrica de oxigen şi satul Ştefan cel Mare, loc în care acum vreun an, doi, un şofer de micorbuz a tot insistat să ne cunoaştem... biblic, probabil, eu fiind cu bicicleta, tocmai ce işisem de oraş, cred că el era oprit la Autoservirea lui Mihai, cea de la işirea din oraş, oricum unde sunt zeci de maşini, tiruri etc, oprite acolo chiar nu l-am remarcat, însă după ce-am ieşit din Ştefan cel Mare am constat că un microbuz mă urmărea tot claxonând, depăşindu-mă sau lâsându-mă să-l depăşesc, şoferul tot îmi spunea pe geamul coborât din dreapta „stai, vreau să-ţi spun ceva”. Pe parte mea de drum era un păpuriş înalt, pe partea stângă era pădure. Logic că m-am superiat, nu era prima dat când mergeam în sezon pe E81, am vrut să sun la Poliţie, dar ca de obiecei mi-am amintit că mi-am uitat telefonul acasă. Oricum traficul era intens iar tipul nu cred că ar fi putut să mă oprească forţat. Aaa... că uitai să zic microbuzul, ma degrabă o furgonetă era gol. La un moment tat tipul a tras şi s-a oprit pe dreapta, când l-am ajus şi depăşit tocmai ţipa la mine „opreşte-te, vreau să-ţi zic ceva”!! No, inutil să mai zic că am pedalat în draci, mai ceva ca la Turul Franţei, până am intrat în prima localitate, Facilia, unde m-am oprit la primul butic şi am cerut o sticlă de apă minerală rece, cu toate că aveam şi io-n rucsac, şi i-am povestit, încă aflată-n stare de şoc, vânzătoarei că unul s-a ţinut scai de mine, că nu ştiu ce vroia, şi că-mi uitasem telefonul acasă. Să mai zic ă tipul era tinerel şi arătos şi că poate nu mi-ar fi făcut tocmai rău! Oricum, m-am speriat în draci, şi nu am învăţat absolut nimic din experienţa asta din moment ce continuu să umblu de nebună (a se citi singură!). J

No, şi acum despre dilemele existenţiale. M-am trezit dimineaţă plină de entuziasm, eh... am trăit şi vremuri când w.e. era numai pentru odihnă. No, am băgat o maşină de rufe, una de vase, am pus la PC playlist-ul Leonard Cohen şi tocmai mă pregăteam să-mi încălzesc o cană de lapte, când s-a întrerupt curentul. Chestie tipică când am io chef de treabă, adică mai ales în w.e., am aşteptat vreo juma de oră, până să mă decid să verific dacă „tragedia” e generală. După ce-am coborât şi-am verificat de 2 ori toţi contorii, am constat că doar eu eram nefericită. Iar. Era aproape 10 am, iar la 11 trebuia să fac un grătar cu pastramă cu ai mei la grădină, numai că afară deja ploua, iar maică-mea mutase evenimentul acasă la ei. Mi-am zis că după masă o să-l chem pe ăl bătrân să verifice. Pastrama a fost supersărată, că maică-mea a spălat-o doar, nu a avut decât o săptămână s-o bage în apă la desărat, drept urmare mâine o să am nişte ochi de parcă mi-aş fi văzut propria înmormântare. No, în rest a fost ok, mă rog, a tb să vin cu vinul meu, pentru că a bătrână nu vrea să priceapă că vinul alb e numai pentru peşte, şi mai mult, cel allb dulce e vin desert. Bineînţeles nu am ratat ocazia să-i reamintesc ce şi cum se bea, nici ea n-a uitat să urle „mereu comentezi, orice aş face nimic nu e bine!”. Fals. Total fals. Mai face şi chestii bune. Promit să mă gândesc la ele. Oricum, ea a fost într-o isterie totală, io am discutat cu ăl bătrân numai despre PCuri, LCDuri, Home Cinema-uri şi alte nimicuri de acest gen. Am vrut să-i spun de cel puţin 2-3 ori despre scula mea defectă, dar am văzut că nu-l interesa, şi că e mai reconfortant să asculţi. Oricum, mi-a ajuns săpuneala „cum nu ştii care e siguranţa ta, pe aia tb s-o verifici?!”. Hm... le-am verificat, anclanşat şi declanşat de 5 ori pe cele automate, din casă, din panoul de pe scară ştiu doar care e contorul meu. Atât. No, încă un motiv să-mi iau un bărbat, un electrician, instalator, tâmplar, poet, muzician, medic, psiholog, psihiatru, detectiv, alpinist etc. :D

NO, din moment ce-mi pierd vremea scriind s-a rezolvat problema tensiunii. După care am profitat de ocazie că ăl bătrân era la mine, de obicei are interdicţie de la a bătrână, tot mi-o găsi şi io unul priceput, şi nu numai la free sex, i-am arătat cum aş vrea să montăm boxele de la HomeTheater pe pereţi, şi să scăpăm de suporţii uriaşi, omiţând, bineînţeles să-i spun de receivier-ul radio care nu se alimenta. Era doar problema mea, şi tb s-o rezolv singurică. După ce-a plecat el eu m-am pus pe canapea, amintindu-mi de ce plătesc cablul, carevasăzică m-am uitat la ceva filme, mai exact am dormit la ceva filme, că tot citisem, bilingv cartea tehnică şi aflasem cum să bag sunetul de la TV pe boxele HomeTheater. După ce m-am trezit, unde tb să întind rufele, mi-am zis să-mi bag la încărcat şi mobil cel care ţine ţine 15 zile, de fapt 4-5, la vb pe minim, am scos din priză acumulatorul de la aparatul foto şi am introdus încărcătorul de la Nokia, când ce mi-au văzut ochişorii încă buimaci de somnic?!  Ledul albastru de la receiver-ul radio de la HomeTheater era aprins, adicătelea funcţionau toate boxele. M-am uitat ca proasta, spunându-mi în gândul meu „aşa ceva nu se întâmplă, acum doar visez”!! Şi-am tot visat cu Cargo, că nu se ştie cât va ţine!! JJJJJ NO, sper să nu mor până termin de scris. Acum iar nu mai merge!! LOOOOOOOOOOOL

O avea dracului vreo setare să se închidă când nu e folosit, da’totuşi nu prea cred!! Oricum, o să pornesc HomeTheater-ul ca să mă conving. Faza e că nu mai înţeleg nimic, am plecat să duc gunoiul şi să iau nişte becuri pentru hotă, şi-am lăsat scula mergând, când m-am întos se oprise singură, m-am gândit că atunci când am făcut DVDul am pus din greşeală şi fişiere imagine, probabil dăduse peste unul din ele, dacă ar fi fost aşa el ar fintb să fie pe ecranul TVul, însă pe ecran era doar Playlist-ul Cargo. NO, chiar nu mai înţeleg nimic, să fie mai deşteaptă decât mine scula asta, doar n-o avea senzor de prezenţă, şi receiver-ul nu o fi setat să se oprească când DVDplay este oprit?! Am mai găsit o altă firmă care  asigură service-ul Philips, o să-i sun să-i întreb pe ei. Oricum, la cum se prezintă scula nu a meritat nici o treime din bani. :D

vineri, 24 aprilie 2009

Lalele, belele şi multă-multă dragoste

Lalelele din grădina mamei. (Sylvia Plath rămâne pe altă dată).














De multă vreme nu am mai trăit o zi atât de perfectă, o zi începută prost, continuată în aceeaşi direcţie, noroc cu seara, cea care-a ucis toţi demonii, amintindu-mi că nu e lupta unui singur om, cea pe care din lipsă de preocupări nobile o duc, şi că atunci când te iubeşte un om, te iubeşte întreaga omenire.

No, da’s-o iau cu începutul. Unde de ceva vreme starea mea normală e oboseala, ieri nu am făcut decât să zac pe canapea, să ascult muzică şi să visez cu ochii deschişi, probabil că am şi adomit un picuţ, când m-am trezit, pe la 23, am constat că tb să-mi fac toaleta şi să calc ceva pentru a doua zi. Mă lovise o lene... de parcă începusem să-l înţeleg pe Nică cu a lui „da’de ce te speli şi-n w.e., doar nu mergi la muncă?!” Din nefericire w.e. nu începuse, m-am ridicat deci cu eforturi supraomeneşti de pe canapea, când am realizat că ceva e în neregulă cu muzica, suntetul nu se auzea deloc în cele 3 boxe din spate. M-am dus să verific receiver-ul wireless şi conexiunile cu cele 3 boxe, totul părea ok, numai că receiver-ul nu se alimenta, am schimbat priza/ prelungitorul, am umblat în setup-ul HomeTheater-ului, scula nici măcar nu vedea acele boxe. Nu mi-a venit să cred, am scos şi reintrodus de 15 ori toate cablurile, am citit cartea tehnică în engleză, am învătat meni-ul setup pe de rost,  după am citit şi cartea tehnică-n lb. Română, de la copertă la copertă, mă gândeam că poate-mi scăpase mie ceva. Receiver-ul copntinua să doarmă. Să mai zic că mi-a venit să-l arunc pe geam, şi că toată epopeea asta mi-a luat vreo 2 ore jumate!! Nu mi-a venit să cred că trăiam aşa ceva, când am comandat scula l-am întrebat pe tipul de la eflamingo despre fiabilitate şi garanţie, „nu că mi-aş dori să se strice, dar am mai avut eu experienţe nefericite pe tema asta”. Am citit chiar în manualul de utilizare că TVurile sunt garantate minim 5 ani, iar restul aparatelor audio/video minim 3. Al meu rezistase eroic nu mai mult de-o săptămână, săptămână în care nu ştiu dacă l-am folosit, cumulat, 24 de ore. Carevasăzică m-am isterizat la culme, dar nu atât de mult încât să pornesc PCul şi să reclam / încerc să remediez „tragedia”. Am ajus la concluzia că sunt blestemată, mai toate chestiile pe care mi le doresc de foarte mult timp şi pentru care fac serioase eforturi financiare, scule numai de firmă, se dovedesc mai proaste decât no-name-urile! L-aş fi pus pe ălbătrân să desfacă receiver-ul, bănui că s-a ars vreo siguranţă, ceva. Dar nu asta e ideea, am dat aproape 1000 de USD pe o chestie care speram să funţioneze cel puţin anii ăia 3 grantaţi de manualul de utilizare! Depresia s-a accentuat când dimineaţă am constatat că firma care asigură service-ul nu este alta decât Dimos Impex SRL, cea care-mi ţine aspiratorul de mai bine de 4 luni, pentru o banală schimbare de motor, banui că abia acum îl inventează!! Îmi vine să bat pe cineva, cu siguranţă că asta va fi mai satisfăcător decât să aştept o juma, ori un an întreg pentru schimbarea unui modul!! Şi uite aşa am scris la magazinul virtual, unde am constatat că tipul care-mi vânduse scula e în CO, iar pe restul de 4-5 inşi care-mi dăduseră confirmare de citirea e-mail-ului i-a durut exact în cur de problema mea. Am sunat, şi după  vreo 10 min am vb cu un tip care mi-a făcut legătura cu alt tip, care nu a vrut să vb cu mine pt. „momentan e ocupat”, aşa că primul mi-a trimis legea *** în format word, din care-am aflat că avusesem dreptate să cer să mi se înlocuiască obiectul defect, adică receiverul, însă ei aveau dreptul să spună că nu au de unde să-l ia, şi că mai întâi tb încercată repararea. Deci, la anul pe vremea asta probabil că sunetul de la HomeTheater-ul meu va fi într-adevăr surround, mă rog asta dacă nu-mi iau permis de port armă, sau mă înscriu într-un comando, şi-mi rezolv singurică issue-urile. Tb să iau naibii ceva pentru nervi, simt că nu mai am mult şi bat pe cineva, şi io n-am fost ever violentă, ba dimpotrivă chiar am fost opusul, adică tachinată şi bătută. Noroc că mi-a trecut. Să nu uit să comentez „mai mult decât favorabil” produsul şi site-ul. No, asta a fost partea intunecată şi absolut insomniacă a zilei.

Să revin însă la cei care mi-au salvat ziua.

Pe foarte scurt: halebardul – cel pe care nu ştiu dacă să-l pup sau să-l bat. Oricum, pe zi ce trece mă conving că judecăţile mele nu numai că au valoare, dar sunt şi juste, bineînţeles, modestia e inclusă. Categoric mă pricep la oameni, şi nu numai, îndrăznesc a spune. Într-o vreme spuneam despre mine ceva de genul ăsta: eu sunt precum nuieluşile fântânarilor, numai că eu nu le folosesc pentru a descoperi apa în adâncuri, ci pentru a descoperi, binele, frumosul, delicateţea, bogăţia sufletească, altruismul din ceilalţi. Unii îi spun intuiţie, însă nu e intuiţie, şi nu ar fi exact dacă aş afirma că asta ţine numai de sentimente, de empatie, nu, ţine cel mai mult de mintea mea, cea cu care-i iubesc pe ceilalţi, sufletul folosindu-l doar pentru a-i judeca. Ştiu că sună total anapoda, dar aşa simt, aşa gândesc, aşa scriu. :P

 În drum spre casă m-a întâlnit cu o fată pe care-o cunosc de mai bine de 15 ani, acum fiind femeie la casa ei. E genul ăla de femeie despre care obişnuia să spună bunică-mea: „parcă au arat dracii cu ea”. Adică e foarte slabă. Azi am aflat că are 28 de ani, pe soţul ei nu-l cunosc, însă îi ştiu fiecare copiluţ de dinainte de-a se naşte. Nu cred că o duc prea bine cu banii. Nu mi s-a plâns niciodată, însă nu am văzut-o tare demult zâmbind din toată inima. Copiii sunt foarte bine îngrijiţi. 2 băieţi, unul de aproape 7 ani, unul de 6 şi fetiţa de 3. Fetiţa, Cristina, „ca pe tine,  întotdeauna mi-a plăcut numele tău”. J Fetiţa e o şatenă dulcică cu nişte ochişori negri-negri cu gene luni şi-ntoarse. I-am zis azi: „vreau să le fac copiilor o poză, poate o să ne întâlnim într-o zi când voi avea şi aparatul la mine”. Copiii ăia mi-au intrat demul în inimă. M-am întrebat azi, oare cum simte o mămica de 3 copiluţi?! Categoric nu se gândeşte la HomeTheater-uri, la forum-uri de 2 lei, la cărţi de poezie şi la alte nimicuri pe care să mai dea banii. O, Doamne, trebuie să fie fantastic să fii îmbrăţişată şi iubită de mânuţe şi sufleţele atât de delicate, sufleţele şi minţişoare din care poţi face cele mai reuşite poezii şi cea mai frumoasă muzică.

După ce-am ajuns acasă, în ideea să iau aparatul foto şi să plec la grădină să mai fac ceva poze la lalele, am zis să verific şi e-mail-ul, în speranţa că-mi scriseseră totuşi cei de la eflamingo. Vise taică, vise, of course! Am dat însă peste al doilea moment magic al zilei. Cineva-mi scrisese pe trilulilu unul dintre cele mai frumose, decente, sincere şi modeste mesaje pe care le-am primit în toată viaţa mea internautică, şi asta unde eu am scris mai peste tot „nu sunt fan al mesajelor private”. Am nevoie de vorbe frumoase mai ceva ca de aer, nu că n-aş putea citi ceva poezie, însă am nevoie de vorbe frumoase adresate numai mie. Poezia e pentru toţi. 

Întâmparea a făcut ca după ce-am ajuns acasă să constat că nu am scos bani pentru cumpărături, aşa că m-am întors spre bancomat, nu am dat bine colţul străzii şi-am dat peste mămica cu cei trei puiuţi. Aşa că i-am tras în poză, pentru voi, că io-i aveam deja-n sufleţel.

Fraţii. No,aşa zâmbesc copiii la care voi nu îndrăzniţi a vă uita. Oare de câte ori le-oi fi zis să zâmbească?! Şi asta a ieşit în final, tiza chiar se smiorcăia, Dumnezeu ştie de ce. :D

Familia.


Între timp a apărut şi o fostă colegă de-a lui taică-meu, cu o bebiţă de aproape un an, pe care io n-o văzusem încă, drept urmare, după ce-am văzut odoru’ le-am recomandat să o ducă-napoi, pentru că ăia de la maternitate încurcaseră copiii, părinţii fiind bruneţi cu ochii negri, iar gărgăriţa blondă cu ochişori albaştri. Seamănă cu bunicul patern. Pentru orice eventualitate am luat modelul. Alexandra. Şi m-am întrebat cu voce tare oare cum este să iubeşti un bebe care nu-ţi seamănă dpdv fizic?!

Alexandra. Model de bebic dulcic, Doamne, te rog ia notiţe, numai neagră şi cu păru'creţ să nu fie! :P

După care mi-am amintit de naşterea mea. Toată lumea-i spusese maică-mii că o să facă un băiat, drept urmare când au aflat vestea că mi-s fătucă, au replicat fiecare ce-au crezut de cuviinţă. Bunicul „du-o înapoi, ăia ţi-au încurcat copilul, asta nu e a noastră!” LOL. Taică-meu „desfaş-o, că io nu cred până nu văd!”. Şi după, a crezut! LOL! Realitatea e că dpdv fizic nu am semănat cu niciunul, eu sunt foarte brunetă, cu mulţi pistrui, cu o piele supernaşpa pe care tb să dau cu mii de creme, foarte bine împregnată hormonal (aşa mi-au spus o dată când am fost internată-n spital), nu am nici conformaţia lor, tata e scund, eu nu-s, mama a avut şoldurile înguste, ale mele sunt largi, rochia ei de mirească probabil că m-ar fi încăput prin copilărie, tenul meu e sensibil şi uscat, al ei gras, ea a fost foarte blondă până prin adolescenţă, părul meu e negru. Mă rog, cică aş semăna cu nu-ştiu-ce mătuşă din partea bunicii materne. Ceea ce e sigur, e faptul că temperamentul şi caracterul îl am din partea lui taică-meu, că de, n-am putut să moştenesc ochii albaştri ai bunicului patern. No, argeşenii sunt de vină, cu toate că umorul, miştocăreala şi orgoliul sunt 1000% olteneşti.

No, gata, că-am obosit, şi mai am de încărcat ceva poze. Visez la cada şi la patul meu.

-----

Mii de mulţumiri Dan Mihu - http://mihu.moonfruit.com/# şi eugenf  http://www.trilulilu.ro/eugenf. Categoric ziua asta face cât un an. }}}}{{{{ & (((((H))))).