Totalul afișărilor de pagină

duminică, 19 septembrie 2010

Piano no mori


Am citit zilele trecute despre filmele prezente anul ăsta la Anim'est. În articol se făcea referire şi la pelicula care a câştigat anul trecut premiul pentru cel mai bun lungmetraj, The Perfect World of Kai (2007) / "Piano no mori" http://www.imdb.com/title/tt1119194/. Drept care mi-am propus să deschid seria filmului de desen animat cu această peliculă japoneză.

Numai săptămâna trecută l-am început de vreo două ori, până ce azi să-mi fac timp să-l văd pe tot.

Piano no mori (Pianul din pădure) este o poveste emoţionantă despre prietenie, fair-play, devotament şi respect, şi nu în ultimul rând despre dragostea şi pasiunea pentru marea muzică. Protagoniştii sunt: Kai, fiul unei prostituate, fiu care ajunge, din întâmplare (căzând dintr-un copac din pădurea de lângă casă) ajunge deci, să găsească un pian vrăjit, într-o pădure seculară, pian pe care numai el singur este în stare să-l facă să scoată sunete nemaiauzite, altminteri pianul scoţând doar sunete hodorogite. Mai târiu vom afla că pianul aparţinuse unui virtuoz celebru, Ajino Sosuke, care însă-şi pierduse îndemânarea în urma unui accident auto, în urmă cu vreo 15 ani; Ajino Sosuke fiind la ora actuală profesor de muzică la şcoala în care învaţă Kai ; cel de-al doilea personaj principal este Shuhei, băiatul de familie bună, care tocmai ce se mutase de la Tokio în oraşul nostru, împreună cu familia; Shuhei studia asiduu, încă de micuţ, pentru a deveni un pianist celebru.

... no, şi gata! M-am cam săturat să povestesc filme în scris. Vreau doar să mai adaug că nimic nu poate fi mai aproape de Dumnezeu ca Mozart cântat de un copiluţ sărac şi rebel, însă plin de talent, la un pian magic într-o noapte cu lună plină, într-o pădure fermecată. Nu mi-am putut sătura ochii şi sufleţelul tooot privind şi ascultând scenele în care Kai cânta la pianul din pădure.

Recomandarea mea: musai de văzut. Şi nu numai de către copiluţi sau melomani.



Despre un mic dejun sănătos


Am decis să scriu despre asta unde întâmplarea face ca azi micul meu dejun să fie luat la vremea prânzului, şi unde făcând curăţenie printre/ pe memory carduri am dat peste pozele de mai jos.
No, dar hai să vorbim despre ce presupune un mic dejun sănătos:
- cereale integrale,
- seminţe,
- fructe, sau suc de fructe proaspăt,
- iaurt sau lapte semidegresat, sau degresat.

Însă înainte de toate acestea, la sugestia nutriţionistului, eu îmi încep micul dejun cu un pahar de apă plată băută cu o jumătate de oră înainte de micul dejun. În cursul săptămânii, unde aş dormi a disperare, şi sunt mai mereu pe fugă, e mai dificil, însă după luni de antrenament am reuşit să mă trezesc, să beau apa şi să mă culc la loc pentru încă 30 de minute.

De ani de zile eu îmi pregătesc singură cerealele, asta şi unde majoritatea produselor similare de pe piaţă conţin zahăr, ciocolată etc. Eu folosesc orz, ovăz, grâu, secară, tărâţe de grâu, flugi de grâu cu tărâţe (la care va trebui să renunţ deoarece am citi pe etichetă că ar conţine zahăr), şi mai nou tărâţe pshyllium pe care le amestec, pătrându-le într-o cutie de plastic.
Din categoria seminţelor eu folosesc floarea soarelui, seminţe de dovleac, seminţe de in, şi susan. Însă se pot folosi şi alunele de pădure, nucile etc. Am introdus acest tip de seminţe în micul dejun după ce-am citit o carte a unui nutriţionist englez "Detoxifierea ficatului în 9 zile". Tipul recomanda râşnirea seminţelor, însă cum eu nu posed o astfel de râşniţă, iar seminţele sunt uleioase am decis să le pap ca atare.
Ideal ar fi să folosim cereale şi seminţe bio; deja au început să se găsească şi la noi, însă preţul lor este de 3-4 ori mai mare decât al celor obişnuite, din păcate.

No, acum hai să vorbim un pic despre conţinutul caloric. 100 de grame de cereale au în jur de 280-350 kcalori, iar 100 de grame de seminţe 550-600 kcalori. Cum însă la o masă se consumă cam o treime din cele o sută de grame, şi cum eu folosesc iaurt degresat nu-mi fac prea mari griji legate de kilogramele în plus pe care le-aş putea acumula mâncând cereale, dacă mai ţin cont şi de ora la care iau de obicei micul dejun sunt şi mai liniştită.
Cum mie nu-mi place iaurtul cu fructe, şi cum dimineaţa nu am timp şi pentru un fruct, am ales varianta sucului de frcute, citrice (o jumătate de lămâie, o portocală şi un grapefruit), suc pe care-l pregătesc numai în weekend-uri şi în CO, altminteri nu am timp, şi pe care-l beau cu paiul pentru că am citit că nu este bine ca fructoza din el să atingă direct smalţul dinţilor.
Am zile în care cerealele-mi plac moi, deci le pregătesc seara, şi zile în care ador să cornţăn la ele. Oricum, nu e mic dejun la care să nu-mi fie dor de musli, de fructele uscate din musli. Însă cum eu sunt o adevărată maniacă în ceea ce priveşte nutriţa , unde sănătatea este pe primul loc, nu mi-a rămas decât să mă conformez.
Despre cafea nu am scris nimic pentru că nu o beau acasă. Pentru mine cafeaua înseamnă menajul fericit dintre Julius Meinl, cardamon şi îndulcitor.

Şi acum un mic bonus audio, unde nu se cade să ascult numai eu Sweeney Todd, varianta Broadway (2005). (Nu mi-a plăcut filmul cât iubesc muzicalul).






















Sweeney Todd Part 9/27: Johanna - http://www.youtube.com/watch?v=3s6BxjrmkxY&feature=related

Sweeney Todd Part 6/27: My Friends / Ballad of Sweeney Todd- http://www.youtube.com/watch?v=Eu2YmyklYT4&feature=related



Love Exposure, sau cum să-ţi pierzi 4 ore din viaţă

… mă rog, aproape 4 ore, şi aproape pierdute. Nu mai ştiu care a fost motivul care m-a determinat să văd filmul ăsta, ceva influenţă trebuie să fi avut şi premiile primite: http://www.imdb.com/title/tt1128075/awards.

Subiectul filmului este unul cât se poate de simplu şi de generos: dragostea şi adevărata credinţă religioasă înving toate obstacole… într-un final care se lasă aşteptat mai bine de 3 ore.

Foarte pe scurt: Yu este un puştan de 17 ani a cărui mamă a murit foarte tânără, şi al cărui tată, Takahiro, fiind foarte religios decide să devină preot catolic. Îndeletnicire care-i venea de minume, deoarece era un om blând, răbător şi plin de har, ocazie care o face pe-o mai tânără şi zăpăcită femeie să se îndrăgostească de el, şi să nu se lase până nu-l seduce şi se mută împreună. Marea dragoste se termină însă numai după 3 luni, fapt ce-l va determina pe preot să-şi schimbe radical comportamentul, devenind excesiv de habotnic, şi torturându-şi constant fiul prin spovedirea zilnică a păcatelor. Cum tatăl nu este mulţumit că păcatele inventate de copil, scumpul odor se decide să păcătuiască de-a binelea, înhăitându-se cu încă trei adolescenţi rebeli şi apucându-se de făcut fotografii chiloţeilor fetelor. Îndeletnicirea pentru care golănaşii fac şi ceva cursuri. Din numărul mare de scene acordat acestei activităţi infantile se mai puteau face lejer încă două filme. Ei bine, aici, după ce-am strâns din dinţi preţ de 10, 20, 30… 40 de minute am simţit nevoia acută să opresc DVDul, gândind totodată că cineva şi-a bătut joc de mine recomandându-mi această peliculă. No, dar să revin, după ce se specializează în făcutul pozelor la chiloţei, şi după ce se spovedeşte ca de obicei, Yu reuşeşte să-şi mânie tatăl într-aşa hal încât preotul îl bate şi-l dă afară din biserică, în mijlocul unei ploi crunte. Ocazie cu care-o cunoaşte pe Koike, şi pe “colegele” ei de sectă, Biserica 0, avem să aflăm mai târziu. Koike este o adolescentă cu o viaţă afectivă (şi nu numai) distrusă de un tată, fanatic religios, care-o abuzase toată copilărie, părinte căruia acum, fata, reuşise să-i vină de hac, printre altele tăindu-i penisiul. :D Koike vede în Yu o copie a ei, adică un păcătos, drept care-şi propune să-l convertească la propria-i religie, care era un soi de afacere pramidală, prin care se învărteau bani frumoşi, tipa făcând parte chiar din conducerea sectei.

No, şi aici am ajuns aproape la jumătate celor 4 ore. În timpul rămas Koike se va strădui prin toate mijloacele de spionaj posibile să-l facă pe tânărul Yu să se îndăgostească de ea. În această împrejurare îşi face apariţia Yoko, fiica vitregă a fostei iubite a preotului, adolescentă care avusese la rândul ei o copilărie grea, fiind părăsită de mamă şi maltratată până aproape de viol, de către tată. Yoko urăşte toţi bărbaţii, şi pentru a le putea face faţă învaţă şi practică cu succes artele marţiale. În urma unei “romantice” întrevederi pe care-o are cu un grup de golani, Yoko ajunge să-ş cunoască pe Yu, cel care sare în ajutorul ei, şi care era îmbăcat în femeie – Doamna Scorpion – deoarece pierduse un pariu legat de cele mai bune poze făcute chiloţeilor. No, şi cu asta începe povestea noastră de dragoste, cu menţiunea că Yoko crezuse că s-a îndrăgostit de-o femeie, şi chiar avea mustrări de conştiinţă cum că ar putea fi lesbiană, şi l-ar putea mânia astfel pe Dumnezeu.

Sorţii fac ca dragostea mamei lui Yoko pentru fostul iubit, preotul, să se reaprindă, drept care cuplul se mută iar împreună, de data asta împreună şi cu fiica vitregă a femeii.

Off… deja m-am plictistit. Yu încearcă să-i arate lui Yoko cine este adevărata doamnă Scorpion, însă de fiecare dată Koike le pune beţe-n roate, ajungând în final să convingă toata familia tânărului să se convertească noii credinţe, Biserica 0, dispărând efectiv cu toţii de-acasă. În timpul ăsta Koike care cunoştea apucăturile perverse ale lui Yu îl şantajează pe acesta, obligându-l să intre în lumea filmului/ fotografiei porno.

Ca să-i mai aline suferinţa, prietenii decid să o răpească pe Yoko, unde cei de la Biserica 0 îi spălaseră creierul, şi nimeni din afara sectei nu se mai putea înţelege cu ea. Şi acum vor urma unele dintre scenele cele mai dragi mie. Răpitorii o ţin pe fată, pe malul mării, într-un autobuz vechi. Bineînţeles Yu stă cu ea. Şi uite aşa trec vreo câteva zile în care Yoko este gata să evadeze, câteva nopţi luminate de lumânări, şi udate de ploi, şi întrerupte de capitolul Corinteni 13 din Biblie. Nopţi cu apusuri superbe şi multă-multă linişte şi priviri pline de dragoste, care însă nu duc nicăieri, Yoko considerându-l pe Yu un pervers fără Dumnezeu. Toate astea s-au terminat însă o dată ce “colegii” de sectă i-au găsit şi recuperat pe îndrăgostiţi. După care filmul se întoarce iar spre panta religioasă, acum aproape toţi protagoniştii fac parte din Biserica 0. Koike nu pierde nicio ocazie de a încerca a-l seduce, sau /şi persecute pe Yu, cel care are o problemă intimă, apropierea lui Yoko producându-i constant o erecţie. De fapt, un sfert din film este arată sau se discută despre erecţia tipului. Foarte educativ!!

No, şi filmul se termină bineînţeles cu aruncarea în aer a sediului sectei, încercarea de ştrangulare a lui Yu de către iubita sa Yoko, cea cu mintea încă dusă, şi cu sinuciderea lui Koike, cea mai malefică dintre toate personajele, totul petrecându-se de valuri-valuri de sânge pe albi pereţi şi albe podele. După ce lucrurile se mai liniştesc, Yoko, cea care locuieşte acum la rudele de sânge realizează că a pierdut adevărata dragoste şi pleacă în căutatea lui Yu, al cărui rând venise acum să o ia razna, fiind internat, deci, într-un ospiciu, pe post de “domna Scorpion”. Evident că tânăra îl readuce pe linia de plutire, credinţa, speranţa şi dragostea învingând, ca mai mereu.

Şi cam asta a fost tot… dovada vie că-ţi poţi bate joc de un scenariu bunicel şi de un spectator şi aşa cretinizat de televizor.

Filmul a avut o coloană sonoră (Ravel, http://www.imdb.com/title/tt1128075/soundtrack) şi o imagine foarte bune. Păcat de balastul pe care l-au dat emorm de multele secvenţe cu fotografiatul chiloţeilor şi cele cum erecţia lui Yu. Nici modul în care a fost aborată şi portretizată credinţa nu m-a mulţumit. Nu ştiu de ce simt acum eu că Shion Sono a făcut dintr-un subiect atât de profund un film atât de mic, pe alocuri deosebit de plictisitor, şi inutil de sângeros.

Recomandarea mea: uită-te doar dacă eşti bolnav la pat (Doamne fereşte!) şi nu ai altceva mai bun de vizionat! Sau eşti… adolescent. J

Şi un bonus, unde tot am amintit de acest capitol din Biblie. (Mi s-a părut straniu să-l aud în japoneză şi să-l citesc în engleză)

Corinteni 13

1 Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.

2 Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.

3 Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

6 nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,

7 acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.

8 Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

9 Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte;

10 dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.

11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

12 Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

13 Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

marți, 7 septembrie 2010

Rătăcită printre filme



Printre dulci suspine de potentă rotopercutantă din vecini, avui un week-end plin de grozave filme. Se poate citi şi „iar n-am avut chef de şmotru şi/ sau sport”. Mi-aş dori să am timp şi chef să scriu câteva cuvinte despre filmele pe care le-am văzut în week-end-ul trecut, recuperând timpul pe care nu l-am piedut în faţa TVului în cursul săptămânii.

Am deschis stagiunea cu superbul desen animat Mary and Max (2009) http://www.imdb.com/title/tt0978762/, care mi-a plăcut într-atât încât l-am revăzut a doua zi, după care am continuat cu Mr. Nobody (2009) http://www.imdb.com/title/tt0485947/ care m-a lăsat aproape indiferentă, ba acum mă întreb care o fi fost motivul pentru care l-am descărcat?! Duminică am continuat cu două Akira Kurosawa: Dodes'ka-den (1970) http://www.imdb.com/title/tt0065649/ şi Hakuchi (1951) http://www.imdb.com/title/tt0043614/ din păcate la cel din urmă la partea a doua am rămas fără subtitrare.

Seara mi-am petrecut-o în compania lui Fatih Akin; mi-am dorit foarte mult să văd, săptămâna trecută, la TV, Gegen die Wand (2004) - http://www.imdb.com/title/tt0347048/ dar cum filmele de calitate se difuzează numai după miezul nopţii mi-am pus pofta în cui pentru... 3 zile, cât i-au trebuit pentru a se descărca de pe Net.

Ieri seară s-a petrecut ceva straniu, am instalat o versiune nouă de BitTorrent, şi, brusc, toate fişierele mele care stăteau nedescărcate mai deloc, de luni şi luni de zile (de obicei folosesc StrongDC), s-au descărcat cu toatele, rapid. Drept care, aseară, m-am uitat, pe PC – extrem de incomod, însă mi s-a cam luat să tot scriu DVDuri, şi-apoi eram mai mult decât nerăbdătoare – m-am uitat, deci, la Auf der anderen Seite (2007) - http://www.imdb.com/title/tt0880502/ .

De două zile nu fac decât să visez cu ochii deschişi la filmele lui Fatih Akin, abia aştept să vină Titi din CO şi să i le povestesc. Abia aştept să caut subtitrări mai de Doamne ajută şi să le trec pe un DVD, să mă mai uit încă o dată, şi încă o dată, până m-oi sătura de amestecul ăsta inedit de dramatism, dragoste şi fatalitate, culoare şi muzică.


Unul dintre câştigurile evidente ale noi mele viteze de download a BitTorrent-ului a fost şi descărcarea ediţiei complete a operelor lui Mozart, numai vreo 45 volume comprimate (vreo 15 Gb), care conţin la rândul lor şi până la 9 CDuri de înregistrări renumite. Mi-am dorit foarte mult colecţia asta, am vrut chiar să o cumpăr, dar cum n-am avut de unde... a trebuit să apelez la alternativa asta, deloc morală. No, mi-a propus ca în fiecare săptămână să ascult câte un volum, ca într-un an să reuşesc să parcurg toată opera. Problema este că nu pot face asta făcând curat, sau citind, vreau şi ador să ascult pur şi simplu, cu atenţie, să înţeleg şi să reţin. Din păcate începutul nu a fost unul foarte promiţător, unde nu am rezistat mai mult de două ore – bucătărind – pe Mozart-ul primelor simfonii (1, 4, KV19a in F, 5, 6 şi 7); sper ca ascultând şi compoziţiile mai puţin cântate am să învăţ să le preţuiesc mai mult pe cele deja celebre, şi mai sper să descopăr armonii divine de care acum nu am habar. Acum am tecut, deja (!) la Vol 42 Cosi fan tutte (Caballé, Gedda, Cotrubas a.o. cond Davis), Ileana Cortubaş în roul Despinei, înregistrare din anul 1974. Nici dacă am fi fost contemporani şi tot nu l-aş fi putut îndrăgit mai mult pe Mozart.


Şi puţină culoare, găsită întâmplător printre pozele făcute de ziua mea, la grădină. Galben - culoarea mea preferată, la flori.

Şi Dumnezeu plângea de fericire prin petalele gladiolelor.
Pur şi simplu VERDE!


joi, 2 septembrie 2010

Balconul meu, în trecut...


Iniţial am dorit să fac o paralelă între trecutul, şi prezentul, balconului meu, dar cum pe blogger.com îţi trebuie nervi de oţel dacă vrei să încarci poze, imaginea nouă fiind inserată numai la începutul documentului, indiferent de poziţia pe care i-o alegi, ocazie cu care se duc dracului toate formatările. Deci, cum nu vreau să mă mai enervez aiurea am să las pe mâine pozele mai recente.
No, aşa arăta balconul meu de la sufragerie anul trecut.
60% din flori am murit astă iarnă, în săptămâna aia cu temperaturi sub -20 de grade Celsius, asta unde nu aveam calorifer pe balcon, şi/ sau hidro/termoizolaţie. Cactusul de mai jos este una dintre victime.


Lăcustei ăsteia i-am făcut vreo 5-6 poze, cele mai reuşite au fost cele făcute din cameră.
Următorii 4 cactuşi au supravieţuit îngheţului. La un moment dat am avut mai bine de 50 de exemplare. Îndrăgesc şi cultiv varii tipuri de flori, însă cactuşii vor ocupa mereu primul loc în inima mea.


Dacă-mi închid un picuţ ochişorii le simt, încă, parfumul. Atât de inefabil delicat şi proaspăt.
Nici nu mai ştiu de când cresc cactuşi, să tot fie vreo 15-16 ani, din păcate cele mai mari şi spectaculoase exemplare le-am disctrus udându-le prea mult sau lăsându-i pe alţii să le îngrijească în lipsa mea de acasă. Oricum, în afară de mine nu se dădea nimeni în vânt după ei, dimpotrivă.

Din vreo 10-20 de muşcate curgătoare şi normale (de pe ambele balcoane) nu cred că am mai salvat vreuna. Şi erau atât de frumoase, tocmai ce le întinerisem primăvara trecută.


Până şi din cactuşii foarte lungi am pierdut, datorită îngheţului. În mod normal iarna mai ţin uşa de la balcon deschisă, dar cum în săptămâna aia în casă nu cred că am avut mai mult de 15 grade...

marți, 31 august 2010

Enervări mărunte, sau nu?!

No, de ce se enervează Dragomara?! Mai înţelept şi muuult mai scurt ar fi să scriu despre ce n-o enervează pe Dragomara. No, dar hai să-i dau drumul, că poate aşa mă mai liniştesc, vorba vine.

Acum mai bine de 7-8 luni am descoperit site-ul scientia.ro – un portal de popularizare a ştiinţei, chestie care se face cu precădere prin traducerea a diverse materiale găsite pe varii site-uri străine cu profil tehnic, ştiinţific etc. Ar fi fost de dorit, cel puţin din punctul meu de vedere şi o interpretare personală, sau cel puţin alocarea posibilităţii utilizatorilor/ cititorilor de a comenta acele articolele. Chiar am propus asta la un moment dat. Faptul că este vorba de un site de popularizare face ca lectura să fie foarte uşoară şi plăcută. În aproape 8 luni de la „descoperire” îmi făcusem bunul obicei de-al vizita zilnic, şi asta nu numai pentru articolele sale, cât şi pentru rubica de întrebări şi răspunsuri, cea la care la un moment dat mi-a făcut deosebită plăcere să contribui. Trebuie să menţionez că nivelul infomaţional, ca să folosesc un eufemism, al acestei secţini, este extem de scăzut, unele întrebări fiind de-a dreptul infantile. Chestie pe care am semnalat-o la un moment dat, şi peste care evident că s-a trecut cu vederea. Există useri care doar întreabă, unii care deja ştiu şi răspunsurile (vezi de ex. userul Biologul, care – nu am priceput de ce? – pune numai întrebări pe teme de biologie.) Eu, din câte profile am studiat, cred că eram cea cu cele mai multe răspunsuri. No, şi acum trebuie să recunosc că mi-am lăsat “amprenta” şi pe-acolo, unde vorbele mele sunt mai mult decât ironie, umor şi ceva informaţie concretă şi utilă (îmi place să cred). Ceea ce era oarecum straniu în acea secţiune era prezenta a doi angajaţi scienţia.ro. Doi, sau unul în două conturi deferite, unul punând mai mereu întrebările, celălalt răspunzănd cel mai adesea la întrebările primului, şi nu numai. Printre întrebările mai vechi am găsit una pusă de unul dintre ei, vis-à-vis de rolul secţiunii “Întrebări şi răspunsuri”, la care celălalt, cel care răspunde de obicei, a zis că “secţiunea se vrea un soi de forum”. M-am mirat şi chiar am comentat chestia în cadrul întrebării. Au fost dăţi în are în cadrul unei întrebări se iscau alte dileme. Ori de câte ori am ajuns să întreb ceva, când de fapt ar fi trebuit să ofer un răspuns, mi-am cerut scuze, iar angajaţii sicientia.ro s-au grăbit să-mi spună să nu-mi fac griji, că doar de-aia sunt acolo, ca să aflu. Au fost şi cazuri în care au apărut divergenţe între useri, în care am fost insultată, şi-n care i-am luat delicat pe unii peste picior, mă rog nu neapărat în ordinea asta, şi categoric nu pe aceeaşi.
Ei bine, toate ar fi continuat nelimitat în aceeaşi direcţie dacă aseară nu apărea un articol nou, despre Virusul Nilului. Cum nu mă uit la ştiri, iar în ziare citesc numai pagina culturală, mi-am zis “hai să citesc”. Ceva-ceva auzisem eu pe la radio. No, am citit aricolaşul care se termina cu “va urma” şi cu link-ul, de unde el fusese tradus, de data asta mai puţin decât sumar. În timp ce eu citeam articolul, în secţiunea Q&R tocmai se isca o avalanşă de întrebări despre acest virus. La un moment dat s-a ajuns la numărul 10!! Ceea ce este oarecum ilogic, total neinteligent şi ceva mai mult decât imoral e faptul că acele întrebări erau puse tocmai de angajatul cel mai cel mai “întrebăreţ” al scienţiei.ro. După ce furia cuvintelor s-a mai domolit i-am răspuns la prima întrebare, evident în tonul meu ironic, atât de bine cunoscut. După care am afirmat că articolul ăla nu spune mare lucru, că eu de ex. aş vrea să ştiu cum şi de unde s-a îmbolnăvit prima pasăre, dacă virsului este specific lor etc. etc. Răspunsul meu a fost imediat sub al celui de-al doilea angajat, “răspunzăreţul”, care începuse deja să ia fiecare întrebare în parte şi să răspundă, evident cu informaţiile de la bibliografie (link-ul de unde fusese tradus articolul). Tipul a continuat în acest mod şi cu restul întrebărilor, timp în care eu m-am uitat ca vrăjită (a se citi tâmpită) nevenindu-mi să cred ochişorilor ăstora miopi. La un moment dat, am dat un printscreen cu link-ul către bibliografia-n engleză, în speranţa că se va opri vreunul, mă rog, poate singurul angajat. În minutele imediat următoare toate răspunsurile mele din acea seară au naufragiat într-un coş de gunoi scientia.ro. No, asta a fost o premieră! Şi cum nu aveam ouăle clocite la mine, nu mi-a rămas decât să-mi bag unghia boantă-ntr-un e-mail, “fluierând” către administrator. Care mi-a confirmat că el a şters postările deoarece încearcă să evite transformarea secţiunii într-un forum, că ale mele suculente comentarii nu-şi avea rostul şi locul, dar că “Altfel, apreciem cele mai multe dintre opiniile dv, unele şi inteligente şi amuzante şi pline de informaţie.” Ha?! Şi uite aşa m-am enervat nu pic. Numai. Ăăăă... oare?!

Înţeleg că vrei să mă superi, dar rupe-mi o mână, sau bea-mi o sticlă de vin, şi nu-mi strica cercurile, pentru că va fi JALE! După care mi-am făcut ieşirea de tragedie antică, acest gen de practici nefiind pe placul meu, şi acum nu mă refer numai la postările şterse, şi la uitatul de la o postare la alta a regulamentului de tine creat. Mi s-a părut de-a dreptul jenant, deloc inteligent şi total gratuit incidentul de ieri, cel cu “eu întreb, eu răspund”, sau mă rog “mama întreabă, tata răspunde!”. Trebuie să menţionez că “răspundăreţul” scienţia.ro în marele lui avânt i-a şters şi “întrebătorului” vreo două dileme existenţiale (a se citi întrebări). No, şi cu asta s-a mai încheiat o etapă internautică a Dragomarei. M-ar bate Dumnezeu dacă aş spune că nu am rămas chiar cu nimic. No, printre altele cred că am soluţionat şi problema update-ului codec-urilor de la HomeTheater, şi asta graţie unor răspunsuri valoroase.

Partea amuzantă este că azi când îmi pierdeam vremea cu o doamnă… în încercarea de a-mi activa un cont pe egradini.ro, cont cerut acum mai bine de 2 luni, ei bine azi, pe seară, găsesc la Junk-uri, spre totala mea surprindere - mă dezabonasem, deja – găsesc deci vreo 6 mesaje de la scientia.ro cu titlul “Raspunsul tau a fost selectat ca cel mai bun raspuns !” Ha-ha-ha! M-am uitat de curiozitate să văd ale cui erau întrebările şi peste cine credeţi că am dat?! Peste “întrebărici” şi peste “răspundac”! Ha-ha-ha! M-am prăpădit de râs, şi mi-am zis în gând “nice try, boys! You had your chance, now fuck off!”

Enervări mărunte. Asta a fost ieri. Azi e cu totul altceva! Asta unde dând un Google mi-am amintit de activarea mea nerezolvată, egrădini.ro?! Spanioli au un obicei, niciodată nu te lasă să raportezi/ reclami un incident exact în ziua în care s-a produs. Or şti ei şi de ce! :P Oricum, păcat de timpul pierdut aici (scientia.ro), şi oriunde pe internet ai parte de tratamente similare. De mâine am decis să citesc numai site-uri literare. Or fi ei unii autori cretinei, limitaţi din pucnt de vedere intelectual şi afectiv, imorali, frustraţi, megalomani, imaturi, însă am speranţa ca mărca poetic să fie câte unul! Oglinda literară, cu asta am să încep. Când o să am chef şi timp am să vă scriu cum nu a vrut să mă primească pe mine o tanti grasă, urâţică cu apucături tipice de neocomunist pe un site despre grădini unde “de 2-3 luni incoace s-au inscris in forum cateva zeci de persoane care au facut deja ce trebuia si acum nu au frustrari; mai mult se rup in figuri cu plantele si gradinile lor”. Nu pe am înţeles io cum să treaba cu ruptul ăsta în figuri, da’sper să fie totuşi o chestie decentă, şi deloc dureroasă, atât pentru om cât şi pentru plantă.

Am ajuns mai zilele trecute, absolut din întâmplare, pe blogul ţopârlanului ăla de Badea. Mirrrrcea Badea. Câh! Ocazie cu care am dat peste una dintre dilemele lui existenţiale “de unde dracu’or veni, bă, toţi cretinii ăştia pe blog-ul meu?!”. Chiar aşa, de unde?! (întrebă şi corul).
Eu nu am plecat niciodată de la premisa că s-ar putea ca necunoscutul cu care vorbesc, corespondez etc. pe Net sau în viaţă reală să fie cretin, de exemplu. Pentru mine sunt cu toţii de cunoscut. Acum nu ştiu ce să mai cred, pot afirma că am o vastă experienţă pe site-uri cu profile total diferite, însă oamenii sunt aproximativ aceiaşi peste tot: lipsiţi de umor, toleranţă, plini de răutate, de-o vanitate nemăsurată, ranchiunoşi. Despre inteligenţă şi cultură nici nu mai aduc aminte. Nu spun că sunt cu toţii astfel, însă din păcate predomină cei descrişi mai sus. Sau poate am eu prea mari pretenţii, sau poate nu citesc unde trebuie, pe cine trebuie, cum şi cât trebuie?! Probabil că ei ar vorbi şi mai dur despre mine, nu că m-ar interesa părerea cuiva etc.

sâmbătă, 28 august 2010

Docendo discimus

Aceasta este încă o poveste despre cum îţi poţi pierde timpul pe Internet în interminabile şi inutile dispute pe teme derizorii. Genul ăsta de activitate tinde să devină sport naţional, şi când spun asta nu mă gândesc numai la controversele online, ci şi la ceea ce se întâmplă prin media românească etc. E trist că tocami eu am fost iniţiatoarea acestui incident... Dar să nu o mai lungesc.

No, azi am cunoscut-o pe Simona, o femeie foarte cultă şi instruită, cu mult bun simţ şi umor. Două dintre marile pasiuni ale Simonei sunt ortografia şi ortoepia. Această adevărată stăpână a cuvintelor deţine un blog unde sunt dezbătute, argumentate adecvat, varii dileme legate de limba scrisă. Pe blog atmosfera este foartă deschisă, nu se fac niciodată referiri injurioase la adresa autorilor textelor citate drept material didactic. Nu se fac afirmaţii defavorabile vis-a-vis inteligenţa şi cultura celor care pun diverse întrebări, toată lumea fiind tratată în mod egal, cu respect şi prietenie. Să mai spun că Simona face asta absolut benevol, fără să aştepte nimic de la nimeni, fără să ţină lecţii de educaţie şi/ sau morală nimănui?! O adevărată muncă de misionariat, după cum i-am şi spus-o, de fapt. Simona este genul acela foarte rar de pedagog foarte răbdător şi tolerant care-şi sprijină şi încurajează învăţăcelul, netratându-l - aşa cu des se face greşeala – din olimpul Academiei.

În final vreau să mulţumesc mamei, lui Dumnezeu, Romtelecom-ului, prostiei mele şi nu în ultimul rând lui Gaetano Donizetti - de altfel singurul – care a făcut posibilă această percepţie fantastică a realităţii.

Pentru cei care nu ştiu „Docendo disciums” se traduce prin „învăţând pe alţii învăţăm noi înşine”. Ultima chestie la care m-am gândit când am ales acest titlu a fost ortografia limbii române. Docendo discimus-ul meu se referă mai degrabă la o gramatică mult mai delicată, cea a inimii, a smereniei, a lucrului făcut pentru celilalţi fără speranţa vreunei recompense. No, acum mă duc să exersez.

Şi acum vă las cu cele 8 minute ale Mariei Calas în Lucia di Lammermoor a lui Donizetti (pe CDul meu Lucia este interpretată de Renata Scotto. Astă seară la România Muzical la „Seara de operă” a fost premiera nu-ştiu-cărei opere, nu i-am reţinut numele, şi oricum am ascultat doar finalul. Minunat! La un Google rapid aflu că tipul a compus nu mai puţin de 75 de opere.)

http://www.trilulilu.ro/Nini61/0d1cad5361e853

joi, 26 august 2010

Bubulina gospodina şi „marea alergare”

Şi uite că se produse minunea. După încă un coşmar legat de mâncare, şi de data asta şi de Aurora, cea care era o vampiriţă care mânca... pâine (evident!), mă trezii ceva mai devreme, adică înainte de 10, vorba vine mă trezii, că până pe la 10:30 mă trezesc de vreo 15 ori, şi mă tot culc cu antifoanele în urechi, şi perna pe faţă de încă 20 de ori!! Mă trezii, deci, cu chef de muncă. (Corul: vai, ce frumos minte fata asta!) Unde am decis să spăl geamurile de la balcon după ce vin ăia de la Constanţa să ia măsură pentru streaşină, şi unde de mai bine de două săptămâni nu a dat nimeni niciun semn de viaţă, asta unde înainte mă sunau în fiecare săptămână, însă nu aveam eu banii, no, unde am astat ca fraiera acasă, mi-am zis că ar fi cazul să fac un pic de curăţenie pe balcon şi să spăl şi geamurile care nu arătau tocami bine, urmele ploilor din iulie fiind încă destul de evidente, că doar d’aia am dat 25-30 de milioane pe hidorizolaţie, nu?!

Şi uite aşa am făcut prima cafea în 10 zile, şi pe la 11 m-am apucat de treabă. Evident că mi-am ales prost ziua, pentru că azi au fost în jur de 33 de grade la umbră. Eu una nu am stat decât în plin soare, că doar nu eram tâmpită să mă trezesc de la 6 ca să spăl geamurile. Task-ul, relativ simplu, s-a complicat un picuţ când a trebuit să mut ghivecele şi suporţii de flori ca să fac curat pe sub ele, plus că a trebuit să mai schimb nişte ghivece. Plantele cumpărate de la sieberz.hu parcă ar fi mutante, atât de mult au crescut, evident că am avut şi o victimă colaterală, doamna iederă, cea pe care-am udat-o cu atâta sârg, de-a dat colţul.

Mi-a luat aproape întreaga zi, şi încă nu am spălat pe jos. Ufff... Dacă mi-aş fi făcut o afacere din asta aş fi murit de foame! No, dar a fost distractiv, am transpirat în draci, am numai ţepi de cactuşi prin degeţele, şi nu m-am oprit decât să schimb CD-urile, şi să-mi pun câte un pahar cu apă. După ce-o să spăl şi pe jos am să fac şi câteva poze, pentru că nu intenţionez ca minunea asta să se repete mai curând de trei luni.

Aş fi reuşit să termin până la ora 19, dacă nu ar fi trebuit să-mi fac ceva de mâncare – ciuperci şi dovlecei pe grătar (într-o vreme mă dădeam în vânt după aşa ceva, azi au fost doar... câh) – după care am făcut un duş – cu apă de la boiler, că iar e revizie, sau Dumnezeu mai ştie ce, şi la 19:05 plecam pe stadion, deoarece vorbisem cu..., dimineaţă, să facem puţin sport. După cât transpirasem peste zi, şi cât mă întinsesem peste geamuri, şi la regimul meu alimentar, numai chef de alergat nu aveam. Deja regretam, dar cum promisesem, nu puteam da înapoi.

Când să ajung pe stadion nu mică mi-a fost mirarea să-mi văd colegii care străbătuseră colosala distanţă de 5-600 de metri cu maşina, pentru a da câteva ture pe jos! Ha-ha-ha! Illiescu şi cu Paulovici (vezi, de data asta am scris corect! Ufff... ce efort!), cel pe care-l ştiam total nesportiv, alergau deja. Nu mi-a venit să cred ochişorilor, şi l-am întrebat siderată pe VLH: „ce-aţi păţit, măi?!”. „Am inaugurat MAREA ALERGARE, vii şi tu cu noi?!”. I-am amintit că nu am mâncat de trei sptămâni, vorba vine, şi că sunt după o zi de spălat geamuri. Chestie la care el a tras concluzia că mă dor ochii. Ha?! M-am băgat şi eu la o tură de stadion, şi asta numai ca să vorbesc cu ai mei colegi, evident Iliescu a ţinut să-mi reamintească demnul meu comportament de la preselecţia pentru maraton. Sadic mai e tipul ăsta, frate! După ce m-am mai învârtit un pic neîndrăznind să sar gardul, de frică să nu rămân agaţătă prin el, m-am dus la scările mele iubite, că doar de-aia venisem. Evident că golanii au început cu miştorurile „vrei să faci fundul mai mic, şi fesele mai tari?! Visează în continuare! Ha-ha-ha!”; „deja ai slăbit de când tot urci şi cobori! E vremea să te opreşti!” I-am ignorat, şi mi-am văzut de treptele mele, oprindu-mă doar cât să-mi trag un pic sufletul şi să fac câteva stretching-uri după ce terminam câte o treaptă (50 de urcări şi coborâri cu acelaşi picior etc.) Azi am refăcut şi calculul, unde anul ăsta am modificat un numărul de urăcri/ coborâri, am ajuns să urc/ conor 1000 de trepete, şi asta în 45-50 de minute, cu tot cu pauze stretching. Tragedia e că trebuie să măreşti continuu numărul... chestie pe care eu nu am prea făcut-o pentru că nu am timp, o oră este deja prea mult. Trebuie să mai şi trăiesc.

Pentru colegii mei „marea alergare” s-a terminat cam repede. Sunt curioasă cât o să-i ţină. Le-am promis că o să alerg şi eu cu ei când m-oi simţi în stare, a se citi după ce-o să mănânc şi altceva în afară de aberaţiile curente.

No, mâine vreau să mă duc la nutriţionistă, asta dacă s-o fi întors din CO. Sâmbătă fac trei săptămâni de când ţin regimul ăsta, şi singurele scăderi în greutate sunt legate de numărul de la sutien, şi de faţa mea, care oricum arăta a supravieţuitoare de Auschwitz, şi zău dacă asta era ideea. L Mi-e şi teamă să mă cântăresc; întotdeauna am considerat cântarul de baie absolut deprimat, şi tocmai de-aia am decis să-l cumpăr abia anul trecut prin toamnă-iarnă, când m-a pus dracu să iau nişte pastile de slăbit şi de regalarea colesterolului, de la Wlamark. În prima săptămână am slăbit 1 kilogram, cică, în cea de-a doua am fost vreo 3-4 zile la munte, după ce m-am întors aveam 3 kile în plus! E adevărat că am mâncat ceva delicioase prăjiturele făcute de Odeta, da’totuşi… Cu greu m-am abţinut să nu-l arunc de la geam, de fapt singura problemă pe care-o am e să nu cadă în capul cuiva. Nu numai că nu am slăbit după aberaţiile alea (care au constat în jur de 130-140 de lei, şi asta pentru că era nu-ştiu-ce promoţie), dar valoarea colesterolului a ajuns la 300, de la 246 cum fusese iniţial! A fost prima şi ultima acţiune de genul ăsta. Ăăă… sper. Acum am modificat registru trecând pe tenii, asta poate şi unde nu mi-am putut cumpăra iguana dorită. O tenie la purtător! Super!

No, gata, mă duc la un duş cu aromă de armată de sconcşi – aşa miroase apa din boiler, asta unde-l folosesc doar de 4-5 ori pe an; am lăsat să curgă apa stătută, dar probabil că la ce depuneri ori fi înăuntru trebuie să curgă o juma de zi, dar la 5 lei/ m3 nu prea mă lasă inima.

Şi ceva muzică, după o zi ca asta numai Byzantion mai merge.

Cine este Dumnezeu“ (una dintre preferatele mele) http://www.trilulilu.ro/maria21dayana/c86142ceff4658

„Doamne pe Tine Te Laudam”

http://www.trilulilu.ro/a1ynsudyty/ab2964ee228129

„Fericirile”

http://www.trilulilu.ro/harsand/56a4bfc49f8ef2

„Troparul Adormirii Maicii Domnului si stihuri”

http://www.trilulilu.ro/cucumucu/47bb8767647108