Totalul afișărilor de pagină

duminică, 28 decembrie 2008

Împreună – the end

No, hai că azi a plecat Liviu, printr-un SMS în care-mi spunea că s-a gândit foarte mult la ce l-am sfătuit şi că face ceea ce-şi dorea de multă vreme, etc. etc. şi că-mi doreşte să am încredere-n mine şi să fac cât mai mulţi kilometri. Am citit mesajul de 3 ori până am priceput ceva, nu am ştiut ce să fac mai întâi, să râd sau să plâng, drept urmare l-am sunat ca să fiu sigură că varianta pe care o aleg e cea corectă, era iar cu looser-ii ăia de prieteni la bomba aia de bar, cea despre care am aflat azi de la A. că e paradisul proxeneţilor şi consumatorilor de droguri – LOL – din cauza muzicii nu am înţeles mai nimic din ce mi-a spus, oricum tonul a fost mai mult decât suficient, nu, nu mai era Liviu care mai acum 2 zile-mi spunea că abia aşteaptă să mă vadă etc.

Ar trebui să fiu mulţumită, omul a ales în sfârşit, am scăpat de obligaţia revelionului în compania aia dubioasă, am revenit la viaţa mea. Oare?!

Nu am absolut nimic să-mi reproşez, totuşi aş fi vrut ca relaţia asta să meargă. Şi când te gândeşti că eu eram cea egoistă, eu cea care l-am tot sfătuit să se întoarcă la exa dacă încă o mai iubeşte. Etc.

De o săptămână iau antibiotice pentru că am făcut, pentru prima dată, o infecţie urinară, nu mai dau detalii cine şi de ce este vinovat, chiar nu mai contează, esenţialul e că mai aveam încă 5 zile de antibiotice şi că azi, după ce-am făcut km am lăsat tot tratamentul baltă, mâine oricum mergeam în vizită şi urma să bea şi eu un pahar de şampanie.

Sunt cinci minute trecute peste ora 24, cineva a uitat o ferastră deschisă şi e tare friguţ în sufleţelul meu. Azi după ora 17 a nins, am plecat de-acasă pe la 11, făcând pe jos km ăia de care mi-a scris Liviu, chiar îmi umflasem bicicleta şi-mi propusesem să dau o raită prin afara oraşului, însă gerul era atât de crunt încât nu aş fi rezistat nicidecum pe bicicletă.

Nu mă simt bine, şi zău dacă înţeleg de ce, nu l-am iubit pe omul ăsta, nu mi-a spus niciodată nimic, nu l-am respectat şi admirat, şi poate că, e numai vina mea, sau poate că el nu a ştiut să se pună-n valoare, sau poate că nu am avut ce! Nu pricep de ce mă doare dacă totuşi nu am nimic a-mi reproşa, sau poate că e doar mândria asta rănită, cea în care ştim că merităm mult mai mult decât ni se dă, puţină dragoste-n plus, vorba cântecului.

No, azi blogul meu chiar şi-a găsit menirea, mă rog, cea imediat următoarea după explicaţia pe care i-o dau eu: antidepresiv gratuit şi fără efecte secundare.

Carevasăzică după ce în sfârşit mi-am luat multdorita masă importantă a zilei, foarte-foarte târziu, după ce-am vorbit un sfert de secol cu Leman şi-am obosit telecomanda şi-am tras de păturica foarte-foarte subţire de la naşu’ Tyson, tocmai mă pregăteam să mă duc să fac un duş şi să mă bag în pat lângă demonii mei, când sună mobilul. Inutil să mai spus că singurul la care m-am gândit era Liviu, dar nu, nu era el, era Fane care mi-a amintit de ziua lui :D, şi de blogul meu pe care cică l-au citit şi alţii – încă un moment de depresie - n.r. Fane  mi-a reamintit de muntele meu iubit, şi m-a invitat, vorba vine, să facem Revelionul la Cabana Negoiu. Oh Doamne, n-ai idee cât mi-am dorit asta, da, dar nu acum – nu ştiu şi chiar nu-mi pasă dacă are careva ceva împotrivă dar vreau doar să zac, nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau gălăgie, fum de ţigară şi muzică de 2 lei. Aş vrea să fiu doar eu şi el, Muntele. Să fie foarte-foarte frig afară, şi să nu dau nimănui socoteală pentru sentimentele mele. Mi se taie respiraţia numai când mă imaginez foarte-foarte sus înconjurată numai de munte, zăpadă şi cer. Te iubesc Făgăraş – dar să nu mai spui la nimeni.

Carevasăzică decizii, decizii, decizii!

Poza asta am făcut-o azi... apropo de asta, ieri am văzut Vicky Cristina Barcelona. Am să scriu altădată de ce nu mi-a plăcut acel film, cu toate că l-am înţeles aproape la fel de bine cum l-aş fi trăit. De fapt e un film, încă un film care reflectă o realitate care nu-mi place, şi nimic mai mult.


duminică, 21 decembrie 2008

Împreună 2 – „şi fericirea e un cuvânt în dicţionar, nu?”

Parcă trăiesc un coşmar care se tot repetă la intervale de timp regulate, adesea am impresia că reuşesc să mă trezesc, să mă rup din nisipul mişcător al visului, însă totul ţine o cât o părere,  după care nebunia reîncepe de unde a rămas. Nu ştiu cât din ceea ce trăiesc este real cât este plăsmuire a minţii mele. Zilele astea Leman mi-a reproşat avida tendinţă de-a mă însingura şi izola, poate că e un paradox, însă niciodată nu m-am simţit singură cu mine însămi, dar adesea, ca să nu spun mai mereu, mă simt singură în mulţime, cred că aş fi fost pacientul, mă rog, subiectul preferat al lui Freud, păcat că n-am trăit în aceeaşi epocă.

Ce vreau?! Atât de puţin, vreau ca viaţa asta să aibă un sens, altul decât cel pe care mă tot strădui să i-l dau eu, unul care să vină de la sine, unul pe care să nu-l caut, unul de care să nu mă agăţ ca de un colac de salvare. Simt cum limbile depresiei îmi ling din nou, credincioase, picioarele. De fapt nu e depresie, ci e un soi de anexietate, ceva despre care-am citit şi am văzut la alţii, şi acum mă gândesc la Florin, unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine, ar trebui să i-o spun într-o bună zi. Mi-e dor de împreună, de acel împreună pe care l-am simţit şi neglijat mai mereu lângă Florin.

... şi am zăcut întreaga zi ascultând Marco Antonio Solis şi uitându-mă la o frântură din „Noul prieten al mamei mele”, cealaltă bucată din  zi am fost, sau am vorbit cu Liviu.

Ieri în faţa unei cafele, tipul mi-a spus că se simte înconjurat de apă şi că nu poate face nimic, că anul lui a început printr-o depresie şi că va sfârşi la fel. L-am simţit atât de aproape, ca pe vremea când încă vorbeam şi ne şi ascultam unul pe altul, i-am spus că stările astea vin şi pleacă, şi că dacă simte că nu poate, să nu facă absolut nimic până când nu e sigur de ceea ce vrea cu adevărat să facă, pe mine una, apa m-a ajutat întotdeauna să mă relaxez. Apa şi scrisul. Aş vrea să-l iubesc pe omul ăsta, sau măcar să-l suport, şi aş vrea să o pot crede pe Leman, cea care-mi tot repetă „cu vremea ai să te îndrăgosteşti”. LOL! Azi i-am încărcat nişte poze pe Hi5, mă rog, şi ceva poze cu noi, tot upload-ând am ajuns să mă întreb ce caut eu cu omul ăsta, de ce nu-mi ajung chipul, ochii, zâmbetul şi corpul lui atât de frumoase, de ce nu-mi ajung nopţile noastre şi pasiunea lui?! Simt că nu am absolut nimic pentru el, şi totuşi nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la el. Trebuie să-i spun asta, prea l-am umilit zilele astea.

Of, şi uite-aşa trebuie să dau vreo 1500 pe un revelion de 4 zile, cu nişte oameni cu care chiar nu am nimic în comun, care şi-au făcut calculul câte sticle de whisky vor bea şi probabil câte prezervative vor consuma, şi eu care aş fi vrut la Cabana Negoiu în creierii Făgăraşilor.

... şi fericirea e un cuvânt în dicţionar, unul despre care încă doar am citit prin cărţi, sau am văzut prin filme.

Am citit câte ceva despre cuplul care a dispărut în Bucegi, în week-end-ul în care noi doi am fost la munte, dacă nu eram cu Liviu, şi dacă el nu ar fi fost atât de comod, eu însămi, noi, am fi plecat pe munte, mă rog, nu aş fi ales traseul ăla, dar oricum aş fi urcat pe muntele meu iubit.

... şi coşmarul reîncepe. Mi-e dor de viaţa mea, uneori tristeţea e atât de adâncă depăşind în profuzime şi intensitate moartea, cea care cel puţin te eliberează, cel puţin aşa se spune. :-) Vreau linişte, munte şi cărţi. Şi sensul ăla, cel despre care vorbeam la început... oare de ce m-oi simţi atât de obosită împreună cu alţii?! 

vineri, 19 decembrie 2008

Împreună – partea întâi

Mi-a fost dor de blogul meu, de el şi de legumele crude, cele pe care în ultima vreme nu am avut timpul să le amestec într-o salată pe care-aş fi savurat-o, oricum singură. Demult nu am mai scris ceva atât de... tembel!

Da’ să revenim: ce ne aduce împreună?! Ce altceva în afară de culcatul, spălatul, cinatul şi vizionatul filmelor?

Aseară i-am spus tipului cu care nu am nimic în comun, mă rog, nimic în afară de cele enumerate mai sus, că dacă tot crede că fosta, marea şi singura lui iubire s-a convins de ce-a pierdut dându-i papucii (datorită lipsei de compatibilitate, of course) să se ducă dracului la casa lui şi să mă scutească de convorbirile lor în bucătărie, cu uşa-nchisă. Acum analizând retrospectiv nu pot face abstraţie de impulsivitatea şi de patima de care-am dat dovadă, mă întreb dacă l-aş fi iubit cum aş fi reacţionat?! Nici nu ştiu ce m-a enervat mai rău, faptul că-i spunea de fiecare dată că este singur şi că nu-l deranjează că-l sună, zgârcenia lui inimaginabilă, replicile pe care le-am primit la „mai dă şi tu un ban să iau x sau y consumabil, dacă tot l-ai folosit” – „da’cine te pune să cumperi?! nu mai lua eu nu vreau aşa ceva!” :DDD Nu mi-a venit să cred când nu a vrut să dea bani la înteţinere („că la câtă apă consum eu!”), sau să cumpere hârtie igienică! Tot în domeniul SFului întră şi făcutul cafelei doar pentru el, sau aşezarea mesei cu un singur tacâm: „ce vrei, eu am stat mereu singur”! Când i-am cerut să-mi aducă şi mie ce spunea că gătise (la el acasă) m-a întrebat perplex: „cum să-ţi aduc? Da’de ce să-ţi aduc?! Şi nu mi-a adus. Deci, ce ne face să împărţim din puţinul pe care-l posedăm cu cel cu care împărţim masa, baia, şi perna?!

Nu-l iubesc pe sconcsul ăsta troglodit şi avar, unul dintre eşecurile anului, da’totuşi nu ştiu de ce mă simt ca dracu că i-am dat papucii! Probabil unde am vrut ca relaţia asta să meargă, mă rog, unde nu am ştiut să o fac să meargă, unde am crezut în declaraţiile lui despre sinceritate, despre dorinţa lui de a se corija, despre Dumnezeu şi atâtea altele. Nu ştiu, acum mă gândesc că idioata în cazul ăsta am fost eu, bine-ştiut fiind faptul că nu există idiot cu caracter.

Oricum, m-am întos, la viaţa mea, cea pentru care nu mai aveam timp, la cărţi, la filme, la muntele meu iubit, şi exerciţul fizic – în mai bine de 2 luni am reuşit să pun un kg jumate din cauza regimului alimentar al lui L.: carne şi iar carne. Oh, da bucătăria era unul dintre motivele noastre eterne de ciondăneală, tipul respingea absolut tot ce propuneam eu, cu toate că de cele mai multe ori savura ceea ce cu juma de oră mai-nainte se jurase că nu mănâncă! :D

Toat ziua nu am făcut decât să mă gândesc la el, cu toate că sunt în curăţenie generală şi nu am stat jos decât când am mâncat, nu mă simt deloc obosită, şi tare presimt că nu o să pot dormi. Nu ştiu de ce mă simt atât de rău?! Nu am prea multe să-mi reproşez, dacă nu erau episoadele cu fosta l-aş fi suportat (dur cuvânt, ştiu) în continuare, asta ca să nu mai zic că trebuia să plecăm 4 zile la Bran, unde eu urma să fiu, fără a fi fost în prealabil de-acord, maestru de ceremonii/ maestru bucătăr, pentru o mână de tipi şi tipe cu care chiar nu am nimic în comun, prietenii lui, făcusem chiar şi ceva din cumpărături şi cadouri, oricum mă deprima de moarte perspectiva indoor la poale de munte, carevasăzică chestia asta pică cum nu se poate mai bine, şi totuşi de ce nu mă simt împăcată cu mine însămi?! Am râs să mor când mi-am amintit, în timp ce întindeam rufele, de vorba lui Leman „tu nu rezişti cu ăsta o săptămână 24 din 24” ! LOL Dacă nu era povestea cu tiza chiar că aş fi rezistat, cu toate că aproape ajunsesem la limita răbdării. Dacă ar fi să caracterizez tot nonsensul ăsta i-aş spune doar atât „multă, mare şi inutilă oboseală”, cel puţin eu aşa m-am simţit. Ieri i-am zis că nu sunt fericită lângă el, că nu suntem compatibili, LOL, mă rog, că nu avem nimic în comun, că mă simt singură în relaţia asta şi că mă enervează tot ce face. Aci cred că am fost un pic cam rea, dar chiar mă enerva aproape totul, începând cu acele convingeri de la început cele pe care le-a încălcat şi uitat primele, cu mult-trâmbiţata lui dorinţă de comunicare, din care s-a ales praful, drept dovadă că acum vorbesc singură. Uff... nu m-ar fi deranjat dacă cel puţin ar fi fost sincer şi ar fi recunoscut că nu simte nimic pentru mine, şi că vrea să se reîntoarcă la exa. Ce aş mai fi putut face, când pentru a zecea oară i-am zis dacă vrei să te întorci la ea poţi pleca liniştit, la care el mi-a repetat pentru a nu-ştiu-câta oară că sunt egoistă şi mă gândesc numai la mine când afirm aşa ceva! ei da, asta chiar e culmea idioţeniei! Şi mă întreb acum dacă nu ar fi fost mai eficient să-i dau două DEXuri în cap ca să pricepea odată sensul lui „egoist”.

No, too stupid to be Dragomara. Acum parcă începe a-i crede pe ALS şi pe Gabriel că nu simt nevoia de-a fi împreună, într-un cuplu, fiecare cu altcineva, of course. :P

joi, 4 decembrie 2008

I miss my life

În week-end, printre alte câteva filme m-am uitat la o bălărie, pe numele ei Wristcutters: A Love Story (2006) http://www.imdb.com/title/tt0477139/ unii i-au dat şi ceva premii, probabil că n-au avut alte opţiuni. LOL! Ei bine, în filmul ăsta cei care au murit prin sinucidere, majoritatea prin tăierea venelor, se întâlnesc în viaţa de-apoi, şi încearcă să dea un sens nonsensului pe care-l „trăiesc”, majoritatea discuţiilor sunt pe tema lui „de ce ţi-e dor cel mai mult?”.
Nu, nu m-am sinucis încă, nici nu cred că am să o fac vreodată, :P fiind de-acord cu Gabriel Garcia-Marquez sau Coelho, mereu uit care dintre cei doi a spus-o: „cei care nu se sinucid mor iar şi iar din cauza dezamăgirii”, însă tot mi-e dor de viaţa mea, de timpul pentru mine, de cărţile mele, de muzica mea, de liniştea mea, de vremea-n care care-mi plăcea să-i vorbesc Carmelei – pe zi ce trece papagaliţa asta pare să mă enerveze din ce în ce mai mult, făcând zob cu ţipelele ei continue puţina singurătatea care mai mi-a rămas.
No, hai că deja mi-e somn, mă simt de parcă n-am mai dormit de secole, trebui să mă culc, că-i musai să mă trezesc pe la 4 şi ceva şi să mă întreb pentru a sunta mia oară de ce trăiesc, să privesc ceasul de 10 de minut spunându-mi că mai pot trage un pui de somn...
Încerc să mă adaptez, însă nu-mi place deloc ce trăiesc, şi nu ştiu ce mă deprimă cel mai tare, faptul că mă las dusă de curent, sau certitudinea că fiecare moment pe care-l trăiesc e unic, irepetabil şi că fiecare secundă nu face decât să-mi „deterioreze” încet trupul şi mintea. LOL! Hai că încep să o iau razna! Da’totuşi nu cred că există minciună mai mare ca afirmaţia „fiecare vârstă-şi are farmecul ei”! :D L-o avea, mai ştii, problema e că cei mai mulţi dintre noi suntem eternii captivi ai unor vremi trecute, şi acum mă refer strict la vârsta inimii şi a sufletului! I miss my life! Tipul ăsta-mi mănâncă tot timpul, şi ceea ce e mai trist pare a fi aci de la facerea lumii, şi nu ştiu de ce presimt io că va supravieţui şi dispariţiei ei! Azi prietena mea mi-a ţinut o lecţie, încă una despre fericire, cică ea ar trece musai prin trup, creier şi abia apoi ar poposi în suflet. Cică trebuie să-ţi propui să iubeşti pe cineva, să fii foarte deşteaptă şi să-l faci să te iubească, adică să te prefaci cât mai bine, ce aberaţie! Oi fi io mai dificilă, dar nu cred că atât de dificilă încât să fie nevoie de-o strategie pe tema asta.
Carevasăzică m-am plictisit gâtind, făcând curat, tot strângând, tot spălând la propriu la omul ăsta, de fapt nu m-am plictisit, AM OBOSIT, doar. Leman are dreptate, după o săptămână împreună 24 din 24 aş lua-o razna. Nimic din ce spune sau face nu-mi spune ceva, dar nici nu mă deranjează, totuşi. Pe zi ce trece simt că nu am să mă îndrăgostesc niciodată de omul ăsta, dar totuşi am să-i suport la infinit tembelismele şi fixaţiile. Săracul! Numai privindu-l şi fiindu-i aproape realizezi că tipul este însăşi definiţia masculinităţii, păcat că iubim cu creierul!  Mă rog, pentu mine e noroc. :P
Tot în week-end m-am uitat la Doctor Zhivago (1965) http://www.imdb.com/title/tt0059113/ spre ruşinea mea încă nu am apucat să citesc cartea. Nu am fost deloc impresionată, nici de poveste, nici de jocul actorilor, dar sunt conştientă că romanul a fost mult mai amplu şi mai profund decât a reuşit regizotul să transpună pe peliculă. M-am tot gândit la sentimentele şi la comportamentul doctorului Jivago. Eu una am o cu totul altă idee despre dragoste, datorie şi sacrificiu. Nimic n-ar trebui să fie mai presus de copii şi soţie. Din punctul ăsta de vedere nu mi-a plăcut doctorul, nu că l-aş fi agreat pe frate-su. Şi dramatismul mi s-a părut exagerat, după mai bine de 40 de ani de la premieră îmi pare că şi ralizarea lasă mult de dorit, repet, fără să-l fi citit mi-s convinsă că volumul este absolut excepţional. Cel mai aberant şi controversat mi s-a părut a fi Victor Komarovsky.

vineri, 28 noiembrie 2008

Maturitatea – o boală care nu ne loveşte pe toţi

Am avut o zi imposibilă, asta ca să nu zic o săptămână proastă. Ar trebui să fac curat, sau să spăl ceva la mână, cică ar face bine la nervi. LOL! Azi am rămas o oră peste program, pe barba mea, of course. Iar am făcut salată, fără ceapă, că mi-a pierit interesul până să ajung la acest capitol, am mai avut un rest de orez fiert la abur, sper că ultimul pe acest an. Şi ca tacâmul să fie complet abia azi am aflat că trebuie să bântui pe la nu-ştiu-ce oficiu nr. 11 prin Constanţa pentru receiverul meu infraroşu pentru multpreacelebra mea inutilă tastatură, asta unde de vreo săptămână nu mai deschid cutia poştală din cauza dezgustului pe care-l simt după ce-mi cad în braţe zeci de reclame/ afişe electorale.

Aseară am vrut să vorbesc cu Mircea Badea-n direct la tembelismul acela de emisiune pe care-l are la postul acela de radio de garaj, pe numele lui ZU, o oră am oscilat între enervare şi surâs formând de 100 de ori 0214091900. Mă deranjaseră părerile omului, cel pe care-l ascult doar din lenea de-a alege alt play-list, singura chestie care mi s-a părut absolut dubioasă e faptul că atunci când nu suna ocupat din prima, ceea ce mi s-a întâmplat de câteva zeci de ori, după al doilea apel eram automat trecută pe ocupat! :D într-o oră am avut timp nu numai să-mi fac eterna salată, dar să şi-o savurez pe toată, vorba vine savurez, nici nu i-am simţit gustul, eram mult prea ocupată cu telefonul. După ce-am mai studiat site-ul ZU am aflat că-i pot trimite omului şi SMS, tipul făcând chiar pauze pentru a le da citire. Inutil să mai zic că pe-al meu nu l-a citit, cu toate că nu ezita să citească şi să corecteze gramatica majorităţii execrabile a SMS-urilor primite, probabil aci am greşit eu- am scris corect româneşte! :PP Oricum, pentru un autointitulat strălucit absolvent de cibernetică Mirciulică are un IQ îndoielnic, despre educaţie şi cultură  chiar nu e cazul să mai discutăm. Mă rog, ceea ce m-a deranjat la tip este negativismul, pesimismul, susceptibilitatea, sarcasmul şi superioritatea de care dă constant dovadă. Din cele ce-am asculatat altă dată printre rutinele mele casnice, am înţeles că tipul e de vârsta mea şi că locuieşte cu părinţii! LOL! Oare de ce?! Ceea ce iar mă miră e predilecţia de-a conversa cu fustraţi negativişti ca el, intoleranţa de care dă dovadă, de exemplu aseară a analizat dpdv gramatical toate SMSurile! LOL! Ei bine, în timpul în care eu căutam o altă alternativă de-a intrat în direct cu el, mă apelează pe YM cel mai nou amic internautic al meu, LN, un tip cunoscut pe un hub despre filme. Dacă detest ceva la PC acesta este Yahoo!Messenger-ul, la mine el stă mai mereu pe „busy”, singura cu care-mi place să vorbesc este prietena mea Leman, însă pentru ea mi-am luat o minunăţie Microsoft de căşti cu microfon wireless, etc.

Deci mă apelează tipul ăsta întrebându-mă dacă mă deranjează, îi răspund că da, părându-mi-se o lipsă de bun-simţ să dmă aplelezi când la status scrie „ocupat”, ei bine, tipul, despre care nu reuşisem să aflu mare lucru, de fapt cred că minţea continuu, prima dată spunându-mi că are 37 de ani şi că este singur, fiind foarte urât şi deloc deştept, LOL, altă dată afirmând că e căsătorit de 19 ani, dar că ar vrea să se întâlnească cu mine, că stă foarte aproape, adică în Constanţa, iar când eu am căzut de-acord să ne vedem când oi veni prin oraş, mi-a reproşat că asta presupune să-mi înşel iubitul, iar LOL! Mă rog, m-a mirat faptul că după ce mi-a văzut poza pe YM! mi s-a adresat cu dvs! După care de vreo 2-3 ori m-a şters din listă, şi alte puştisme din astea. Nu am reuşit să vorbim niciodată la modul serios, mă rog, el a fost cel care m-a contactat după ce-a văzut ce fel de muzică descarc de la el, făcându-mi arhicunoscutele şi absolut lipsitele de valoare complimente „nimeni nu mai ascultă aşa ceva, eşti o fată inteligentă... etc. etc. etc.” L-am tot chestionat despre viaţa lui, nu am aflat nici măcar ce cărţi citeşte, şi de ce cărţile înseamnă atât de mult pentru el, mă rog, părea sincer şi serios când vorbea despre ele. Invitaţia de-a ne vedea nu a făcut decât să-mi reconfirme eternul specimen de Net, puţină amabilitate, ceva umor, că ăsta dă bine la femei şi hai să ne vedem... :DD Nu prea am înţeles eu fabulaţiile alea despre pocăiţi, Dumnezeu, religie şi dacă te întâlneşti cu o persoană de alt sex la o cafea automat îţi înşeli partenerul! :D Dar să revin, după ce i-am zis că mă deranjează tipul parcă a intrat într-o vrie de reproşuri, injurii şi nonsensuri: „nu te uiţi la tine cum arăţi!”, „nici nu am vrut să mă întâlnesc cu adevărat cu tine”, „needucato, insculto, nesimţito”, „eşti incapabilă de-o relaţie stabilă” – dacă nu eram atât de ocupată cu Mircea Badea şi cu  telefonul, probabil că aş fi reţinut mai multe, oricum comportamentul isteric nu a făcut decât să-mi reconfirme faptul că tipul e un puţoi care se masturba în faţa pozei mele cu decolteul ăla etc. etc. Nu cred că m-am enervat vreo secundă, dar totuşi aş fi vrut să mă lase să-mi fac în linişte damblaua cu Mircea Badea, era să scriu „Radu” – LOL! I-am zis deci lui Laurenţiu că-l trec pe „ignore”, omul a fost total de-acord, că el de fapt asta vroia de la mine nesimţita care-i înşelasem sentimentele, mă autocaracterizez io acum, deci i-am făcut voia.

Stau şi mă întreb acum: când, unde şi cum începe maturitatea?! Când, unde, când şi cum realizezi că nu eşti nemuritor, că părerea ta nu contează, că nu eşti singur pe planetă, că cel/ cea pe care-o iubeşti nu te merită, sau nu-l/ n-o meriţi, că viaţa ta e de căcat poate tocmai unde tu intrii cu bocancii murdari în unele veţi în care chiar n-aveai ce căuta?! Aceeaşi întrebare mi-am pus-o când i-am cunoscut (virtual) pe unii dintre „prietenii” mei de pe Net, şi anume Alex Leo Şerban, Mircea Columbeanu, Ştefan, Carmen, Eugen şi restul celor de care nu mai vreau să-mi amintesc acum. Ei da, acum ar trebui să-mi reprosez ceva, nimeni nefiind perfect, aş putea spune că cei din spatele monitorului sunt răi, perfizi, mincinoşi, lipsiţi de scrupule cu tine, cel din spatele altui monitor poate unde nici ei nu te cunosc, unde cei pe care i-au văzut vreodată sunt doar ei înşişi! Mai ştii? Hm... asta da tragedie, să te vezi în toţi, şi să nu te iubeşti în niciunul! Totuşi, mi-aş putea reproşa ironia şi sarcasmul duse le extrem, însă răutatea NICIODATĂ!

Concluzie: îmi plăcea Laurenţiu, dincolo de minciunile lui aş fi vrut să cunosc omul, să-i ating sufletul, şi să-mi atingă sufletul. Mă gândeam acum că Alex a fost singurul pentru care a părut că YM! are sens, mă întreb ce-o fi simţit el vorbind cu mine... no, hai că mă duc să fac curat, baremi atâta sens să aibă şi seara asta.

Ascult Brian Adams  - „Please Forgive Me”, nu ştiu dacă am să mă pot hotărî vreodată să iubesc muzica înaintea versurilor, să aud, şi abia apoi să înţeleg.

marți, 25 noiembrie 2008

Un pic de Bucegi

Bucegiul meu Iubit

Nu-mi vine să cred că mai e un picuţ şi se fac 10 zile de când nu am mai scris nimic. :D Între discuţiile cu Liviu, pregătirile pentru munte şi Bucegiul efectiv nu ştiu cum au trecut zilele astea. Ceea ce-i sigur e faptul că aş fi vrut să păstrez în minte numai muntele, el şi numai el să ţină veşnic. 

Mâine trebuie să dau programarea de CO pe 2009. Sorin şi Iulian, cei cu care-mi petrec concediu de ceva ani nu mi-au răspuns nimic la întrebarea unde şi când mergem. Cu sau fără ei, am să fac eterna programare de 2 săpt în august şi una din septembrie, sunt musai 15 zile, am să mai pun 5 zile după Paşte, pentru Ceahlău, singură sau cu Liviu, şi-am să mai aloc încă o săptămână Bucegiului sau Făgăraşului, dar musai cu cortul meu şi de-a piciorul.

Ohh... aşa m-am isterizat azi când să-mi comand licenţa Vista, am dat peste o ofertă mai ieftină, şi unde mai pui că abia azi am aflat că numai transportul mă costă 25 de USD, de la aproape 200 USD ajusesem la peste 220 etc. Am vrut să caut din nou, dar neavând timp, eram doar în pauza de masă, am ales prima recomandare, asta după ce-am citit în amănut descrierea produsului. Noua ofertă era cu vreo 15 USD mai ieftină, problemele au început când am încercat să comand, singura opţiune de plată era PayPal, o aberaţie de site care facilitează tranzacţiile între cumpărător şi vânzător fără a face publice datele despre card/ cont ale posibilului client. Faza naşpa că asta e singura modalitate de plată, iar eu m-am prins mai greu, data trecută când am cumpărat de pe eBay am plătit direct prin cardul meu vritual Visa. De data asta a trebuit să-mi fac o aberaţie de cont la ei, chestie care nu va fi activă decât peste 2 - 3 zile, deoarece e musai ca ei să verifice cardul, şi pentru care am fost taxată instant cu aproape 2 euro, măi să fie a dracului logică! Ceea ce m-a călcat efectiv pe nervi e faptul că în ăstea 2 – 3 zile cât eu aştept validarea cardului altcineva, care are deja un cont PayPal valid poate cumpăra liniştit produsul pe care am pus eu ochii! Am fost atât de furioasă pe mine, iniţial crezând că eu am ales aiurea opţiunea PayPal, nepreocupându-mă, ăsta fiind un eufemism pentru „neavând bani”pentru cumpărături din străinătate nu m-a interesat politica eBay, adică nu am citit totul despre modalităţile de plată, mă rog, în esenţă tipii chiar au dreptate, mă întreb totuşi cât le iese lor la facilitarea tranzacţiilor ăstora asa-zise sigure. Etc.

Şi acum câte ceva despre muntele meu iubit. Am plect vineri dimineaţă pe o vreme absolut superbă, pe la 13 am ajuns în Buşteni, la minunăţia de pensiune pe care-o alesesem eu pe Net, Sorana.

I-am arătat lui Liviu unde vom merge a doua zi, intenţionam să urcăm cu telecabina, unde Liviu are 2 operaţii la genunchi, şi să cercetăm îndeaproape tot platoul Bucegilor. 

Vroiam să urcăm cu prima telecabină, şi să coborâm cu ultima. Tipul nu s-a arâtat deloc încântat pentru că „acolo bate rău vântul, eu nu vreau să merg”. M-am abţinut să nu-i dau 2 palme după ceafă, i-am zis totuşi „dacă era după mine, mă cazam undeva sus, la vreo cabană şi-mi petrecem toate zilele următoare explorând”. Dumnezeu a avut cu totul alte planuri. 

Când m-am trezit sâmbătă dimineaţa, după ce-am tras jaluzele nu mi-a venit să cred ochilor, ninsese ca-n poveşti, iar eu încă vroiam să urcăm cât mai sus. Telecabina nu fiuncţioa deoarece era vânt. Bineînţeles că nu am avut cu cine face pe cutezătoarea, am urcat doar până la Cascada Urlătoarea pe o ninsoare absolut feerică, totul fiind alb-alb, brazii cernind din loc în loc, în dulcea adiere a vântului şi-n avertizarea indicatoarelor „atenţie avalanşă” şi „atenţie urşi”, o pulbere fină-fină care-mi colora pentru câteva secunde genele. Păcat de tot echipamentul, şi de toată fervoarea mea, dacă aş plecat singură chiar aş fi urcat până la Piatra Arsă. M-am simţit ca un şoşonaut cu echipament de lux. Nu am ajuns nici măcar pe pârtie, să mă dau cu sania. :D În drum spre cascadă am dat peste un grup care se apucase drumul greşit, cel pe care vroiam eu să merg eu spre Piatra Arsă, pentru prima dată am scos hărţile, comentând: „nimeni nu s-a rătăcit în Bucegi”. 

Seara am aflat de la TV că un cuplu era de negăsit în Masivul Bucegi, Liviu mi-a reproşat „asta vroiai să faci şi cu mine, nu?!” Am râs, eu având cu totul alte idei despre munte. După toate astea a venit duminica, una dintre mai frumoase şi senine zile pe care mi-a fost dat să le apuc iarna la munte. Insă noi trebuia să plecăm la Bucureşti.

"Petru şi Pavel". Nu am încetat nicicând să mă gândesc la cartea lui Mircea Daneliuc. Trebuie să o recitesc, mult prea mult am apreciat-o.


luni, 17 noiembrie 2008

Luni, tot luni, iar luni, e luni, ce zi de căcat! De ce, cu cine să lupt? pe cine să-nfrunt când eşti lângă mine?!

Iubesc lunea, cică ar fi ziua noastră preferată, a racilor. De fapt iubesc toate zilele, mai exact dimineţile tuturor zilelor pe care-mi va mai fi dat să le trăiesc, dimineţile, acele promisiuni de fercire, dragoste, împlinire, sens, utopice promisiuni făcute neprevăzutului.

Lunea de azi a fost stresantă, orele părând a nu-şi ajunge lor însele. M-am enervat de la prima oră, cu toate că-mi propun continuu să nu-mi mai pese etc.

Ziua a fost salvată pe la prânz când m-am dus acasă să pap şi-am văzut maşina celor de la Romtelecom în faţa blocului; iar mersese Netul ca dracu’-n weekend, şi norocul meu după ce-am aşteptat un sfert de secol ascultând altă melodie tembelă, norocul meu a fost că am dat peste un tip mai înţelegător, care spre surprinderea mea şi-a notat tot ce i-am spus „domnule vreau să vină iar ăia cu scara, că doar nu stau la etajul 50 şi să-mi schimbe naibii o dată întreg cablul care leagă modemul de repartitor, ultima dată iar au dat-o-n bară izolând cablul tăiat, m-am săturat de mrejuielile lor!” :D. M-am mirat că nu m-a sunat nimeni, şi mi-am zis să vezi că or să vină săptămâna viitoare şi o să tb să mă-nvoiesc câteva ore să stau cu ei şi să le explic de-a fir a păr. Norocul meu a fost că ăl bătrân venise să se uite la filtrul de la calorifer care a început să picure, după ce l-am schimbat pentru a doua oară. :D. Deci au schimbat tipii cablul, am măsurat linia care cică e super ok, mai mult nici că poate da, dacă vreau viteză constantă să o mai micşorez din setări! LOL! Ce glumă bună! Adică dacă aş fi plătit 20 Mbps nu i-aş fi avut?! „Cu reţeaua asta, în niciun caz!” Bineînţeles că au încercat să mă îmbrobodească că Netul nu cădea din cauza nodului de pe cablu, că la câte noduri are reţeaua, etc... că nu am voie să am două posturi telefonice în paralel, din moment ce plătesc doar unul, şi că, cablul care duce la cel de-al doilea telefon nu e bun, dar că-mi dau ei altul să-l schimb dacă vreau să folosesc telefonul, asta după cel deconectaseră. Dumnezeu ştie unde-o fi adevărul, însă eu sunt liniştită că cel puţin cablul meu acum este intact. :P

Azi m-am dus pentru a treia oară la looseri la care m-a pus dracul să-mi comand biroul pentru PC şi nişte rafturi pentru cărţi. Eram ferm hotărâtă să bat pe cineva. Am aşteptat mai bine de-o lună un telefon în care să aflu cât mă costă toată afacerea, şi după care să achit 40% şi să dau comanda efectivă. Săptămâna trecută nimeni nu ştia nimic, „dar promit să vă sun eu imediat cum aflu preţul total, de la fabrică”. Şi m-a sunat de n-a mai putut. Teama mea era că geniile-mi pierduseră schiţa pentru care-l aşteptasem pe F. aproape o jumătate de an, că „lasă că-ţi fac eu schiţa-n autocad etc.” Inutil să mai zic că a desenat-o de mână, după ce eu cheltuisem deja banii... asta ca să nu mai zic că a trebuit să-l rog de cinzeci de ori, după ce tot el se oferise... drept urmare şi acum la aproape doi ani de la eveniment stau tot cu picioralele pe sub masa mea de cafea, şi-mi înalţ gâtul precum egreta ca să văd ecranul TVului, după webcam. Cred că sunt singurul muritor care cumpărat scaunul pentru PC înainte de PCul propriu-zis şi-l foloseşte doar ca suport de haine. :D No, azi tot aşteptând să sune looserii de la fabrica de mobilă am văzut o minunăţie de scaun pentru PC, păcat că e albastru.  No, chiar mi-a venit să bat pe una de-acolo ofensată că tot eu sunt nervoasă „cum de vă permiteţi să-i jigniţi pe cei care au venit şi au măsurat, şi care v-au promis că vă sună-n 2 zile, dar nu au făcut-o nici după 30!”.  Dacă aş fi avut cu ce mă duce la Feteşti, acum plecam să-mi recuperez planul şi să le zic vreo două, de parcă ar fi intereseul meu să vă dau bani, nu al vostru”! Etc. Am dat şi ultimul ban pentru avans, săptămâna trecută-i avusesem pe toţi. :D

NO, ce plictiseală! Au venit şi cărţile de poezie, toate au CD, şi nu cred că pentru nevăzători au fost ele imprimante, trepatat-treptat devenim un popor de ascultărori troglodiţi. M-am bucurat când am citit printre ele şi un nume drag mie: Claudiu Komartin. Am răsfoit volumul, multă proză poetică, oh, Doamne, abia aştept să-l citesc! Probabil că aceste volume, cortul şi licenţa mea Vista vor fi autocadoul meu Crăciun, nu cred că-mi vor mai rămâne bani de altceva. Astea şi Bucegiul din weekend. Am găsit şi pensiune, după ce printasem vreo 5-6, dar am unitat printurile la muncă, noroc că-mi trimisesem linkul acasă, am ales-o deci o casă bătrânească recent renovată în dreapta căreia se semeţeşte Bucegiul. Am sunat şi am vb cu o tipă fff amabilă, căreia i-am cerut codul IBAN şi-n două minte am dat şi avansul. De data asta mi-a ieşit din prima, pe zi ce trece devin din ce în ce mai ştrumfă, păcat că nu prea am conturi de golit. S-ar părea că am rămas doar eu şi L. Noi doi şi Bucegiul. No, mâine o să deschid şi hărţile, deja fremăt de emoţie, mă simt aşa cum îmi povestea Leman că trebuie să simţi când deschizi Coranul, pur, şi curat şi cel mai aproape de Dumnezeu, mă rog în cazul de faţă Allah, de fapt tot Dumnezeu. M-am tot rugat de L. să mai stăm şi noaptea de duminică spre luni. Etc.

L-am văzut săptămânile astea pe Florin Chilian într-o revistă, domnule da’ce bărbat bine e! Şi ce ochi frumoşi! Întotdeanua am avut o slăbiciune pentru ochii verzi/ albaştri.

No, gata mi-a expirat timpul de blogăreală. O oră. Doar atâta mi-am propus. Apropo, am căutat zilele astea câte ceva despre Josh Groban, îmi place foarte mult muzica lui, felul în care el o trăieşte etc, şi-am rămas perplexă de blogul de 2 lei pe care-l are, cred că lui în trebuie zece ani să scrie o pagină Word. Mă gândesc acum că ar trebui să mă condensez şi eu un picuţ. Ok, rectificare: o oră de blog, o singură pagină Word. :P Deja am depăşit... pagina! :D

duminică, 16 noiembrie 2008

Ten Minutes Older - The Trumpet

Oh, da, l-am văzut, şi fost într-adevăr un regal cinematografic, am savurat fiecare secenă. Cel mai mult mi-a plăcut filmuleţul lui Victor Erice, nici Aki Kaurismaki, Werner Herzog sau Wenders nu au fost de lepădat, însă Erice cu a lui „Linie a vieţii” s-a apropiat cel mai mult de accepţiunea pe care-o dau eu cinema-ului, secvenţele alb-negru, fără nicio replică, repetarea lor obsesivă m-au captivat. Povestea în sine e foarte simplă: într-o după-amiază obişnuită de vară viaţa unui bebel nou-născut este pusă în primejdie prin, aflăm mai târziu, desfacerea buricului, prost legat. LOL! Ce idee! Până să aflatăm ce se va întâmpla în următoarele 10 minute, regizorul ne poartă prin viaţa  unor oamnei obişnuiţi: tânara mamă doarme liniştită, cel pe care eu l-am identificat drept fratele mai mare al bebelului îşi desenează un ceas pe mână, ceas pe care-l tot admiră. Tatăl bebelului îşi face siesta dormitând cu ziarul în mână, o bunică sau mătuşă, brodează pe un gherghef numele nou-născutului, Luisin (un diminutiv, cred), altă femeie întinde rufle în adierea amiezii, altele două fac o grămadă de pantofi cu cremă, o alta frămîntă un aluat, o fetiţă pistruiată se tot dă într-un  leagăn, un grup de copii se joacă de-a şofatul într-o maşină de epocă, ei fiind singurii care tulbură liniştea. În pacea după-amiezii hăinuţele bebelului se pătează din ce în ce mai mult cu sânge, cea care descoperă tragedia este nici mai mult nici mai puţin decât mâţa neagră a casei, cea care se ură cu lăbuţele pe leagănul copiului, dând astfel alarma în tot satul. Subit totul devine foarte zgomotos, agitat şi aglomerat. Femeile în vârstă reuşesc să-i lege buricul şi bebeul este înapoiat mamei îngrijorate. Dintr-un ziar aflat pe masa celei care frământa aflăm că suntem în plin război mondial, 28 iunie 1940.

Această parte a seriei Ten Minutes Older  mi s-a părut a fi cea mai reuşită, poate şi unde am fost 100% atentă. J Altă dată am să vă vorbesc despre pasiunea mea pentru Aki Kaurismaki, cum nu încetez nicio secundă să mă regăsesc în bizareriile, neprevăzutul şi umorul straniu al filmelor lui, unde totul pare a veni de la sine, asemenea vieţii. Etc.

 Ştiam că am nişte concerte de trompetă, le-am tot căutat în după-amiaza asta, până mi-am amintit că sunt pe unul dintre zecile de DVD pe care nu le ascult/ vizionez vreodată. Mi-l adusese C., şi chiar discutasem despre genul ăsta de muzică, deloc popular în muzica clasică. În schimb am ascultat muzica tibetană tot de la C. şi Enescu. Harta sferică devine din ce în ce mai interesantă, Perez-Reverte are un stil de-a scrie simplu şi totodată plin de sensibilitate. Îmi plac metaforele lui, şi înţelegerea superioară a lumii de care dă dovadă, dacă aş fi citit despre carte că este un bestseller cu siguranţă că n-aş fi cumpărat-o/ citit-o. Asta e de la bibliotecă, no, şi iar am rătăcit bonul cu data returnării.

Week-end-ul viitor o să-l petrecem la munte, eu şi necunoscutul mie, prieten al lui L. şi bineînţeles că eu trebuie să mă ocup de toate, cazare şi etc. Azi i-am zis tipului că mă simt folosită, şi că nu-mi prea place. Nu ştiu cum se vor termina toate astea, nu vreau să vreau mai mult de la ipocriţi care nu-şi sunt măcar lor înşişi suficienţi. Filmele sunt mult mai uşor de înţeles, şi chiar au o logică şi un sens, ar fi trebuit să stau dracului cu ele. Vezi, nu mai ştiu cum mama naibii să explic maturitatea, adică constaţi că eşti dependent de o chestie, filmul, în cazul meu, vrei să o laşi mai moale, şi dai într-alta! La ce bun să te mai corectezi/ controlezi, când o ţii din eroare-n eroare?! :D Deci, m-am gândit la Buşteni şi la Bucegiul meu iubit, şi tare mi-e teamă că ăştia or să vrea să stea numai prin cluburi, iar eu tânjesc numai după iubitul meu etern, muntele.

No, om trăi şi om vedea, trei zile n-oi muri... Şi unde mai pui că penultima oară când a venit L. vorbeam cu Nelu pe YM tocmai despre munte, şi concediu, nu ştiu cum să-i zic, dar chiar aş vrea să plec ceva zile prin Făgăraş cu Nelu, asta ar fi singura vacanţă de iarnă pe care mi-o doresc, şi pe care resfăţatul de L. e incapabil să mi-o ofere, şi nu că nu ar vrea, dar tipul chiar are probleme la genunchi. Oricum, de mâine încep săpăturile pe Net şi deschid şi hărţile. Şi când te gândeşti că am detestat murdarii Bucegi, dacă ar fi fost după mine m-aş fi cazat undeva sus şi aş fi ţinut-o tot într-un explorat. Hmm...

Şi acum câteva cunvinte despre faza serii... tocmai şedeam la un pahar de vb şi-o clătită cu L. când sună cineva, ridic din sprâncene întrebându-mă cine-o fi, mă duc să mă uit, şi ce să vezi, paranoicul de vecin, surâd şi-i zic lui L: „du-te şi deschide-i”. El contrariat mă întreabă „da’ ce să-i zic?”, cu un zâmbet şi mai mare îi spun: ” zi-i ce vrei tu. Numai deschide-i, sunt curioasă ce faţă va face”. Închid uşa de la bucătărie în urma lui L. şi aştept. Tipul se tot chinuia să deshidă uşa, cea pe care de data asta eu o închisem peste tot! Nu m-am putut  abţine şi-am izbuncnit în râs, noroc cu PCul la care rula un rock românesc nebun şi bineînţeles tare. Când în sfârşit L. a deschis uşa a dat nas în nas cu vecinul aflat într-un echilibru incert, care a bâguit doar „ăăă... cred că am greşit uşa”!! LOL tare aş fi vrut să-i văd faţa! Am râs să mor! Că-mi tremurau picioarele e cu totul altă poveste, da’oricum şedeam jos şi nu s-a văzut! :P Aş fi vrut ca L. să fie mai categoric, dar în fond nu era problema lui. Of!

Ten Minutes Older - The Cello

Acum vreo trei seri tocmai după ce ieşisem din baie şi mă pregăteam de cartea mea, mă pune necuratul să arunc o geană pe folderul DownloadsStrongDC, îmi cad ochii pe Ten Minutes Older - The Cello, nu mai văzusem un film cap-coadă de mai bine de-o lună, de la inauguratul „săptămânii fără filme”, cea de la care mi se trag toate. Nu ştiu, stăteam acum şi mă întrebam ce e filmul pentru mine, în niciun caz necesitate, în nicun caz plăcere, mă rog, există şi ele, dar nu predomină. Pe scurt: pentru mine filmul, ca şi cartea e una, e încă una dintre multele vieţi plăcute şi cu sens pe care le pot trăi după ce uit, dacă pot uita, de ce-a prezentă, ce pe care am încă (îmi place să cred)  tot timpul din lume pentru a o  trăi şi savura. M-am uitat deci la Ten Minutes Older - The Cello, în stilul meu propriu, adică dormit o bună bucată de timp, însă partea pe care am reuşit să o văd m-a făcut să vreau să revăd filmul. Am vurt să fac asta ieri seară, însă L. are cu totul alte gusturi, ne-am uitat deci la noul James Bond. Oh nu, nu mă obligaţi să povestesc, am dormit atât de bine lângă L, şi chiar îmi plac filmele cu Bond. Drept urmare, având ceva goluri, am revăzut ieri, tot dormitând :D Ten Minutes Older - The Cello.

Paradoxal nu Bertolucci mi-a plăcut cel mai mult, cu toate că melodia cântată de flaut mi-a amintit de maimultdecâtCDul meu cu muzică de relaxare, cei care m-au impresionat au fost: Godard şi Schlöndorff.

Am să redau mai jos câte ceva din subtitrarea filmuleţelor lor.

 

„ÎN BEZNA TIMPULUI”

 

De ce e noaptea întuneric ?

Poate cândva Universul avea vârsta ta.

Cerul strălucea de lumină.

Apoi lumea a îmbătrânit şi el s-a îndepărtat.

Când privesc cerul printre stele nu văd decât ce a dispărut.

ULTIMELE MINUTE ALE TINEREŢII

Îţi vorbesc despre timp dar el încă nu există.

Când îţi vorbesc despre un loc, înseamnă că a dispărut.

Când îţi vorbesc despre timp, înseamnă că nu mai e.

Dac-ar fi să mori ai vrea să fii anunţat ? Sau moartea să vină imediat ?

Imediat.

Dacă-ţi vorbesc despre un bărbat, înseamnă că va muri curând.

Paula, mi-ai furat tinereţea.

ULTIMELE MINUTE ALE GÂNDIRII

 „Gândesc, deci exist”.

Nu e aceeaşi persoană care le face pe-amândouă.

De ce ?

Sentimentul pe care-l am asupra existenţei, nu este încă un „eu”.

Este un sentiment negândit, e în mine, dar fără mine.

Vorbe goale.

Ar trebui să existe o limită la numărul de cărţi.

Cu tot spiritul lor...

Cu toată producţia lor...

Nu valorează nici măcar cât o operă de caritate.

E de ordinul infinitului.

ULTIMELE MINUTE ALE IUBIRII.

A venit timpul morţii.

Ei, bine, eşti tânără în plină frumuseţe şi putere.

 

Încearcă ! Eu am să mor. Adio !

Nu vreau să te părăsesc.

Nu vreau nimic.

Sunt în genunchi, cu rinichii zdrobiţi.

Nu vreau să mi se vorbească despre nimic.

M-ai rănit, m-ai ofensat şi ţi-am spus-o...

nu ne mai iubim, nu ne-am iubit niciodată.

ULTIMELE MINUTE DE ISTORIE.

Şi-n mine valul se ridică,

Se arcuieşte minunat,

Din nou trăiesc o altfel de dorinţă,

Ceva ce se-nalţă dincolo de mine,

Asemeni unui căluţ mândru

Pe care călăreţul îl struneşte din pinteni pentru a-l opri apoi

Şi mă voi arunca neînvinsă

Fără să mă opun

Oh, moarte !

A plecat pe vecie,

A plecat pe veci...

A plecat pe vecie

Când n-a murit şi trăieşte...

Dar şi când trăieşte e ca-n moarte.

ULTIMELE MINUTE ALE FRICII

Nimic după...

- Răspunde la numele prinţul Andrei.

- Nu ştiu ce-a fost după.

Nici nu vreau să ştiu.

Dar dacă-ar fi să vreau gloria şi celebritatea, aş vrea să fiu iubit de oameni.

Nu e vina mea c-o doresc.

ULTIMELE MINUTE ALE ETERNITĂŢII

...

TRĂIEŞTE-ŢI VIAŢA

----------------------

„ILUMINAREA”

 

Ce înseamnă timpul ?

Cine-l poate explica ?

Cum te poţi gândi la el ?

Şi totuşi, nimic nu-i mai familiar decât timpul.

Şi atunci, ce e timpul ?

Dacă mă-ntreabă cineva, ştiu.

Dar nu pot să explic.

Ştiu doar că n-ar mai exista timp, dacă timpul n-ar fi trecut şi nici viitor şi nici prezent.

Dacă n-ar exista ceva.

Şi atunci, cum de există cele 2 concepte de timp ?

Trecutul şi viitorul.

Trecutul nu mai e şi viitorul încă n-a venit.

Dar dacă prezentul ar fi mereu prezent şi n-ar mai trece, n-ar mai fi prezent, ci eternitate.

N-a existat timp când să nu fi existat timpul.

Dar dacă prezentul există ca să devină trecut, cum mai putem spune că există ?

Dacă existenţa sa e de fapt pierdută ?

Timpul există, tocmai pentru că are tendinţa să nu existe.

E clar că nici trecutul, nici viitorul nu există.

Trecutul nu există pentru că nu mai e iar viitorul pentru că încă n-a venit.

Şi-atunci există un singur timp prezentul ?

Sau sunt 3 tipuri de timp distincte ?

Şi anume: prezentul trecutului, prezentul prezentului şi prezentul viitorului ?

Singurul timp pe care-l trăiesc, este prezentul.

Dar în suflet, simţim 3 timpuri diferite.

Prezentul trecutului, care este amintirea, prezentul prezentului, care este contemplarea, şi este prezentul viitorului, care este aşteptarea.

De-a lungul vieţii, toate actele noastre sunt premeditate pentru viitor.

Odată făcute, intră în trecut.

Cu timpul, cu cât trăim mai mult experienţele devin amintiri.

Lucrurile aşteptate sunt diminuate şi se întâmplă pe parcursul unei singure zile cum se întâmplă şi în timpul existenţei noastre.

Mărturisesc, Doamne, că tot nu ştiu ce-i timpul.

Luminează-mă, Doamne !

Tu vei fi lumina mea !

Voi veni spre lumina ta !

Tu, Doamne, vei face bezna strălucitoare. Tot mai strălucitoare.

După Sfântul Augustin

Trebuie să-l citesc pe Sf. Augustin, prea mult mi-au plăcut cuvintele lui.

Deci, vă recomand acest film, pentru modul personal şi unic în care fiecare regizor a reuşit să exprime 10 minute de timp, pentu muzica clasică de excepţie, nu prea ştiu eu de ce i-au zis „The cello” – violoncelul, el chiar nu predomină, însă după cum am descoperit forând prin download-uri mai am de vizionat şi Ten Minutes Older - The Trumpet [by Chen, Erice, Herzog, Jarmusch, Lee, Wenders]! J

joi, 13 noiembrie 2008

Cotidiene

Nu am niciun chef. Asta ca să nu zic că am o senzaţie stranie de pustiu iminent, şi nu neapărat de pustiu fizic. Am venit acasă în speranţa de-a anula toate planurile casnice şi de-a dărui lecturii, toată seara. Zis şi făcut. Dar mai înainte de-a asta m-a pus naiba să mă demachez, de ceva luni după-amiaza nu mai văd mai nimic. Am pus asta pe seama machiajului, însă de fapt cred că dioptriile sunt cele care trebuie schimbate. M-am demachiat, deci, şi am ales din play-list-uri „Muzică tibetană” – am câteva melodii preferate care mă relaxează de fiecare dată. Am început să citesc „Harta sferică”, făcând eforturi serioasă să văd cuvintele, play-list-ul era cu totul altul, un amestec ciudat de muzică tibetană şi muzică clasică. Nu-l mai ascultasem. Tot frecându-mă la ochi am hotărât să dorm un picuţ, pe canapea ascultând muzica asta stranie. În mai puţin de 2 ore m-am trezit de vreo 4 ori, am visat urât, muzica mă deranja, era prea tare, şi senzaţia de apăsare se acutizase. Ultima dată m-a trezist soneria. Nu aşteptam pe nimeni, aşa că primul impuls a fost să-mi pun perna peste cap să nu mai aud ţipătul soneriei care continua să-mi strice echilibrul emoţional, şi aşa fragil. Într-un final a încetat. M-am ridicat totuşi să văd cine ar putea fi. Era paranoicul de vecinu, tocmai urca scările, am apucat  să-i văd doar haina închisă la culoare şi părul alb. El mai lipsea ca seara să fie memorabilă. L

Azi se lasă sec. Am râs cu S. explicându-i în detaliu ce presupune postul, bineînţeles insistând pe abstinenţa sexuală, el m-a întrebat dacă sexul într-unul este considerat păcat, am râs să mor şi i-am promis să mă informez.

Azi au mai murit 2 colegi. Comoţie cerebrală şi infarct. Primul avea 53, celălalt 49. Am făcut haz de necaz cu colegii cum că niciunul dintre noi nu va mai apuca pensia. E atât de ciudat cum trăim mai tot timpul cu impresia că suntem veşnici, cum amânăm să fim fericiţi pentru că mai aveam cutare sau cutare obiectiv major de atins. Stau şi mă întreb adesea unde, care şi cine eşti tu, tu cel de dincolo de job, familie, bani, supermaşini şi mai-ştiu-eu-ce super nimicuri?! Care este esenţa ta? Lucrul acela care nu se moşteneşte, neputînd fi valorificat fizic, puţinul enorm care te defineşti, ceea ce trece şi totodată tărieşte fără să vrei, şi fără ca ei să ştie, în ceilalţi.

Aseară m-am uitat pe pozele din Apuseni. M-a apucat un aşa dor nebun, retrăind cu emoţie fiecare poză, îmi doresc enorm să pot vorbi în parte despre fiecare.(M-a ucis masa asta, abia aştept biroul acel pentru PC  să stau şi eu ca oamenii, pe sub masă nu-mi mai simt picioarele, pe canapea nu mai văd nimic pe monitor). Oare ce-or tot spune călugării ăştia care bat în tobe şi suflă-n diverse ciudăţenii, atingând totodată zeci de clopoţei? Carmela, papagaliţa mea criminală le acordă mai mult atenţie decât mine, tot certându-i. Nu mă simt bine. Am un sentiment ciudat, de parcă aş fi singura supraveţuitoare a unui război atomic. O linişte ciudată şi un pustiu indescriptibil mă ţin captivă. Mă duc să fac o baie şi să mă reîntorc la Harta sefrică. Îmi place Arturo Perez-Reverte.

Cei de la eBay Anglia mi-au pus la avion receiver-ul şi telecomanda pentru tastatura WindowsMediaCenter, am găsit şi WindowsVistaUltimateRetail în USA, no, şi cică românii nu mai dau banii pe prostii. LOL! Inutil să mai zic că eu nu citesc ziare, iar la TV mă uit doar la filme şi muzică, deci habar n-am ce se petrece, nici că m-ar ajuta cu ceva înţelegerea prezentului economic/ financiar al lumii, oricum ador să-i las pe ceilalţi să-mi explice, e şi ăsta un subiect de conversaţie. :P J. mi-a trimis acum vreo 3 săptămâni o prezentare ppt, haioasă, care explica criza financiară americană, m-am plictisit după primele 3-4 slide-uri... după cum mi-a explicat mai târziu J., pierdusem finalul... argotic! Bietul om stătuse în cumpănă dacă să trimită sau nu acel e-mail! J

Uite una dintre melodiile tibetane preferate: "Dyana" - Tibetan Meditation http://www.trilulilu.ro/Dragomara/435996d6d77a0b

No, şi o poză din Apuseni, că tot am amintit de el:

Zilele astea am tot ascultat  Monty Alexandermă rog nu prea mă dau eu în vânt după retranspuneri/ reinterpretări, însă piesa asta chiar mi-a atras atenţia: "Could You Be Loved" - Monty Alexander

 http://www.trilulilu.ro/Dragomara/e8e6202b2cfa1f Sună foarte bine jazz-ul ăsta.

marți, 11 noiembrie 2008

Povestea tastaturii, sau despre cum mi s-a reconfirmat că sunt tâmpită

Categoric ceva a mers prost încă de la început în realaţia noastră, să fie faptul că eu sunt de stânga, sau că mi-s dislexică, având adesea am probleme cu ortografia, habar n-am, însă sunt regina neîncoronată a inversărilor, şi cu toate astea sunt un short-cut addicted, iubind să-mi umplu memoria cu tot felul de combinaţii de taste, decât să prierd timpul navigând cu mouse-ul prin meniuri. Acum mă gândesc că asta se datorează şi începutului meu într-ale PCului - DOS, Word Perfect, dBase, Paradox, Norton Comander. Am fost prima din departament care şi-a instalat Windows 3.11, în câteva ore... LOL, şi unde mai pui că doar eu şi canadianul aveam PC! Doamne şi ce rapoarte mai făceam în Paradox!! He-he-he! Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru documentele bine, frumos şi corect editate, dar să nu devin melancolică. Dar nu pot să nu scriu că mi-am amintit de Allan care-mi schimba în fiecare zi meniul, de intrare în PC scriindu-mi tot felul de glumiţe sau schimbând culorile, de singurele baze de date pe care ştiau să le facă canadienii, şi anume tabele în Word Perfect. Trebuia să stau câteva minute ca să ajung la ultimul rând din tabel, cel cu numărul 193. Şi acum mă mai sună foştii colegi să le caut în antica mea bază de date aflată într-un colţ prăfuit al serverului: Happy-PR! LOL!

No, da’ să revin. Deci i-am băgat ceva pumni, mai mulţi de fapt, tastaturii mele, asta din cauza Internet-ului, că doar nu mă puteam răzbuna pe monitor pe care dădusem o groază de bani, tastatura şi mouse-ul fiind bonus la PC/ sistem. De fapt nici Internetul n-avea nicio vină, geniile care-mi schimbaseră gemurile tăiaseră şi cablul de la telefon, cel care vine prin balcon, de mai bine de 7-8 ani, de când au furat unii cablurile, firele de telefon sunt pozate pe bloc, dacă mă aplec pe geam din camera copilului pot deschide cu uşurinţă cutia de borne. Etc. Nu că nu i-am chemat o dată pe cei de la Romtelecom/ Clicknet când deja Netul dăduse colţul, i-am chemat deci dotaţi cu scară pentru a schimba tot cablul de la PC la cutia de borne, imprudenţa mea a fost să-l las pe ăl bătrân drept supervizor, şi cum e nu e în stare de nimic, şi cum ăia trebuie să mai aibă şi ei activitate au înlocuit doar cablul din casă, de la telefon până-n balcon, de data asta izolându-l mai bine, experţii lui peşte!!

Deci Internetul cădea nonstop, eu tot ameninţam să plec de la ClickNet  înainte de a-mi termina contractul, trebuia să mă răzbun şi eu pe cineva... asta după ore de asculat melodia aia tembelă de la Service ClickNet. Etc.

În urma iubirii mele pasionale s-au dus câteva taste, cel mai greu avariată fiind tasta „space”, care ori nu funcţiona deloc, ori îmi dădăea 50 de „space”-uri. :D Carevasăzică se cerea urgent o noua tastatură. Am început explorările pe Net, zicându-mi că dacă tot e să dau un ban, ar fi şi cazul să ştiu de ce, şi jurându-mi că ultima mea tastarură va fi una de silicon, văzusem una albastră cu lumini, mese de mese! Am ales deci o tastatură la 290, oh, da şi ăsta e un preţ modest, sunt şi mai sumpe, de aproape 1000, oricum şi 290-300 mi se părea mult, dar din ce studiasem prea că investiţia se merita. Microsoft Windos Media Center, o tastatură de fiţe, cu un design super, din care se putea comanda/ controla PCul, TVul, HomeCinema-ul şi câte şi mai câte chestii poluante fonic. Cu ocazia asta mi-am comandat şi un UPS, la cât dădusem cu 1 an jumate înainte pe PC ce mai conta încă 250 pe UPS, o chestie câte se poate de utilă. Le-am comandat deci la MarketOnline după ce m-am isterizat preţ de un e-mail pentru că tipul care tb să-mi dea help online mă lăsase baltă după 2 fraze. Faza hilară a fost că un şefuleţ de pe-acolo, judecându-mi prost IQ îmi trimisese un mesaj CC,  nu-ştiu-cine să verifice de ce stimabila clientă fusese lăsată să aştepte ca proasta aproape o oră. Am râs să mor de acel e-mail, chestia aia ar fi tb să mă pună pe gânduri, însă eu am luat ca pe-o glumă. În fine tastatura mea nu era în stoc, dacă o vroiam tb să mai aştept o lună, unde eram deja obişnuită cu handicapul ăsta de încă o lună, mi-am zis că voi aştepta. Şi rău am făcut. După o lună geniul mă sună şi-mi zice că tastatura nu e în stoc, i-am reamintit că asta-mi spusese şi acum o lună, dar că-mi promisese că o va comanda. N-o comandase. Looser-ul. Nu mi-am putut crede urechiuşelor aşa că am întrerupt definitiv orice colaborare cu siteul de rahat www.marketonline.ro. No, dă-i şi pune-te iar pe săpături internetice, întâmplarea face să o găsesc şi mai ieftină cu vreo 50 de lei, şi să o comand alături cu un HDD, nişte căşti cu microfon, wireless, altă inutilitate de gadget, însă vreau să vb pe YM de pe WC, sau din bucătărie tăind ceapa, am mai comandat şi un UPS, am făcut toate astea după ce m-am consultat cu un amic, maaaare expert în PCuri, el nu a fost prea încântat de tastatură, dar mi-a zis că dacă mie-mi place să o iau. Noua firmă era din Cluj, m-am e-mail-at ceva cu Mihai, unul dintre angajaţi, până m-am deci ce să iau. Mâine-poimâine se făceau 3 luni de când mă chinuiam cu space-ul ăla infirm, abia aşteptam să valsez cu noua mea tastatură infraroşu, wireless. Surpiza neplăcută a fost când am vrut să instalez driver-ele, chestie care se făcea numai online, ce vrei, doar era vb de Microsoft, instalare care nu mi-a ieşit deoarece eu nu am licenţă pe Windows. :D însă nu asta era problema, nimic de pe acea tastatură nu funcţiona nici cu PCul nici pe celelalte sculeVideo/Audio, după ce-am întors cutia pe toate feţele am aflat că înainte trebuia să achiziţionez, separat, un receiver infraroşu şi o telecomandă. M-am, desumflat instant, şi am purces iar la căutări virtuale. Nefericite căutări. Chestia neexistând nicăieri în stoc, başca că o găsistem numai pe vreo 2 site-uri, i-am scris lui Mihai, tipul de la firma de unde-o cumpărarem, să mă sprijine să fac rost de receiver, altminteri nu aveam cu folosi tastatura, să mă pună în legătură cu cineva care se pricepe, ei având un departament tehnic. Etc. cum era de aşteptat tipul nu mi-a răspuns, doar îi făcusem cumpărături de 900 de lei, de ce s-ar mai fi purtat amabil?! L Cel mai tare m-a enervat amicul meu care a ridicat inocent di umeri când i-am reproşat de ce nu mi-a spus că mai tb să cumpăr ceva ca acea tastatură să funcţioneze, cică „da’tu cum credeai că o să meargă?” – io?! „io nu trebuia să cred nimic, tu erai expertul, tu trebuia să ştii”! amicul mi-a sugerat să o dau înapoi, ori să dau vreo 90-100 de USD şi să iau răhăţelul de receiver + telecomanda din America! Inadmisibil! Doar nu mă tâmpisem, credeam eu, şi tastatura nu era prototip, deci era musai să găsesc pe piaţă accesoriile alea. Şi uite aşa a început epopeea mea care continuă şi acum, de aproape o juma de an. Am dat sfoară-n ţară la toţi prietenii cu firme de PCuri, la toate geniile IT locale, etc... am primit cele mai tembele sfatui, vinde-o, dă-o-napoi...după juma de an! LOL! Singura mea speranţă era naşul T. care urma să plece în noiembrie în America. Ghinionul e că ai lui se mută şi cum nu au încă adresă nu pot comanda nimic. :D offf.... incredibil!

Am început iar să caut pe Net, de data asta în străinătate. Şi le-am găsit pe e-Bay, atât în America, cât şi în  Anglia, ca să nu mai zic că tastatura mea era doar... 10 USD! :D no, mi-am făcut card virtual şi azi mi-am comandat accesoriile, ciudăţenia e că banii mi i-au laut din cont instant... însă nu am primit niciun e-mail cu efectuarea/ confirmarea plăţii, la bafta mea parcă văd că am luat ţeapă din prima, da’ce mai contează 20 de USD la câţi am pierdut deja şi cât m-am putut enerva!! Nu aş fi regretat nimic dacă nu m-aş fi luat după capul ăluia, un mitocan de speriat, după incident l-am auzit povestind prietenilor „ce bine e să fii consilier, tu doar dai sfaturi, dacă nu iese bine tu nu ai nicio vină”, abia m-am abţinut să nu-l iau la palme, i-am zis totuşi, dulce: „dacă-ţi dau după ceafă de lecuiesc definitiv de toate consilierile”. Pe mie m-ar fi mustrat conştiinţa, ştia că nu mă dădeau banii afară din casă, şi că l-am ascultat când a fost să aleg tipul de hard, şi că oricum aş fi făcut orice-mi spunea, doar el era expertul! Asta ca să nu mai zic că după cea montat hardul am început să am probleme cu PCul, mai-mai să-i pun pielea pe băţ lui Leo, motanul vecinilor, cel pe care l-am găzduit câteva zile, unde bănuiam că trăsese de ceva fire din PC... adevărul era cu totul altul, amicul meu nu fixaze bine HDDul, şi într-o bună zi softul nu l-a mai văzut deloc, i-am zis scumpului „ai dat de dracu, dacă s-au dus toate pozele te sfătui să-ţi faci testamentul”! No, nu s-a pierdut nimic, nimic în afară de încrederea mea în el, şi încă o gruă mai puţin la „cantina săracilor” pe care-o deschid din timp în timp numai celor care câştigă de 3 ori cât mine. No, dar asta să fie paguba mea!! :-)

În mult aşteptatul şi sper, fericitul final, ştrumfa mea tastatură va ajunge probabil la 1100-1200 de lei, asta dacă iau licenţa Windows Vista Ultimate Full Version Retail din afară, acolo e mai ieftin, şi acum am temă nouă, trebuie să studiez despre Vista, de când cu sfătuitorul nu prea mai am încredere în consiliere! Între noi fie spus, omul ăsta e regele indolenţei, lenii şi indiferenţei, când l-am întrebat ce fel de UPS să cumpăr mi-a zis „pe cel mai ieftin!”. LOL! Şi uite cum o să devin io expertă în PCuri, când pasiunile mele totuşi sunt... poezia şi muntele! :D Oricum tipul e o figură, numai pumni în gură i-aş trage, atât mă oboseşte psihic. Am reuşit să stric Opera, l-am chemat în ajutor. Nu s-a deplasat, şi stă la 3 minute de mine: „instalează Chrome, ăsta e la modă”. :D Nu mă pot face activă pe StrongDC, nu ştiu porturile ClickNet, tipul a găsit soluţia: „pleacă de la ClickNet, vino la GMB că acolo ştiu eu cum să devii „activă”! :-)

No, cel mai tare regret timpul şi nervii tociţi aiurea. De bani nu mai vorbesc, o să plec în concediu online cu noua mea tastatură, şi cu Vista, de care zău dacă aveam acum nevoie, asta ca să nu mai zic că prietena mea a avut un moment de perplexitate când i-am povestit viitorul meu apropiat „tu chiar eşti proastă, nimeni nu are licenţă, şi te găşişi acum tocmai tu mai cu moţ”, i-am răspuns că vreau să dorm liniştită, că licenţa îţi dă o groază de avantaje, o protecţie mult mai sigură şi mai bună împotriva viruşilor, haker-ilor, mai ales unde eu fac tranzacţii electronice. Etc. Totuşi, totuşi de ce mă simt atât de prost... mă rog, proastă... să fie doar snobismul, sau mania asta pentru gadget-uri, tot un snobism, în ultimă instanţă?!

Şi morala: dacă nu ai sac de box, dă cu pumnul în zid, nu ai nevoie de receiver infraroşu ca să-ţi iasă din prima!! Aaaa... că uitai, amicul meu a făcut şi el ceva pentru mine, mi-a dat una dintre tastaturile lui, nu, nu pe cea mai ştrumfă, inutil să mai scriu ce i-am făcut şi ăsteia... spre nefericirea mea ea chiar duce! Şi totuşi unde-o fi „enter”-ul de pe tastatura numerică?! :-)

Şi asta e melodia zilei: "Per me per sempre"- Eros Ramazzotti - una dintre cele mai frumoase melodii de dragoste pe care le-am ascultat anul acesta. Într-o zi am să descriu cum aş fi făcut eu videoclipul. :-)

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/00459845dc85f9

http://www.youtube.com/watch?v=oi-5uMm4JU0