Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 28 ianuarie 2009

Encounters at the End of the World

Din nou împreună: eu şi pagina albă de Word, eu şi Silva blondă – nu-mi place! – eu şi scaunul ăsta blocat într-o poziţie intermediară. Ascult Lhasa De Sela – Lhasa –  în traducere literară „locul Dumnezeilor” – Dumnezei?! Tipa nu are voce deloc, pare răguşită, însă linia melodică este plăcută, semănând cu ceea ce, probabil se cânta în Spania prin anii 30 - 40 ai secolului trecut. Săptămânile trecute cred că i-am vizitat şi site-ul, o bună întruchipare a obişnuitului – acum ascult „Floricanto”:  Mi corazón sufre/ Y se llena de enojo/ Sólo una veze nace, /Una vez se es un hombre /Una vez se ama, pues/ De una vez por siempre/ Este es mi destino,/ Vivir según su antojo/ Si aún por breve tiempo/ Estuvieras a mi lado/ Envuelto en mi rebozo,/ Suspenso en mi beso. Nu ştiu de ce versurile aste-mi tot amintesc de Santa Sangre.

Vroiam să scriu câte ceva despre documentarul văzut aseară: Encounters at the End of the World - http://www.imdb.com/title/tt1093824/ - tocmai ce i-am dat un 10 pe imdb, când de fapt eu gândesc puţin diferit. Categoric mi-a plăcut, oh, da, dar nu pe de-a-ntregul. Au fost scene în care superficialul a predominat, superficialul şi comercialul, însă având în vedere că nu este vorba despre filmul unui om de ştiinţă am hotărât să-i dau tot creditul lui Werner Herzog, oricum Antarctica lui a fost mult mai săracă decât cea pe care mi-o imaginam eu. Mă gândesc acum că aceea este de fapt realitatea de la faţa locului, şi că Herzog fiind un artist nu mi-a putut arăta decât poezia Antarcticii. Chestia asta m-a deranjat aseară, acum ea-mi pare absolut îndreptăţită. Offf... mi-au plăcut atâtea aseară, am fost  prizoniera monitorului, albastru oceanului de sub gheaţă, albul iceberg-urilor, roşul vulcanului  luându-mi pentru totdeauna ochii în timp ce mintea-mi era ocupată cu muzica şi poveştile locuitorilor inediţi ai Antarcticii.

Câteva link-uri despre Encounters at the end of the world.

http://www.youtube.com/watch?v=MImYM87jOtU

http://www.youtube.com/watch?v=x7kdDeGXUjI

https://www.mahalo.com/Encounters_at_the_End_of_the_World


Şi aici e Lhasa De Sela.

Con Toda Palabra  - http://www.youtube.com/watch?v=uGNk_zHy4Mg

Lhasa de Sela - The living road 'My name' (2003) –

http://www.youtube.com/watch?v=HNQdwN1SQ40

Lhasa De Sela El Pajaro Live Napoli 2005 –

http://www.youtube.com/watch?v=dwMfOe6-DvY

luni, 19 ianuarie 2009

Om Ma Ni Be Me Hong

După ce-am citit până nu am mai văzut nimic din Zamiatin, integrându-mă treptat în atmosfera  fantastică  a romanului acestui rus neadaptat, roman scris pe la începuturile secolului trecut, de altfel muncă total nedificilă, scriitorul având un stil simplu şi direct, am zis că e vremea să o cred pe tipa aia are mi-a obosit ochii cu mulţimea ei de potcoave pe care nici că le-am zărit complet, în timpul controlului medical periodic, „dacă eu vă spun că nu mai vedeţi bine nici de aproape, chiar aşa e! vă doare capul şi obosiţi repede etc. etc.”, deci am stins cei 300W ai minunii mele de lampă mi-am pus perna peste ochi şi-am zis să ascult un pic noul play-list „Tibetan meditation” – nimic nu mă relaxează mai bine ca ascultatul efectiv al muzicii, sau al  pieselor de teatru. La un moment dat am adormit, nu cred să fi durat mai mult de 20 de minute, când m-am trezit cu cea mai stresantă melodie pe care-o mai asculasem şi-n timp ce citisem: 30 de minute de  „Om Ma Ni Be Me Hong”, nu putusem rezista primei audiţii şi schimbasem melodia, acum eram mult prea confuză, şi-mi era lene să mă ridic de pe canapea şi să străbat metrii care mă despărţeau de camera calculatorului. Am ascultat calmă în speranţa că mă trezisem mai pe la finalul melodiei. Om Ma Ni Be Me Hong erau repetate constant de un cuplu, vocea lui, cum era de aşteptat domina, hotărâtă, puternică şi totodată blândă. Din timp în timp vocile încetau şi binecunoscutele instrumente tradiţionale chinezeşti, cele despre care eu una nu am habar se produceau într-o sfâşietoare, constantă şi totodată şieşi suficientă tristeţe. Am încercat să leg suntele instumentelor, de refrenul ca un descântec „Om Ma Ni Be Me Hong”, de ceea ce ştiu eu despre Tibet, nu am putut găsi nicio punte între ele, luate împreună, oricât m-am străduit să-mi imaginez chipurile cântăreţilor, probabil preoţi budişti, culorile veşmintelor, şi muzica aceea de-o tristeţe şi de-o acceptare pe care eu reuşeam totuşi să o simt dincolo de bariera lingvistică. Despre ce-or cânta preoţii budişti, despre ce altceva în afară de Dumnezeul lor?! Când mă gândesc la ariditatea reliefului Tibetului, mai că mă apucă deznădejdea, n-aş putea să trăiesc fără păduri, fără izvoare, oricât de mult iubesc muntele, la un moment dat cred că m-aş îmbolnăvi de griul, recele, neclintirea şi indiferenţa stâncilor. Sunt dependentă de verdele ierbii, de alba spumă a apei, de anotimpuri. Acum mă gândesc la unii dintre primii oameni, cei care au scrijelit stâncile peşterilor... şi ei tânjeau după altceva. Zâmbesc.

Printre altele o să fiu mătuşă; habar n-am ce presupune a fi responsabil pentru/ de viaţa altcuiva, categoric îl conţine şi pe mult-trâmbiţatul meu „a trăi pentru ceilalţi”. Cred că nu o să fiu mamă niciodată, am citit, că femeie fiind, cu vârsta înveţi nici să nu-ţi mai doreşti să fii mamă, şi cu toate astea simt că aş fi fost o mamă dată naibii, şi totuşi ce l-aş fi putut eu învăţa pe copiluţul meu, eu cea care nici măcar nu-mi cunosc rostul pe lume asta?! Pe ce înaintez în vârstă devin din ce în ce mai conştientă de imposibilitatea comunicării dintre generaţii, nimic nu e mai trist decât a nu-ţi înţelege puiul. Etc.

Uite-mi nepotul. Ei vor un băiat; eu vreau o fetiţă. Le-am zis să-i punem numele Tudor, ca pe bunicul, dacă va fi băiat. Râd adesea gândind că puştiul s-ar putea să-mi semene, la caracter, mititelul! Ard de nerăbdare să-i umplu mintea cu nimicuri – poezie, bineînţeles, am aşa o frustrare, aceea că n-am reuşit să o învăţ mai nimic pe Carmela, criminala mea cu pene.

 No, nepotu' nu se lasă pus pe Internet, mama lui de afacerist... cică să negociez preţul! :D

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Nonsensuri de week-end.


La România Cultural este Verdi cu „Bal mascat”- crainica spune: "cuvântul de recunoaştere va fi „moarte”. Ce idee să explici opera la radio, de parcă ar asculta şi înţelege careva, cunoscătorii fiind deja deranjaţi de întreruperi, neinţiaţii fiind demult cu mintea în altă parte.

Nu-mi place aici, biroul e prea înalt, scaunul prea tare, muzica pare a izvorî din creierul meu, încerc să trăiesc opera, habar n-am ce zice, „madre, madre” e tot ce înţeleg, aş vrea să fiu pe scenă, în pielea personajul ca şi cum atunci n-aş naşte. Habar n-am cum trăiesc actorii/ cântăreţii opera, ceea ce ştiu cu siguranţă e faptul că eu n-aş vrea să o repet, n-aş vrea şi nici că aş putea. Şi mai e şi musca asta care se-nvârte în jurul meu ca un satelit. De unde dracului or tot veni?!

Azi nu m-am întebat de ce trăiesc, nu c-aş fi uitat, dar am fost mult prea ocupată nefăcând nimic cu sens. Nu-mi place nimic, însă neavând timp de lectură am hotărât să ascult audiobook-urile cărţilor de poezie românească achiziţionate anul trecut, azi i-a venit rândul lui Răzvan Ţupa. Categoric, toţi tipii ăştia ar tb să urmeze ceva cursuri de actorie, majoritatea recită execrabil. „Am descoperit tristeţea, şi-am vrut să o închiriez” – eh, dacă aş reuşi asta mai că aş ajunge milionar, în euro! :-)

 No, apăru Leman cu „dua” ei; cică m-a visat făcând cozonaci într-o bucătărie imensă, după ce mi-a povestit visul m-am gândit că parcă aş face o pască, însă mi-am amintit că săptămâna trecută am aruncat toate revistele de bucătărie, printre ele se număra şi cea cu testata reţetă de pască; am râs.

Pe zi ce trece simt că sunt din ce în ce mai puţin amintirea celei care credeam că mi-s. Încerc acum să explic ce simt; nu, nu este vorba despre depersonalizare, ci e mai degrabă o evoluţie cu care nu sunt de acord. Zilele astea am stat cu orele pe Net citind bloguri tembele, întreg site-ul Jurnalului Naţional, vizionând zeci de profiluri/ poze HI5, de fapt numai la poze mă uit. Mi-au rămas în minte titlurile pe care le-a dat o tipă pozelor ei de prin Europa „aici mă plictiseam”, „eu plictisită”, „mă plictisesc”. Mă gândesc la ceea ce simt, la cum să mă fac mai bine înţeleasă mie însămi, mă simt asemenea unui spectator forţat să privească un film prost care nu se mai termină şi nu se mai termină şi nu se mai termină. Nimic nu mă mai uimeşte, şi asta e marea „cucerire” pe care mi-a adus-o maturitatea. E ca şi cum ştii toate răspunsurile, şi totuşi nimeni nu te întreabă nimic.

Mă tot întreb de unde-şi extrag substanţa vitală miliardele de locuitori ai Terrei, cum de găsesc atâtea sensuri în imensul nonsens care e viaţa? Oricum, m-am hotărât să citesc mai mult – pe hârtie – şi să gândesc mai puţin, să o termin cu eternul meu somnifer: filmul de orice fel, trebuie să uit de întrebarea asta care-mi macină mintea şi sufletul, alte cinci miliarde trăiesc bine-mersi fără să a-i şti răspunsul. Zilele astea am constatat că nu mai sunt obosită, nu, ci doar aş dormi din ce în ce mai mult, şi am o aşa mare dorinţă de a-mi juca cât mai bine rolul, de parcă numai de el ar depinde marele nonsens pe care-l tot trăiesc! De ce mama naibii or trebui să mă iubească cât mai mulţi?! Nici propriile-mi revolte nu mai par a-mi aparţine, pe de altă parte sunt al dracului de obosită fiind eu însămi...

Deci, de ce trăiesc?! De ce nu-mi ajung Verdi, şi aberaţia „Noi” a lui Evgheni Zamiatin, una dintre ultimele apariţii de la Biblioteca Orăşenească cea pe care-o tocmai o citesc, cana mea de lapte integral, 3,5% grăsime – numai aşa se asimilează eficient calciul şi vitaminele, şi nou cumpăratul vin de casă, cel pentru care voi găti mâine, pentru el şi pentru Leman.

Verdi s-a terminat, au început ştirile, Rusia, gaz, negocieri, am trecut pe Enescu, e suficient doar să închid ochii şi să-mi simt sufletul plutind asemenea unui puf de păpădie purtat de vânt. Muzica – ar putea fi una dintre altele vieţi cu sens pe care le-aş putea trăi – ea nu are nevoie de explicaţii. 


Am pus poza asta pentru că ea este cel mai aproape de sentimentul pe care mi-l dă Enescu, am făcut-o când coboram de pe Retezat, m-am oprit să beau apă dintr-un pârâu, când mi-am ridicat privirea printre iarba înaltă, am rămas fără suflare, a fost unul dintre cele mai plăcute sentimente pe care le-am trăit vreodată, ar putea fi unul dintre sensurile vieţii. Mă întreb acum, oare de ce nu-mi ajung toate astea?! 

Şi ăsta era pârâul

duminică, 11 ianuarie 2009

Sensuri specifice

Ăsta e primul meu blog scris din camera calculatorului/ copilului, singura parte comodă e faptul că-mi pot sprijini picioarele pe subwoofer, biroul e mult prea înalt, iar nefolositul meu scaun cu rotile pentru PC pare înţepenit în poziţia asta, al naibii să fie el dacă vrea să coboare sau să urce, oricum singurul, monitorul este la înălţimea optimă etc. Încă nu am avut timp să mă obişnuiesc aici, asta ca să nu zic că nu am teminat curăţenia şi zac printre zeci de plante, saci cu pământ de flori, cutii cu plante medicinale, Răsturnica – bicicleta mea, rucsaci de munte, saci de dormit, hrană de papagali, varii cutii şi scule casnice. Azi, ca de obicei  nu am avut chef de nimic, ar trebui să mă mobilizez un pic... ar trebui să fac ceva cu boxele astea muzica pare a veni numai din boxa centrală şi subwoofer. Etc.

Dar să revin. Săptămâna asta P. m-a întrebat printr-un e-mail ce gânduri am pentru 2009, i-am spus că mi-am propus să aflu sensul vieţii, tipul a râs, replicând că spera să-l fi găsit deja până la vârsta asta. :D. L-am rugat atunci să-mi vorbească despre sensul pe care el pare a-l fi găsit deja. Mi-a spus ceva de genul „sensul vieţii este specific”, am insistat în ce constă el în cazul lui. Mi-a trimis o prezentare cu un fotomodel dezbrăcat care făcea reclamă la nu-ştiu-ce castele de prin Germania. Am râs şi i-am zis că din câte ştiu eu nici el nu şi-a găsit sensul vieţii...

Pe ce înaintez în vârstă încep a înţelege că oamenii fac orice pentru a nu afla niciodată cine sunt cu adevărat, probabil unde se tem să nu afle că nu-s nimic din ceea ce şi-ar fi dorit să fie, se ascund după familie, job, hobby-uri.

 Printre zecile de inutile filme văzute în vacanţa asta obligatorie a fost şi La Ley del deseo (1987)  http://www.imdb.com/title/tt0093412/ un film de Pedro Almodovar, unul dintre regizorii mei preferaţi. Mă tot întreb ce anume ţine oamenii împreună, mă rog cuplurile, ei bine, în filmul ăsta despre oameni cu orientări sexuale mai puţini obişnuite, homosexuali, transexuali, Pedro un regizor homosexual îi scrie mai tânărului lui iubit, Juan, cel care alesese să-l părăsească, optând să trăiască pe malul mării, lângă un far, îi scrie, deci, ceva de genul ăsta „scrie-mi despre tot ce ţi se întâmplă, despre tot ce faci, ce vezi, ce trăieşti, mai puţin despre faptul că te-ai îndrăgostit de altcineva” etc. Simt uneori că cei care sunt cel mai aproape de noi, cei cu care petrecem cel mai mult timp sunt cei cunosc cel mai puţin ce este în mintea şi-n sufletul nostru, şi poate că asta este şi vina noastră, poate că nu ştim, sau nu vrem să ne deschidem, so far nu văd nimic în afară de hormoni şi interese, nimic altceva care să ţină împreună un cuplu, comuniunea de idealuri – asta da, literatură, şi totuşi sunt milioane de cupluri care se trezesc în fiecare dimineaţă în acelaşi pat, care cu siguranţă că nu se întreabă în timp ce-şi beau în grabă cafeaua ce caută împreună, cum de-şi pot învăţa copiii ceea ce ei înşişi nu ştiu, şi anume de ce trăiesc.

Uneori cred că viaţa, că sensul ei e tocmai ăsta, cel de a fi roboţelul care-şi perpetuează şi întreţine specia pentru că aşa a hotârât întâmplarea sau Dumnezeu, pentru că trebuie să sădeşti un pom, mă rog o pădure, ca să poţi micşora cât de cât gaura din stratul de ozon, să clădeşti o casă, cât mai mică – că deja în China ne călcăm în picioare – nu că ar interesa pe altcineva cum trăiesc ceilalţi, şi nu în ultimul râd să faci un copil pe care să-l împovărezi cu propriile-ţi nerealizări şi limitări. Pe zi ce trece mă conving mai aprig că cea mai puţin posibilă şi probabilă comunicare este cea între generaţii.

Ieri am râs când am citit primul comentariu anonim făcut pe blogul meu. În afară de Fane şi Vraişte nu ştiu să-l mai citească şi altcineva. Am fost sfătuită să învăţ să trăiesc pe lumea asta. Probabil că aici e problema, nu m-am simţit niciodată protagonistul proprie-mi vieţi, nici că  mi-am dorit vreodată asta. Dacă ar fi să descriu ceea ce simt, pe foarte scurt aş spune aşa: mai tot timpul mă simt captivă într-un cinematograf etern, cineva mă tot pedepseşte să văd mii de filme, vieţile altora, viaţa mea, de fiecare dată încerc să mă implic şi să trăiesc fiecare secvenţă, majoritatea secvenelor nu fac decât să se repete cu alţi actori, însă din ce în ce mai prost interpretate. Nu pot face nimic, sunt captivă asemenea unui invalid într-un scaun cu rotile, mă rog, nu asta e chestia care mă îngrijorează, ci faptul că nu pot face abstracţie de ceea ce mă înconjoară, că nu-mi pot trăi, în minte, ideea mea despre film şi viaţă, că mediul, jobul, familia, prietenii îşi pun amprenta asupra noastră mult mai mult decât suntem noi capabili şi dispuşi să acceptăm. Ei, da, şi poate că asta este una dintre explicaţiile care se dau vulnerabilităţii şi labilităţii, oricât am dori noi să recunoaştem, însă în afara societăţii CHIAR nu existăm.

Zilele astea m-am simţit fericită, trăiesc un sentiment iminent de bine, e ca şi cum aş şti că ceva bun şi mult-aşteptat se va întâmpla, şi zău dacă are de unde, şi mai ales ce! Nu c-aş gândi contrariul, dar totuşi să fim rezonabili! Şi asta mă îngrijorează, mă rog, sunt conştientă că există un moment în timp în care angoasele ajug la saturaţie, probabil asta este încă o faţetă a înţelepciunii, sau a indiferenţei – tot un drac, în esenţă, vorba bancului.

Am să pun şi o poză, desktopul meu de început de blog, muntele nu mi s-a părut niciodată regizat, nici că a trebuit să-l explic sau să-i dau sensuri, deci: coborând de pe vârful Retezat.

Am vrut să dau drept etichetă acestei postări şi termenul blog, însă baza da date nu m-a lăsat, a tot insistat pe "început blog speranţă". LOL.

duminică, 4 ianuarie 2009

Cose della vita

Am căzut de-a dreptul în depresie zilele astea citind, la întâmplare, câteva bloguri. Poze cu oale de sarmale, tăvi cu plăcinte, bilanţuri fericite, poze de căţei, poze de fetiţe al căror tătic tocmai ce-a părăsit-o pe mami – „mami şi acum avem nevoie de un făt-frumos, nu?” nu am mai citit răspunsul „mamei lu’ Irina” – realizând brusc cât sunt de fericită fiind singura care dispune de timpul şi de nervii mei... etc. Nu cred că există tristeţe mai mare, sau dragoste, că-i poţi spune şi aşa, ca cea de-a părea fericit pentru altcineva. Hai că iar am luat-o razna, sper ca eu să fiu excepţia, şi să nu trebuie să se prefacă nimeni pentru mine... etc.

Nu ştiu câte zile au trecut fără să fac ceva, zile în care doar am zăcut asemenea unui animăluţ bolnav, nu-mi vine să cred că nu am gătit de vreo două săptămâni, că am văzut zeci de filme, care mai de care mai inutile, idioate şi comeriale, că m-am străduit să mă umplu asemenea unui pahar crăpat, să mă umplu de ce şi mai ales cu ce!? De puţinul acela care ar da sens, un sens vieţii mele. Pe zi ce trece mă simt MAI spectator al proprie-mi vieţi, nici nu mai ştiu dacă a fost vreun moment în care să-mi fi dorit să fiu actor, regizor, sau scenarist. Pe zi ce trece realizez că oamenii se implică în tot felul de nimicuri dătăroare de sens, ca famila, jobul, hobby-urile, voluntariatul etc. pentru a evita, sau a uita cine şi de ce sunt cu adevărat, majoritatea neexistând, de fapt.

Am fost atât de nefercită zilele astea, mă rog, analizând retrospectiv mi se pare o ipocrizie să-ţi compari nefericirea cu a altora, ce ştii tu despre ce simte celălalt?! Ok, rectific, nu am fost nefericită, ci doar am simţit că nu mă încadrez în niciun decor, şi ăsta e unul dintre marile noastre defecte, ale celor care nu ne putem preface. Poate că ar fi trebuit să fac un minim efort şi să le fac pe plac, să surând, să ajut să par entuziasmată, să pară că-mi pasă de cei de lângă mine, familia mea, prietenii mei. Hei, poate că visul de-a deveni indiferentă, rece şi dezinteresată e mult mai aproape de împlinire de când credeam, mai ştii?! J

Ce porcărie e viaţa asta, nu?! La unul din posturile de radio pe care le ascult eu pe Net se făcea reclamă la nu-ştiu-ce CD care te învăţa să deschizi o afacere online, chestie care avea să meargă singură „şi când tu dormi”, tipa insista „sunt o mulţime de milionari, de ce să nu fi şi tu printre ei, trebuie doar să-ţi doreşti”! LOL! Am zâmbit şi mi-am zis „şi tu, vaco, eşti unul dintre ei, nu?!” Mă întreb acum ce sens poate avea viaţa unui om dintr-o reclamă stupidă?! Care i-or fi visele, „mai delirez un pic, o mai pun de 5 ori cu regizorul de platou, şi-mi iau şi perechea aia de pantofi”. L Şi io cred că viaţa mea e goală şi lipsită de sens! LOL

Partea bună e că sâmbătă dimineaţă m-am trezit fericită, ca să nu mai zic că am dormit până la 11 şi 11 minute, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ani buni. M-am tot gândit la Liviu, admiţând că-l iubisem în felul meu. Oricum, ieri am văzut un film care mi-a mers la inimă, după ce-mi atinsese deja creierul. 2 Days in Paris (2007)   http://www.imdb.com/title/tt0841044/

Mi-a plăcut la nebunie umorul şi dezinvolutra cu care erau analizate variile situaţii delicate, am râs apoi şi mai şi când am constatat că Julie Delpy  şi-a folosit proprii părinţi în roul familie în film.

Nu ştiu, poate că Sema avea dreptate când îmi preproşa ale mele eterne smiorcăieli „iar am fost deprimată” cu „tu, fată dragă, ai prea mult timp liber”.

... şi totuşi care este sensul vieţii?! Mi-e imposibil să cred că din 5 miliarde de locuitori ai Terrei eu să fiu singura fără!

Şi ce mama naibii trebuie să-nsemne ceea ce spune Biblia, „a trăi pentru ceilalţi”?! A spăla leproşii, a împăţi Feteasca mea Neagră cu cei care categoric n-ar savura-o, a-mi dona un rinichi unei peroane care face dializă, sau ce?! Ăsta o fi sensul unui vieţi la Hollywood

Nu ştiu, dar eu încă cred că altruismul trebuie să vină de la sine, că el nu ar trebui să acopere vreo nevoie imperioasă. Şi totuşi de ce trăiesc?!

No, ninge, plăcută e iarna privintă din căldura casei.

Data viitoare am să scriu despre Aurora şi despre nepuţina de a-l înţelege şi ajuta pe celălalt, pentru că într-adevăr nimeni nu înţelege pe nimeni, nimeni nu ajută pe nimeni, nimeni nu iubeşte pe nimeni, fiecare e singur, singur în faţa vieţii – şi asta n-am spus-o eu, DOAR eu.

Că tot ascult asta acum, hai să fac o dedicaţie pentru americanul meu, Mircea, unul dintre prietenii mei de pe amân2.ro, omul cu care am vorbit cu orele la telefon, din fericire încă unul care nu-mi citeşte blogul, deci: Harry Belafonte – „Gomen Nasai” – „te rog, iartă-mă”... ce vremuri, de parcă aş fi trăit cu totul altă viaţă.

 http://www.trilulilu.ro/Dragomara/d77c70ed5f4ce8