Despre dragoste şi alte insuccese

Tocmai ce-mi savurasem eternul iaurt, că de, dacă calciu nu e, vor fi o mulţime de probleme, nu ştiu pe careva în ţărişoara asta care să mănânce mai sănătos ca mine... mă rog, asta dacă fructele, legumele, peştele, vinul, produsele lactate de pe piaţa românească se pot numi sănătoase. :P

Eram deci în faţa calculatorului meu iubit, după un mic dejun intim, tot străduindu-mă să upload-ez pe Trilulilu ultima melodie Ackent, un videoclip de fapt, cred că am reîncărcat-o de vreo 15 ori, alternativ, atât pe Chrome cât şi pe IE, tocmai mă gândeam ce să mai fac, pe cine să mai înjur, cel mai probabil ăia de la Trilulilu având iar probleme, eu având vechi stadii de zile fripte datorită browser-ului meu de suflet, neoperaţional acum, Opera. Îmi făcusem o stacană de cafea şi mă pregăteam să iau vreo două guri şi să termin o dată curăţenia începută ieri, şi întreruptă subit datorită scăderii drastice a entuziasmului, când sună cineva la uşă, nu aşteptam pe nimeni, dar bănuiam că o fi tata, care era prin zonă şi pusese de-o vizită pe neanunţate, cu toate că tot încerc să-l educ să facă programare, ca la medic. J Iritată un pic că sunt scoasă din upload-uri de rahat mă duc şi deschid direct fără să mă uit prin vizor. În faţa mea se afişează într-un echilibru incert vecinul de mai de deasupra, cel cu care doar mă salut, şi care acum vreo câţiva ani tot venea la mine cu „dă şi mie 10 mii” după care-o tăia instant la cârciumă, într-o fracţiune de secundă retrăind trecutul nostru comun, strâng din dinţi şi-l întreb amabilă „ce doreşti, vecine?”, la care el spăşit îmi răspunde timid „vecină am venit să bem o cafea împreună”, îmi amintesc brusc că săptămâna trecută m-a luat cu maşina de la supermarket, şi că probabil cafeaua era preţul călătoriei. Îl invit în casă, arătând spre aspiratorul eşuat de ieri în mijlocul holului şi atrăgându-i atenţia „vezi că am treabă, trebuie să fac curat”. Io şi vecinu nu prea avem poveşti împreună, adică chiar n-avem deloc, cât stătusem acasă cu ai mei ajunsesem să cunosc toate intimităţile bucătăriei lui interne, dacă-i pot spune astfel, apartamentul vecinului fiind deasupra apartamentului nostru. Şi acum hai să vb puţin despre vecinul, despre ceea ce m-a scos din fanclubul lui. În câteva cuvinte povestea lui e asta: alcoolic ratat, fost olimpic, şef de promoţie în facultate, un mic geniu care a început foarte devreme munca asta uriaşă de ratare, am vb cu unii dintre foştii lui colegi de liceu, de-atunci datând pasiunea lui pentru băutură. Acum nu cred să aibă cu mult peste 50 de ani, dar arată de 70. Nu ştiu ce l-a distrus mai rapid, băutura sau căsătoria nereuşită pe care-a făcut-o cu moldoveancă incultă, dar dornică de parvenire, foarte-foarte rea, vulgară, dicţionarul de argou ar trebui rescris, la conculzia asta am ajuns eu după ani de scandaluri matinale. Nu ştiu cum de s-or trezi unii atât de vioi şi prost dispuşi, probabil că cel mai eficient duş e cel cu invective, altminteri chiar nu-mi explic. Când nu bea, vecinul este un om de milioane, inteligent, cu bun-simţ, săritor, bine-voitor. Chiar m-a mirat azi că băutura nu i-a afectat intelectul, la porcăriile pe care le bea...

Cum era şi de aşteptat au divorţat într-un final, de ce mama dracului mai stau încă împreună zău de mai pricep. Ei bine, nefericirea e că din tot iadul ăsta cel mai afectat s-a dovedit a fi fiul lor, R., care probabil că merge pe 28-30 de ani, de cel puţin 10 tot face nu-ştiu-ce facultate. R. a moştenit inteligenţa şi bunul-simţ al tatălui, e un băiat absolut extraordinar, însă ceva s-a rupt la un moment dat în comportamentul şi-n felul lui de-a vedea lumea, azi am aflat numele acelui ceva, dar să nu anticipez.

Am pus deci de cafea, zicându-mi în sinea mea că puţină conversaţie o să-mi prindă bine. L-am aşezat pe vecinu pe scaunul meu preferat, cel de la fereastră, i-am pus scrumiera-n faţă, nu mai fuma, dar cum nu portestase io chiar nu aveam de unde şti. Mi-am tras un scaun, am adus stacana de cafea şi-am deschis timidă conversaţia, el nezicând nimic, ci doar privindu-mă într-un mod ciudat care mă intimida. Mirosea ciudat, a haine vechi şi nespălate, barba era nerasă de vreo săptămână, avea arcada dreaptă spartă, probabil căzuse beat, încerca să mascheze asta prin şapca trasă pe ochi, părea atât de bătrân şi atât de obosit, i-am privit gâtul uscat şi ridat urcând încet spre faţa care părea împietrită, văduvită fiind de orice urmă de sentiment.

S-a fiert cafeaua, am pus-o într-o cană cu romburi portocalii, el privindu-mă continuu, eu simţindu-mă din ce în ce mai puţin relaxată. L-am întrebat despre vecina. Răutatea era la Constanţa, cu R. care acum face facultatea acolo. Găsind un subiect de care să mă agăţ am decis să dezvolt subiectul R. Vecinul s-a însufleţit brusc, m-a privit, de sub şapca ponosită cu cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată spunând „tu nu ai idee ce e în sufletul meu, nu ai idee cât sufăr eu... nu e durere mai mare... nu ştiu ce-o să se aleagă de R. după ce noi, eu şi maică-sa nu o să mai fim, nu va fi capabil să aibe grijă de el însuşi...”, şi a-nceput să plângă, un plâns ciudat, fără lacrimi, de parcă-n vocea lui se-neghesuiseră toate mările lumii, tot îngâna „n-ai idee cât sufăr”. Brusc mi s-au umezit ochii, nu ştiam ce să spun, mustrându-mă în gând pentru proasta mea inspiraţie, i-am povestit despre documentarul pe care-l văzusem de vreo 2-3 ori acum ceva ani pe Descovery – „Schizofrenia minţi furate, vieţi furate”!

Paradoxal incidentul nu a slăbit tensiunea pe care-o simţeam între noi. Vecinu mă privea din ce în ce mai insistent, iar eu încercam să mă ascund după vaza cu crizanteme aflată, oarecum, între noi, nu ştiu de ce mă deranja să-l privesc în ochi, rana aia nouă mă obseda, ori de câte ori îndrăzneam să trag cu ochiul ea era prima peste care-mi treceam privirea. Acum, analizând retrospectiv realizez că înconştient am anticipat evenimentul care urma să se întâmple... am un simţ ciudat al viitorului apropiat, neprevăzut ar fi fost mai bine spus, adică am mai trăit chestii din astea şi mai mereu am simţit la fel. Terminasem deja cafeaua, io cea căreia-i trebuie o zi să bea o cană, am trecut deci la ceai, simţeam nevoia să fac ceva, asta ca să nu mai zic că m-am ridicat de vreo 10 ori, făcânu-mi de lucru cu vasele din chiuvetă, şi cu maşina de spălat vase. Mă simţem constant studiată. Realizând că nu se cade să fac treabă când am musafiri m-am reaşezat la masă. Brusc vecinul a încercat să mă atingă, am reuşit să-mi retrag palma, necedând decât o mică bucată din cotul stâng. M-a dezgustat atingerea lui. Privirea semăna din ce în ce mai mult cu a unui câine bătut, a început să recite delicat, cu voce aproape stinsă, ceva imposibil de redat prin cuvinte, dincolo de duioşie, penibil şi singurătate „iubito, iubito tu nu ştii cât ţin eu la tine, nu ai idee cât te respect, Cristina”.  În perplexitatea momentului nu am ştiut ce să fac, nu cred să fi trăit vreo experinţă de-un penibil similar, partea raţională din mine murea de râs, eram precum masca Thaliei, făcând eforturi serioase să nu râd, şi pe de altă parte încercând să nu-i jignesc sentimentele, eu având o groază teribilă de penibil, prefer să tac şi să suport decât să pun pe cineva într-o situaţie jenantă. Omul nu era beat, şi categoric merita două palme, un şut în cur, şi dat pe uşă afară. Nu-mi venea să cred că trăiesc aşa ceva. Nu găseam nicio ieşire decentă şi nedureroasă. Am strâns din dinţi aruncânsu-i o privire de laser „nu mă fă să regret că ţi-am deschis uşa, vecine”. El a rămas tot insensibil, perorând „te rog spune-mi că o să o facem împreună! Haide, te rog, vino acum la mine! Vino!” LOOOOL Ţine-mă Doamne să nu mor de râs, sau de penibil! Mi-am reamintit de un topic cinemagia, ceva despre un scenariu/ film tembel. Ceea ce-am trăit azi a fost dincolo de emoţie, dincolo de sinceritate, şi dincolo de artă, mai ales unde esenţialul nu a fost dat de cuvinte. Numai imaginaţi-vă scena... a fost dincolo de perfecţiune, de comunicare de orice artă şi de orice ineficientă, şi mult prea săracă explicaţie. A fost o frântură de viaţă, una dintre milioanele pe care filmul, arta în general sunt incapabile să le redea.

Iritarea mea a atins apogeul. M-am dus şi mi-am luat mobil, nu ştiu ce dracului vroiam să fac cu el, încă aveam probleme cu conştientizarea realităţii pe care tocmai o trăiam. I-am zis vecinului care tot mă ruga, cu o voce care-mi aducea aminte de felul în care-mi spunea Leman, „iubito”, offf... Doamne e atâta dragoste în unele cuvinte, şi asta mai ales unde ele nu sunt în mod special de şi despre dragoste, asta tot încerc să-l fac pe Liviu să priceapă, i-am zis deci, vecinului, că am treabă că tb să fac curat, că tb să vină tata să repare ceva şi că dacă şi-a terminat cafeaua ar fi cazul să plece. „dar o să vii, nu-i aşa că o să vii, te rog, tu nu ştii cât ţin eu la tine, iubito...” din ce în ce mai iritată am aprobat „o să vin, o să vin”. „serios că o să vii?!” a întrebat el neîncrezător. M-a bufnit râsul, simţeam cum mă destind, i-am zis „nu, nu o să vin! dar ce-ai vrea să spun?!”, şi m-am ridicat de pe scaun. Obosisem să tot fiu privită precum o oază-n mijlocul Saharei, penibilul mă epuizase psihic, „hai, e vremea să pleci” am zis şi am luat-o înainte deschizând larg uşa de la intrare. Oh.... nu penibilul nu se terminase, a venit după mine, apucându-mi mâinile, cu inteţia de-a mă îmbrăţişa, m-am tras mai abitir ca din faţa unui ciumat, mă gândisem la chestia asta cât stătusem pe scaun, era bătrân, slab şi obosit, dacă ar fi încercat să pună mâna pe mine l-aş fi împins cu putere (uneori fac skandenberg cu Liviu, şi el mă laudă mereu... :P) îmi era să nu cadă naibii pe ceva şi să se rănească. M-am dat deci după uşă eliberându-mi mîinile din strânsoarea mâinilor lui. Mi-era rău... greaţă... l-am urât de moarte în clipa aia, abia aşteptând să se care şi să şterg pe vecie episodul ăsta din memorie. Am trântit uşa albă şi grea în urma lui, sperând că încuind-o mă voi simţi protejată în micul meu turn de fildeş. Ce darcului fusese-n mintea lui, ce dracului fusese-ntr-a mea de nu-i dădusem două palme şi nu-i făcusem vânt pe scări în jos?! Uneori chiar sunt tâmpită. Deseori, de fapt.

Mă durea capul. Şi se dusese dracului toată ziua. Însă povestea avea să meargă mai departe. M-am pus să gătesc bucureşteanului mitocan care a decretat câteva ore ami târziu „ăăă... nu vin să mănânc, că nu am citit nimic etc. etc.” să nu dai şi cu ăsta de pământ?! :D Poate că n-ar fi rău să-l chem pe vecinu la masă, şi aşa mi-am încălcat principiile culinare cu ciorba de fasole cu ciolan afumat, ăsta garantat ar aprecia. No, acum chiar sunt proastă!

M-am apucat deci să gătesc, cu toate că nu aveam nicio tragere de inimă, însă promisesem şi era musai să mă ţin de cuvânt. Hota mergea la maxim, una dintre boxele mele mobile de la PC era lângă maşina de spălat vase, când aud un zgomot ciudat, ca şi cum s-ar fi trântit un geam, unde eu stau pe colţ, şi mai am şi obiceiul tembel de-a ţine mai mereu geamurile deschise, ies pe hol să investighez care dintre geamuri s-o mai fi trântit iar. Totul părea ok, mă gândesc că poate era doar muzica, însă mă pune dracu să-mi arunc un ochi pe vizor, unde ce să vezi, mai să fac infarct, era vecinu, el încercase uşa, şi unde eu nu închisesem decât sus, şi unde looserii care-o montaseră nu verificaseră toate închietorile când ea era încă nemontată, rezultase că partea de sus se inchidea doar o dată, în loc de trei, pentru că ceva freca acolo, şi s-ar fi putut rezolva numai înainte de montarea efectivă. Din fericire încuiasem sus, însă uşa avea un mic joc, care se simţea numai dacă te împingeai în ea cu putere, vă închipuiţi cum a vrut să intre vecinul, de eu l-am simţit din bucătărie cu hota la maxim, şi PCul care adesea se aude de-afară! :D Când i-am văzut faţa prin vizor, am rămas mută, categoric aş fi făcut infarct dacă l-aş fi găsit prin casă. Ohhh... gluma se îngroaşă, da’io mă bazez pe uşa mea inviolabilă, mă rog n-ar fi exclus să-l văd prin pomii/ copacii din faţa blocului, şi aşa au tot făcut mişto de mine colegii mei cum că „pe-acolo vine violatoru’!”. Să vie, să vie, mama lui de ***, da’ numai dacă are sub 40 de ani! LOL

No, tocmai ce am verificat bâta făţoasă pe care mi-am adus-o într-un an de la Gura Diham, credeam că a aruncat-o maică-mea într-un avânt de curăţenie.

Chiar nu ştiu ce să fac, o mare parte din mine l-ar lua la palme, o şi mai mare parte nu vrea să-l jignească. A dracului delicateţea asta, cum îmi dă ea dureri de cap. Şi uite aşa rescriu lista defectelor mele. Oricum, trebuie să mulţumesc celor care mi-au dat inteligenţa şi simţul umorului, nu că le-aş fi meritat, data viitoare dacă vreţi să mă faceţi fericită, plămădiţi-mă blondă, proastă şi curvă, vă rog. Doare mai puţin. Cred. :P