Totalul afișărilor de pagină

vineri, 27 martie 2009

Misiva cu numărul 257

Dragă moş Crăciun,


Mai întâi de toate te rog să scoţi în afara legii, IE, Clicknet-ul, monitoarele extrawide şi durerile de stomac. E a doua oară când scriu acest mesaj, când mai inteligent ar fi să zac pe canapea şi să ascult unul dintre audiobook-urile, sigilate, ale Andreei. La ora 12 am pus Rashomon speriind juma de oraş cu sonorul la maxim, cel pe care nu am reuşit să-l cobor cu niciun chip din butonul staţiei. etc.

Uite despre ce e vorba. Unde fostele 256 de mesaje anterioare nu ţi-au putut da o idee despre ce-mi doresc, am decis ca acest an să-ţi vorbesc în imagini, deci asta vreau:

























Nu, nu pe toţi, ci doar unul. Numai unul. Îmi pare rău că nu ştiu cine a creat aceste poze, mi-ar fi plăcut să-i fi postat numele aici.

No, acum pot dormi liniştită am găsit autoarea pozelor: Tracy Raver.

http://www.likecool.com/Tracy_Raver--Pic--Gear.html

joi, 26 martie 2009

...That I would be good

Nu mică mi-a fost azi supriza să citesc pe CineMagia un post în care prietenul meu, Mihnea, îmi schimba regnul. Iniţial am crezut că nu mi se adresa, că probabil cineva postase între mine şi el, dar postarea fusese ştearsă. După o analiză mai amănunţită am dedus că totuşi despre mine era vorba. Proabil că cineva-mi citise toate postările de pe blog şi dăduse şi peste discuţia noastră de pe YM, cea-n care Mihnea mă rugase să-i votez un comentariu la The Curious case of Benjamin Button, sau poate că, comentariul meu postat aseară pe topicul despre acest film i-a readus în minte evenimentul. Oricum, ar fi fost mult mai inteligent, şi mai puţin dureros pentru el dacă ar fi tăcut. M-a revoltat foarte mult faptul că postarea lui Pitbull nu fusese moderată, probabil că ea a stat acolo de aseară/ azi-noapte. Nu pot crede că nu a văzut-o chiar niciun moderator. Etc.

Înainte de-a accesa CineMagia tocmai ce citisem o minunăţie de pps care spunea printre altele: „Nu te explica. Prietenii tăi nu au nevoie de asta, iar duşmanii nu te vor crede”.

Nici că am să o fac, totul e scris aici:

 http://ratacitprintrecuvinte.blogspot.com/2009/02/serviciu-contra-serviciu.html

Atât m-a obosit chestia asta, cu toate că lucrurile au ieşit mai bine decât mi-aş fi putut imagina, şi asta fără să fac mai nimic. Întodeauna am fost de părere că e un timp pentru toate, că mai devreme, sau mai târziu viaţa are grijă să ne amintească cine şi ce suntem cu adevărat. Trebuie doar să aştepţi, adevărul e un prieten care nu te dezamăgeşte niciodată.

 În seara asta o să trimit PCul la Bucureşti, în speranţa că D. îmi va putea instala tragedia aia de tastatură, după ce evantual face curăţenie generală prin PC. Probabil că vreo două sau trei săptămâni voi fi PCless, sau cum ar zice fetiţa unui colege: fără „calculatorul meu iubit”, no abia aştept să stau cu burta-n sus în pat şi cu cartea-n mână. Azi m-am întâlnit pe hol, cu Liviu, coboram şi tocmai ce mă întâlnisem cu o colegă de la etajul superior pe care-am salutat-o, în spatele ei ura un tip. Liviu. „Da’cu mine nu vrei să vb?” mi-a aruncat el cu cel mai sexy zâmbet posibil. „Ba da, dar nu te-am văzut” i-am zis. „Ia uită-te la ea, a roşit”  - la faza asta am roşit şi mai tare şi l-am „complimentat” bine-n gând. Părea foarte interesat de viaţa mea, ce fără de el; bineînţeles i-am zis că sunt bine, după care i-am povesti războiul de e-mail-uri pe care-l avusesm cu un coleg de-al lui absolut cretin, cu o zi înainte. Probabil că se aştepta să-l întreb despre viaţa lui, însă eu m-am luat cu povestea de ieri, i-am admirat doar noua geacă şi l-am mustrat că nu se bărbierise.

I-am povestit episodul ăsta lui Leman, ea a râs şi mi-a zis „doar ţi-am spus eu că o să se întoarcă, deja regretă că a plecat! Deja lucrează ce ţi-am dat”. LOL! Luni mi-a adus un xerox după o carte bisericeasă pe care n-am apucat să o deschid, acolo sunt sfătuită cum să mă rog. Ar mai trebui să şi simt nevoia. Leman tot insistă să mă duc la un preot să mă spovedesc, cică „garantez confidenţialitatea”. LOL! I-am replicat că nefiind persoană publică ăsta ar fi ultimul lucru de care m-aş preocupa, şi la câte am io de povestit ar tb să-mi fac un abonament la spovedanie, sau şi mai simplu să-i dau feţei bisericeşti linkul către blogul meu.

Oricum, mulţumesc Doamne pentru tot! Şi vb lui Alanis Morissette: „That I would be good”. Şi TU ştii cel mai bine că de fapt şi sunt. Bună şi modestă! :PP

Pupicei, ne vedem după mentenanţă, mai rapizi, mai frumoşi şi cu toate Améliile Nothomb şi ceva Murakami, citite şi comentate. Probabil că o să bag un ochişor şi pe la TV, unde tot plătesc abonamentul la Dolce, rămâne de văzut dac’oi avea şi ce vedea! :PP

No, asta e melodia mea...

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/519a4d53d2a89b

You Learn - Alanis Morissette

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/fb0f61e933ad95

marți, 24 martie 2009

Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să-ţi se împlinească

Probabil că n-ar trebui să scriu despre acest subiect, cum n-ar trebui să scriu despre multe alte subiecte. Cu siguranţă ar fi mult mai inteligent, mai puţin cronofag să nu scriu deloc. Însă mi-am spus că măcar atât merită şi el, un post, pe un blog pe care nu-l citeşte nimeni, la o zi distanţă de aniversarea lui.

Cu siguranţă că dacă maică-mea nu m-ar fi întrebat despre ziua lui de naştere nici că mi-aş fi amintit, nu că aş fi ştiut vreodată exact, ştiam că e berbec, o zodie total necompatibilă, şi-mi era de ajuns. Fiecare dintre noi îţi doreşte să fie iubit dincolo de comun, cu toţii avem nevoie ca cineva să se sacrifice pentru noi, numai aşa putem recunoşte că am încetat să existăm de unul singur şi-am trecut în celălalt. Toată viaţa am tânjit după iubiri imposibile, le-am şi avut de-altfel, mi-am dorit să trăiesc vieţile eroinelor din cărţile pe care le-am citit la 16 ani, vieţi în care, cel mai adesea moartea îndrăgostitului era dovada iubirii supreme. Dacă unul dintre protagonişti n-ar fi sfârşit tragic acea poveste de dragoste s-ar fi transformat într-o căsătorie ordinară, neatingând mai mult de stadiul istoriei personale a protagoniştilor. Nimeni nu şi-o imaginează pe Julieta asudată, cu sânii lăsaţi şi părul în dezordine, clătind rufele la râu. Marile poveşti de dragoste ale lumii invită la vise imposible, vise-n care ficare dintre noi continuă eterna poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie. Dacă dragostea n-ar fi tristă, ea n-ar fi deloc.

Dar să revin. L-am cunoscut pe Nică acum mai bine de 3 ani. Nu era genul meu, de fapt mi-a fost jenă să spun „nu” unei amice care vroia să-mi facă un „bine”, precum vor să ne facă cu toţii, fetelor ca mine, adică singure. (ce cuvânt tembel!)  Tipul nu m-a atras deloc, am continuat însă să mă văd cu el din când în când, poate şi unde era argeşean de-al meu. Acum am să încerc să-l caracterizez fără a ţine cont de comportamentul lui ulterior: timid, umil, retras, oarecum negativist, sincer, spontan, bine-voitor, în două cuvinte: prietenul ideal.  Intelectual şi emoţional nu mi-a spus niciodată nimic, nu, nu era idiot, dar avea o lentoare, şi o mimă mereu tristă, ca a unui căţeluş veşnic rătăcit de stăpân. Nică era total diferit de tatăl său, cel care fusese un mare crai la viaţa lui, un tip agil, inteligent, genul de om care este mereu cu un pas înaintea evenimentelor. Am dedus că Nică-i semăna maică-sii. Nu greşesc deloc când îl numesc prietenul perfect, era tot timpul curtenitor, binevoitor, calm şi rezervat, acceptând instant tot ceea ce-i propuneam. Şi asta e grav, îmi place să fac ce vreau, şi oricum, fac numai asta, însă aş aprecia puţină împotrivire. El nu se împotrive de fel, era mai ceva ca un aghiotant. Chestie care m-a plictisit foarte repede, ea şi privirea lui de căţel bătut, mirosul de alergător de maraton, şi discuţiile lui despre Euphoria, post la care nu m-am uitat vreodată.  Şi bineînţeles că nu am putut să-i spun ce simt, ce NU simt pentru el, nu era cazul să-l jignesc cu un „mai spală-te şi tu”, când el îmi reproşase: ”da’de faci duş în w.e., doar nu mergi la muncă?!” LOL! Prima dată când a venit în casa mea a trebuit să deschid geamul, şi să aprind nişte beţe parfumate. LOL! Probabil că tipul avea emoţii, şi io nu l-am înţeles, am discutat însă cu naşul Tyson despre asta, şi am râs amân2. Analizând acum realizez că a fost şi vina mea pentru că nu i-am spus că nu mă atrage, că nu simt nimic pentru el, că mă plictiseşte de moarte! De moarte e puţin spus. Cum lucram aproape ne făcusem un obicei din a ne bea cafeaua împreună. E tragic ce spun acum, însă mi s-au şters complet din minte acele zile, numai şeful meu îşi mai aduce aminte: „aaa... eşti cu băiatul ăla care venea să beţi cafeaua împreună!” LOL! Şeful meu e de pe altă planetă, probabil dacă m-aş vopsi blondă el nici n-ar remarca! :P. Şi la un moment dat, când am simţit că ajunsesem la saturaţie, am început să-l evit pe Nică, să-i refuz mai toate invitaţiile, până într-o zi când el mi-a reproşat că sunt insensibilă, şi că nu mai vine să bea cafeaua cu mine, etc. LOL! Cum detest să fiu constrânsă/ şantajată i-am zis să se ducă naibii liniştit, eu nu am să-i mai vb niciodată! Şi atunci a început coşmarul. Până atunci, ca urmare a unor triste experinţe internautice trăisem cu impresia că psihopaţii sunt numai pe Net. Preţ de mai bine de-un an Nică mi-a demonstrat că paranoia este printe noi, deci mult mai aproape decât am bănui! Mai bine de-un an m-a sunat, mi-a bătut la uşă, mi-a scris e-mail-uri, SMS-uri, şi câteva scrisori, seri la rând mi-a monitorat blocul/ geamurile, nu puteam să descarc un film, că-mi şi trimitea e-mail sau SMS „aha, ai descărcat asta şi asta”. Nu vreau să-mi mai amintesc de mesajele de pe robot, în mai bine de jumătate plâgea, în restul implorându-mă sau blestemându-mă! Acum cred că pe undeva a fost şi vina mea, ar fi tb să-i spun ce simt, însă nu mi s-a pătut ok să-l jignesc, n-aş face-o cu nimeni, deci nici măcar cu-n psihopat ca el. Drept urmare am rămas şi până-n ziua de azi fidelă lui „nu am să mai vb niciodată cu tine”. Acum realizez că asta a fost o prostie, o ambiţie de fată care se ştie iubită pe nemerit. Nu ar fi trebuit să-i dau speranţe aiurea. Însă oricât m-aş strădui nici acum nu l-aş putea jigni, cu toate că am trecut printr-un infern al hărţuirii, din care nu au lipsit  zeci, sau poate sute de buchete de flori lăsate la uşă, sau la birou. Acum, unde anul ăsta nu am primit nicio floare, chiar mi se apre anormal, atât de mult devenise rutină acest obicei!

Nu ştiu de ce simt eu, dar prevăd că o să fierb un pic, un pic mai mult în oala aia cu smoală din iad, pentru Nică.

Ieri a fost ziua lui, zi pe care n-aş fi dat doi bani dacă maică-mea nu ar fi păstrat realţiile, vb vine, cu Nică. Am profitat de ocazie, unde ţineam locul altcuiva şi i-am timis o urare pe e-mail, după care am şters urmele, sperând doar într-un e-mail ca răspuns. L-am şters şi pe-ăla, având conştiinţa împăcată că până şi psihopaţii merită un ”la mulţi ani”. Azi dimineaţă am primit un e-mail de la el, cum că ştia că io i-am scris şi se întreba dacă ar tb să-mi mulţumescă de două ori. Idiotul! Mai bine ar fi tăcut. Am dedus de-aci că anormala eram io, că nu-l iubisem. Oricât m-aş strădui nu pot uita anul acel de hărţuire, nici hotărârea mea de-a nu-i mai vb niciodată, şi nici surpriza că psihopaţii sunt mult mai aproape decât credem, şi mai ales faptul că a iubi presupune a nu face să sufere obiectul adoraţiei. Experineţa asta m-a făcut să-mi doresc contrariul iubirii până la Dumnezeu.  Ştiu că nu e ok să scriu asta, însă iubirea asta maladivă a lui Nică m-a făcut responsabilă atât pentru sentimentele mele, ceea ce şi e logic, cât şi pentru ale lui! Iubirea nu trebuie să oblige la nimic. Ştiu că e greu să judeci dacă nu ai trecut prin aşa ceva, însă acel sentiment pe care l-am trăit eu mai bine de un an poate fi comparat, total pe nedrept, doar cu prezenţa lui Dumnezeu, orice aş fi făcut, el era prezent, şi asta peste voinţa mea! Iartă-mă, te rog, însă toate florile din lume n-ar putea şterge aşa ceva! La mulţi ani! Fă-mi, te rog, o favoare, dă timpul înapoi şi şterge totul!

luni, 23 martie 2009

Din pasiune pentru bebeli... Anne Geddes

Am pus aceste poze aci, pentru că nu pot încărca fişiere imagine pe Trilulilu, site-ul având grave probleme cu up-load-ul. Şi când te gândeşti ar fi fost prima dată când încărcam pozele altcuiva. 

Tată şi fiu - ce-ţi poţi dori, ca femeie, mai mult de la viaţă?!

...şi-a fost o dată un iepuraş, mic-mic-mic, alb-alb şi foarte pufos...
care se prăpădea de râs, şi nu vroia să ne spună şi nouă de ce! 
Lăbuţele şi urechiuşele lui erau roze-roze-roze, la fel ca şi năsucul!
N'aveţi voi idee ce grei sunt laurii!
Oferta zilei: Floarea-Soarelui cu sufleţel. Comanda minimă 3 bucăţi.
...aşa, şi cum îţi spuneam!
Dilemă: oare cât o fi băut? Mamiiii...!
Stai aşa, cum îţi spun, stai, nu mişca!!
La început şoriceii gemeni au locuit în bocanci
Luaţi, vă rog, aminte, mov-lila este culoarea anului
Mesajul secret al rozelor, cel la care numai bebelii au acces.
Dulcea povară a palmelor mamei.


duminică, 22 martie 2009

Studiu de caz: de ce nu dorm

Tot gândindu-mă la problema mea, şi eşuând de fiecare dată în rezolvarea ei, mai ceva ca un impotent sexual, îmi venii ideea să merg la un psihiatru. Mi-am spus întotdeauna că nimeni nu poate şti mai bine ca mine ce simt, de ce simt, şi cum ar şi de ce ar tb să încetez a mai simţi astfel. Psihologia, parapsihologia şi psihiatria m-am fascinat întotdeauna, 25% din cărţile mele sunt din aceste domenii; păcat că nu le-am citit, încă, pe toate. Sunt conştientă că un psihiatru nu-mi poate spune şi altceva din ceea ce nu ştiu deja despre mine, de fapt singura chestie care mă interesează ar fi hipnoza şi regresia-n trecut (de parcă te-ai putea întoarce-n viitor). Nu ştiu de ce simt eu că este în subconştientul meu, un ceva pe care mintea nu vrea să mă lase să-l aflu. Dar să o iau cu începutul, şi să scriu acum despre motivele din care s-ar putea să nu dorm:

 

1)    mama şi povestea noastră cu aspiratorul;

2)   teama de hoţi, vezi cazul lui frate-miu;

3)    refuzul lui Răzvan Penescu de a-mi publica cronica pe LiterNet;

4)   S. care se duce la lecţii de dans cu una dintre cele mai bune prietene ale mele;

5)    Juan şi presentimentul lui că va muri în acest an;

6)    Aurora şi mesajele ei tembele şi mai ales malefice;

7)    colesterolul mare şi durerea de stomac aproape continuă;

8)    amintirile despre copilăria mea.

 No, şi acum hai să le iau pe rând:

 1)                 mama şi povestea noastră cu aspiratorul;

De mai bine de 30 de ani nu mai am nicio aşteptare de la ea, şi totuşi nu ştiu de mama dracului continuă să mă enerveze egosimul şi răutăţile ei. Sunt perfect conştientă că nu ne alegem părinţii, familia. Oamenii ăştia îmi cunosc preferinţele culinare, modul de-a reacţiona în varii ipostaze, însă niciunul dintre ei nu-mi cunoaşte sufletul, şi asta nu din vina mea, dacă io nu comunic atunci nimeni nu comunică! I-am înţeles şi acceptat cu ani în urmă, ei pe mine mai puţin, sau deloc, dar asta e problema lor.

 2)                 teama de hoţi, vezi cazul lui frate-miu;

Nu e cazul meu, ce dracu să-mi ia?! Oricum, pentru orice evantualitate cum am devenit de-o indolenţă evidentă o să las o listă cu ce-ar tb făcut prin casă. Povestea lui frate-miu m-a făcut să realizez că de fapt niciodată nimic nu-ţi aparţine cu adevărat, îmi pare rău pentru ei, însă ceva/ cineva trebuia să le amintească cine sunt, se pare că, cu cât creşte contul cu atât se diminuează memoria.

 3)                 refuzul lui Răzvan Penescu de a-mi publica cronica pe LiterNet;

Chestia asta doar m-a enervat, de altfel înainte de discuţiile cu el avusesem un coşmar în care tipul îmi modificase cronica. No, ce-am avut şi ce-am pierdut! Oricum o să revin la subiect, doar i-am promis omului. Postul ăla se va numi „Oamenii mici din spatele cuvintelor mari”.

 4)                 S. care se duce la lecţii de dans cu una dintre cele mai bune prietene ale mele;

S. – olteanul meu cu foarte mult bub-simţ şi-atât. La faza asta chiar am fost geloasă, şi zău dacă era cazul, nu m-a enervat nicidecum Andreea, cea a cărei moralitate ştim cu toţii cât e de labilă. Când i-am reproşat lui S. de ce mă „înşeală” tocmai cu prietena mea, tipul a replicat că nu a putut să-i refuze. Să-i, adică pe ei, de unde am dedus că-o să înveţe să danseze în 3, el, Andreea şi Florin. Am râs în sinea mea, realizând că prea multă politeţe însemană de fapt dispreţ evident. I-am reamintit cu l-am invitat o dată la clătite, şi cum pe mine nu s-a jenat să mă refuze. Cică a crezut că era o glumă. LOL! Ce idiot şi ipocrit! Păcat. Oricum povestea e mult mai complexă.

 5)         Juan şi presentimentul lui că va muri în acest an;

I-am scris acum vreo câteva zile că vreau să plec la sfârşitul lui aprile-n Ceahlău, şi că dacă vrea poate să vină cu mine. Un pic mai jos de Cabana Dochia este un schit, mă gândeam că i-ar prinde bine să vorbească cu călugării ăia, eu, ca femeie nu cred că am acces acolo, oricum o să verific asta. Dacă mă calcă ceva  mai tare pe nervi, într-un dialog, cum se presupune că este un e-mail, e lipsa unui răspuns. E o chestie de bun-simţ să răspunzi unui e-mail, nu zice nimeni să scrii zeci de pagini ca mine, dar un „mulţumesc pentru e-mail” nu-ţi ia mai mult de un minut. Ideea e că vreau să-l ajut, însă nu o pot face cu forţa. Am trăit câteva luni de zile lângă o persoană care-mi spunea de 500 de ori pe zi că se sinucide, după o lună nu am mai rezistat şi i-am replicat „sinucide-te dracului o dată şi mai lasă-mă-n pace că m-ai obosit”. Experienţa m-a învăţat că oamenilor nu ar trebui să li se dea ceea ce au nevie, ci ceea ce cer.

 6)         Aurora şi mesajele ei tembele şi mai ales malefice;

Ăsta e un subiect mult prea amplu, de fapt cartea aia a mea despre ea ar fi tb să fie. Foarte pe scurt: de 8 martie, pe la ora 4 a.m. Aurora, omul pentru care am făcut cel mai mult pe acest pământ, şi nu regret asta, îmi trimite un SMS în care-mi spunea printre altele „Cristiana beţivă şi curvă! Nu o să-ţi ajute niciodată Dumnezeu!”. LOL. Că exact aşa am făcut, am râs, mirându-mă totuşi de forţa negativă a mesajului, ca nicioată mobilul era pe noptieră şi eu tocmai ce mă trezisem să mă duc la baie. Nici la Nasa nu cred că sunt sincronizări mai reuşite! După asta m-a pus drac să arăt mesajul colegelor mele, iscând o dezbatere aprinsă pe marginea semnificaţiei lui „curvă”. Unele insistând că, curvă este femeia care s-a culcat cu mai mulţi bărbaţi, prostituată fiind cea care-a făcut-o numai pentru bani. :D Şi uite aşa am mai aflat ceva nou despre mine, şi anume că sunt curvă, oricum am fost de un control absolut, zâmbind doar, iar în sinea mea mi-am zis: ”ale dracului, parcă voi v-aţi căsătorit cu primul bărbat cu care-aţi împărţit perna”! LOL

 7)                 colesterolul mare şi durerea de stomac aproape continuă;

Ăsta chiar nu e motiv de insomnie, sunt vegetariana şi am început să iau preţ de o lună Simvor, asta până învăţ să-mi controlez stresul, el e adevărata problemă. Stomacul mă doare de secole, din cauza fructelor şi legumelor crude pe care le pap, şi oricum tb să mor şi io de ceva doar n-oi împărăţii lumea!

 8)                 amintirile despre copilăria mea.

De obicei nu am nicio problemă cu chestia asta, nu-mi place să-mi amintesc, dacă mi-ar sta în putinţă aş distruge orice urmă din memorie a copilăriei mele. Trebuie să recunosc, totuşi, că de data asta m-au deranjat cel mai mult, şi asta m-a pus pe gânduri.

 Vineri i-am trimis şefului meu, un workoholic cu acte-n regulă un e-mail cu un studiu francez despre stres, sunt curioasă dacă l-a citit, i l-am marcat ca ”important”, am să-l trimit până când o să primesc confirmarea de citire! :P Printre altele scria acolo că e indicat să aveam pe cineva cu care să vorbim. Acum mă gândesc că eu vb cu toată lumea, şi de fapt nu vb cu nimeni. Nu ştiu, dar detest să mă plâng oral, detest persoanele nemulţumite nonstop, negativiste, norocănoase şi veşnic prost-dispuse. Nu aş vrea să le îngroş rândurile. Şi apoi îmi ajunge că scriu, mă ajută să mă înţeleg mai bine. În capul meu mereu se scrie ceva.

Poate că ar tb să iau o pauză, poate că aici e buba.

 Concluzie: nu am niciun motiv să nu dorm, sau poate că am, cumulat, părţi din fiecare. Nu mă încântă deloc ideea să dau banii pe psihiatru, adică nu mă duc nici la sală pt. că fac sport singură, şi să mă întind pe canapeaua aia ca să alfu ceea ce deja sţiu, şi anume că despre mine a scris Freud şi restul psihanaliştilor!! Ăăă... nu-mi sună prea inteligent. Însă, repet, chiar mă interesează partea cu hipnoza şi cu regresia-n trecut. Şi apoi sunt convinsă că ăla o să-mi dea tot felul de bălării, oi fi io hiperactivă, da’nici măcar în visele mele cele mai rele nu m-am văzut legumă. Oricum, deja sunt mai bine. Mozart, Murakami şi ceva somn asta am băgat azi. Păcat de ziua asta frumoasă, nu m-am simţit în stare nici măcar să mă îmbrac să ies pe stadionul de la 200 de m de blocul meu, şi să citesc în soare, acolo unde în adolescenţă-l ascultam, noaptea, pe Vangelis.

Paradoxul e că habar nu am ce-mi lipseşte, şi nici că mai m-am gândit sau am simţit nevoia de un sens al vieţii! O fi vreun zburător!! :PPP

Şi apoi mă gândesc acum la câte am io de povestit  îmi tb mii de euro pentru psihiatru. Şi cred că mi-ar plăcea să fac ceva băşcălie, de el of course. Etc.

 Of... tb să mă limitez la o pagină, de ceva zile vocea lăuntrică mă stresează cu un citat din Ileana Vulpescu – „Candidaţii la fericire”. 

Am încercat azi să-mi aduc aminte de câtă vreme este de când nu mă mai emoţionez când citesc ceva care altă dată m-ar fi făcut să plâng, câtă vreme este de când n-am mai plâns la un film sau chiar după mort. S-a întâmplat încet. Nu am avut un şoc. Am avut experienţe de intensitate medie care, totalizate, echivalează cu un şoc. Respect în continuare oamenii şi nu încerc să le fac vreun rău sau măcar să le pun beţe-n roate, dar cred că nu este nimeni, începând cu părinţii şi terminând cu copiii mei, despre care să nu fi spus şi să nu continuu să spun, din când în când „ducă-se dracului!” Răceala mea faţă de bagajul afectiv s-a desăvârşit din ziua în care mi-am dat seama că nu merită să suferi pentru nimeni şi pentru nimic. Iubirea – care, sporadic, ne face să ne simţim zei – este dirijată mai mult de hormoni decât de subtile cauze psihice. Sufletul nu este un bun partajabil. Afecţiunea nefiind bazată pe un schimb de hormoni, are un echilibru şi mai precar decât dragostea. Mi s-au uzat nervii. Nu mai am răbdare să văd mulţimi înduioşate, aceleaşi mulţimi care calcă în picioare idolul adorat cu un ceas mai înainte. Sub mantiile spumoase ale marilor sentimente se ascunde pleava instinctului de conservare, mediocritatea minţilor şi, mai grav, a sufletelor. Îi înţeleg pe oameni, fiindcă înţeleg lumea-n care trăiesc. Nu pot să meargă drepţi când trec printr-o arhitectură în care n-ai de ales decât între a merge drept şi a-ţi sparge capul şi a merge cocoşat şi a-ţi păstra capul intact, în cazul din urmă singurele avarii sau cucuie producându-se în cutia craniană, dacă nu este goală Îi înţeleg pe oameni, dar nu-i mai iubesc. Nu pot preciza data când a încetat această iubire. Poate că oamenii ar avea nevoie de mai multă singurătate ca să se iubească unii pe alţii, de mai multă vreme în care să mediteze asupra lor înşişi”.

No, la capitolul ăsta chiar stau bine. :PPP

sâmbătă, 21 martie 2009

No more pictures!

Vaaai! Chiar nu pot scrie, fizic nu pot, intelectual şi psihic sunt mai strong ca oricând. Mi-am pus unul din PlayList-urile cu muzică tibetană. Dyana mă relaxează întotdeauna.

Nu numai că am dormit foarte puţin, şi zău dacă mai ştiu câte Passifloara am luat, dar m-am trezit pe la 5 şi mai obosită de cât mă culcasem. Cred că ăsta e apogeul. Şi acum mă gândesc la bancul ăla cu distonocalmul, adică nu-mi mai pasă. Unde m-am zvârcolit în pat până pe la 8 şi ceva am analizat şi reanalizat motivele din care ar trebui să nu dorm. Nu am chef să scriu acum despre ele, pentru că luate separat ele sunt nule, mă gândesc acum că probabil e un cumul de motive, şi ăsta e un paradox, unde tocmai mă întrebam mai deunăzi cum de-am rezistat atâţia ani. Oricum problema e mult mai complexă, intelectual şi psihic mă simt de parcă aş fi luat tone de adrenalină, fizic dacă mă atingi cad.

Am vrut să scriu despre ziua de azi, şi acum chiar nu mai ştiu de ce. L Vremea a fost absolut superbă, ar fi trebuit să plec cu Răsturnica, dar cum nu m-am simţit în stare mi-am zis totuşi să fac o plimbare până pe faleză, să stau un pic pe malul Dunării, în speranţa că o să mă mai relaxez. Mă rog, relaxată sunt mai tot timpul, cea care mă ucide e insomnia, durerea de cap care nu mai trece cu nimic şi epuizarea fizică pe care-o simt continuu de aproape două săptămâni. După un efort uriaş de a-mi face toaleta şi de-a mă îmbrăca mi-am pus rucsacul în spate, pentru să trebuia să fac şi piaţa, şi-am plecat. De data asta mi-am propus să plec fără aparatul foto, chestie care-a mai adăugat o infirmitate în plus celor deja existente. Categoric Negoiu a fost mai uşor decât drumul ăsta drept de 3-4 km până în port. De câteva ori am simţit nevoia să o las baltă şi să mă aşez jos, sau să chem un taxi şi să mă întorc acasă. Când am trecut pe lângă Biserica Catolică (oraşul nostru are cele mai multe biserici de rituri diferite) mi-a atras atenţia un chioş fără firmă de unde venea un miros îmbietor de gogoşi. Aş fi mâncat şi eu una, dar m-am gândit că îngraşă, drept urmare mi-am continuat drumul. Nu am apucat să trec de biserică când n-am mai rezistat tentaţiei şi m-am întors. O femeie în halat alb, tocmai ieşea din chioşc cu nişte tăvi de aluminiu. M-a văzut şi m-a întrebat dacă vin la ea. Am bâguit că nu ştiu ce vinde, dar până să ajung la fereastra chioşcului am zărit o femeie micuţă în haine negre, care-mi auzise dilema şi care s-a grăbit să-mi răspundă „e mâncare pentru noi, ăştia săracii”. Preţ de un minut m-am blocat, nu i-am zis de gogoaşa mea, am întebat-o numai a cui e iniţiativa, mi-a arătat restaurantul de vis-a-vis. Eu mă gândisem deja la Primărie. Femeia cu tăvile era încă în stand-by, i-am arunat peste gard „foarte bună iniţiativa; eu vroiam doar să ştiu ce se întâmplă”. Am plecat mai mult decât ruşinată, din când în când luam masa de prânz acolo. Pe tejghea văsusem un vas cu cartofi prăjiţi, bineînţeles că aş fi mâncat. Am ajuns cu chiu cu vai, regretând amarnic canapeaua de-acasă, am ajuns deci pe faleză. Spre surprinderea mea Dunărea parcă mai scăzuse un pic. Am coborât jos, lângă apă, şi m-am aşezaz pe pietrele care ţin malul. M-a surprins culoarea lui. Maronie. Oare când le-or fi schimbat?! După  ce mai mi-am tras sufletul am realizat că de vină erau noii mei ochelari, ei deformau realitatea. Mă simţeam atât de obosită, aş fi vrut să mă întind pe pietre, dar mi-era jenă, erau vase prin apropiere şi mă puteau vedea de sus din turnul de control al Căpităniei Portului. Aerul era atât de limpede, luminos şi clar. Numai Dunărea vorbea, pe limba ei. Mi-a amintit de CDul meu cu muzică de relaxare, cel care mă deprimă la culme, „Stress relief”. Apa mă fascinează continuu, pot sta cu orele privind şi ascultând valurile. De data asta mă durea foarte rău capul, nu-mi ardea de asculat. Ceva ardea în jos, spre ecluză veneau nori de fum negru, care mai apoi devenea alb, văzuesem macaralele învârtindu-se în port, iar eu nu avem aparat foto pentru a imortaliza momentul. Trebuia să-mi folosesc doar ochii şi memoria. Am scris o dată pe un site despre munte că pozele se fac cu inima. Geniile de-acolo au râs atunci mai bine de-o săptămână. Dar asta a fost în altă viaţă. În cea curentă greu m-am abţinut să nu ating apa. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, şi să-mi amintesc, aş vrea să fiu râu, un râu de munte rece şi repede. Cum mă uitam eu la apă, la păduricea de pe malul celălalt, acolo unde Juan mă aruncase o dată îmbrăcată-n apă, blestemându-l pe Adrian pentru oftalmoloaga la care m-a trimis, iaca că apare un şlep plin de fier vechi. Cum Canalul şi linia  ferată trec şi prin faţa blocului meu una dintre distracţiile mele vizuale e urmăritul vaselor/ trenurilor. Împingătorul se numea „Mercur”. Am surâs, şi m-am gândit la G. Garcia-Marquez. Nimic nu e întâmplător. Viaţa mea parcă s-ar fi întâmplat cu mult înainte şi acum doar aş povesti-o, punând etichete ca într-un Veac de singurătate, pentru a nu uita sensul întâmplărilor. După o vreme şi-a făcut apariţia cocalarul de trafic, faleza fiind un loc ideal de testat maşina şi de giugiuleală, of course! :P După cocalar a apărut un grup de 5 fete zvelte. A fost o încântare să le urmăresc executând nu-ştiu-ce rutină mută de majorete, am dedus eu mai apoi. Cum le urmăream eu de pe malul apei, ele fiind pe promontoriu, păreau atât de subţiri şi de delicate. Adolescentă fiind eu am fost altfel. La puţin după grupul de fete au apărut 4 băieţi, care-au început să se-mpingă unii pe alţii glumind şi aruncând bolovani, cât mai departe în apă. Durerea de cap se multiplica cu fiecare piatră căzută-n Dunăre. Era vremea să plec acasă. Şi-am plecat. Copiii au plecat o dată cu mine. I-am înjurat în gând, dacă, ştiam că se vor plictisi atât de repede aş mai fi zăbovit. Nu am apucat să ies la drum, când am văzut pe locul în care fusese Fabrica de Ciment, acolo unde vor să construiească un centru sportiv pentru tineret cu piscină acoperită etc. am văzut un grup de oameni, dintre care unul avea un comprtament cel puţin bizar, gesticulând şi tot urcând şi coborând de pe-o movilă. Toată povestea se petrecea la mai bine de 200 de metri de mine, dacă aş fi avut aparatul foto aş fi văzut cu siguranţă ce făceau, cum nu-l aveam mi-am zis că ori am halucinaţii, din cauza epuizării fizice, ori e un grup de ţigani care caută prin molozul fostei fabrici. Când am ajuns în dreptul scenei am văzut că nu mă-nşelasem, era un grup de topometrişti, unul dintre ei arunca cu bolovani în ceilalţi, părând un grup de copii tocmai scăpat pe porţile grădiniţei. Am râs, zicându-mi „ia uite frate, oamenii nu au uitat încă să fie copii”. Dacă m-ar fi ţinut picioarele le-aş fi luat un „interviu”, că doar sunt fata lui tata, cum însă abia mă scurgeam, mi-am continuat drumul spre supermarket. Trebuia să fac piaţa. Ajunsă în faţa magazinului am simţit că nu-i a bună treaba, că sunt epuizată şi că ar tb să o las baltă, am continuat totuşi, dracu ştie din ce motiv. La intrare m-am întâlnit cu Nică, cel care mă ignoră de la o vreme, m-a salutat rece, o fracţiunie de secundă m-am gândit să-i zic că nu-mi e bine şi să-l rog să mă duc acasă, nu am îndrăznit însă. Am intrat în magazin şi deodată m-am simţit într-un univers paralel, cineva stinsese luminile, se făcea economie. Nu vedeam nimic. După ce m-am uitat mai bine am constatat că luminile erau pe tavan, dar erau mult mai puţine, şi montate total altfel. Pe dracu! Ochelarii mei erau de vină, Lentilele transitions - cele mai bune lentile fotocromatice organice pe p*** mă-sii, trece un secol până-şi revin! De data asta chiar ma simţit că leşin, nu-mi mai simţeam pleoapele şi faţa, a tb să mă pipăi pentru a mă asigura că nu am paralizat. Aşa m-a apucat un chef să mă sui în căruţ şi să mă-npingă cineva, ca pe-un bebel. Cred că anxietatea mea a avut azi, în supermarket, cote istorice. Deja vedeam paginile de ziar ”infarct la 35 de ani; după ce-a dus ce mai sănătoasă viaţă, după ceva zeci de munţi cuceriţi, după o mulţime de tembelisme postate on-line, scumpa noastră cunoştinţă, Dragomara îşi dădu obştescu’ sfârşit în raionul cu legume, lângă standul de ardei gras, roşu; Răzvan Penescu îi făcu regretatei, blogul public, de asemenea citi şi comentă toată opera Améliei Nothomb; la Faclia doctor Puşcă schimbă firma cramei în „aici a băut, fotografiat şi cumpărat un ghid turistic bilingv, Dragomara”; fratele şi frumoasa-i cumnata moşteniră casa, papagaliţa şi ratele CEC, îi vândură căţile, Cdurile şi hărţile, hardul cu poveştile pentru nepot fu dezafectat, îndeplinind dorinţa Dragei de-a arunca PCul în capul vecinei de la 2, nepotul, cel care nu se numea Tudor şi nu moştenise, din fericire, niciuna dintre calităţile mătuşii îşi duse liniştit viaţa negând orice legătură cu ilustra înaintaşă dislexică; tata-mare o moşteni pe Răsturnica, cea pe care în mai puţin de-o săptămână o dezafectă, demontând-o şi aruncând-o mai apoi la gunoi pentru că nu avea loc de ea-n garaj; cât despre nobila mama aceasta se puse pe slabit deoarece ţinea morţişi să intre în hainele nedorite fete, fâcând astfel economii... no şi când am ajuns la faza cu hainele mi-am revenit, totul până la haine!! De mai bine de 10 minute ascult partea mea preferată din muzica tibetană Om Ma Ni Be Me Hong - Buddhistic Version. Nooo, şi uite ce-a ieşit!! LOOOOOOOL!

vineri, 20 martie 2009

Meniu: Vineri - exhibiţionist la micul dejun...

După noaptea mea standard, cea de mai bine de 2 săptămâni, constând în  trezit de 15 ori şi uitat de 150 la ceas, încep a crede că medicul de familie şi-a bătut joc de mine cu passiflora aia, sau că, probabil ceva extraordinar trebuie să mi se întâmple de nu reuşesc nicicum să dorm, în ciuda veţii aproape de perfecţiune pe care-o duc. Mă simt ca-ntr-un SF de 2 lei. Da’să trec peste, m-am trezit, vb vine, mi-am făcut toaleta şi m-am automotivat pentru a 1000 oară să iau cel mai sănătos mic dejun constând din eternele cereale (tărâţe, fulgi de grâu cu tărâţe şi flugi de ovăz), chestii pe care le mănâncă atât porcii cât şi caii, şi nici unii dintre ei că nu au colesterolul peste limită! :D

Ziua se prevestea frumoasă, rece, însă, de data asta, soarele ne onorase cu prezenţa, ce-i drept era după reactoare, aerul era uşor, pur şi umed. La ora aia traficul era scăzut. Dimineaţa este unul dintre momentele mele preferate ale zile, dimineaţa e ca o cutie a Pandorei, nu ştii ce-o să iasă. Sunt fresh, încă adormită, plutind în drum spre birou. De când Cel-care-nu-mai-e nu mai e, îmi place ... [la dracu, mi-a stricat Shangri-La-ul Obsession, porcul ăsta bătrân şi obsedat care cred că s-a dat la toate femeile din judeţ, dacă nu din ţară! Mama lui de nenorocit! Acum sunt nervoasă pe mine, că nu m-am uiatat pe ID Caller şi am răspuns ca proasta. L]. Da’ să revin. Îmi palce să merg singură, eu şi gândurile mele, mă relaxează enorm să privesc cerul, peisajul, să-mi ascult gândurile. Cum fac drumul ăsta de secole fiecare metru din traseu mi-e mai mult decât familiar, la fel şi unii dintre ceilalţi, mai mult sau mai puţin constanţi, pietoni. Abia trecusem de-al doilea semafor, când o prind din urmă pe o doamnă grizonată; n-o mai întâlnisem niciodată; mai aveam mai puţin de 30 de metri până la colţul Campusului, acolo unde-ncepe pădurea, când aud un urlet puternic, ca trezită din somn mă întreb oare ce-or fi căutat caii prin pădure la ora aia. Aci, la noi, e precum în Toamna patriarhului, stau pe scaun în bucătărie şi vaci trec cârduri-cârduri pe malul canalului, sau prin parc spre interiorul oraşului. O dată nu am putut să ies din scară pentru că era un cal postat cu abdomenul exact în dreptul ieşirii! LOL! N-am apucat să mă lămuresc bine de unde venea sunetul când în faţa noastră apare încă ţipând şi alergând o tânără fată. O ştiam din vedere, ne vedeam în fiecare dimineaţă, eu în drum spre birou, ea spre liceu. Eu care eram încă letargică, visând la Ippolitov-Ivanov cel pe care-l alesem săptămâna asta să-mi trezească urechiuşele din insomnia aia de nesomn nu fac decât să ridic din sprâncene şi să deschid gura într-o întrebare mută, vecina mea cea grizonată apucă să o întrebe pe fată ce s-a întâmplat, tânăra care trece ca supersonicul pe lângă noi îngână “e un bărbat acolo…”. Mintea mea diabolică, trezită brusc din letargia matinală îmi aduce un singur cuvând pe buzele acum numai un zâmbet: “un exhibiţionist!”. “Ce-ar fi să dau un mic telefon să vină cineva să-l salte”! continuu eu nefăcând niciun gest de căutare-a mobilului. Mă gândeam deja cum să explic la 112 că e vb despre un tip care se… mângâie, ca să folosesc un eufemism, în public! LOOOL Am auzit că aduce noroc să vezi la prima oră o… străină! Drept urmare abia aştept să mai parcurgem şi cei 40-50 de metri până la căsuţa cu o singură cameră, cea care s-a vrut adăpost pentru copiii care aşteaptă microbuzul pentru şcoală, cea care nu ştiu de ce a fost însă abandonată, cu uşa şi geamurile bătute-n cuie. De fapt căsuţa e mai mult o bărăcuţă, o bărăcuţă foarte bine zidită, în spatele ei se întinde un deal cu o pădurice foarte deasă, acolo unde se termină Campusul, adică mai îaninte cu 50 de metri de baracă este un post de pază. Ajungem deci, eu doamna grizonată, şi, la 50 de paşi în urma noastră, un adolescent care cred că făcea practică prin şantier, sosim deci la căsuţă, cum pe-afată totul părea pustiu, ne aruncăm ochii înăuntru, însă nu prea putem vedea mare lucru, în baracă nu există bec, iar lumina ce intră prin ochiurile de geam vandalizate este prea puţină pentru a zări ceva la o primă privire. Doamna emite ideea cum  că tipu o fi mort şi că de-aia s-a speriat fata, eu râd cu zgomot şi-i zic “e mort, pe dracu, e… ” şi mă opresc sperând ca femeia să ştie sensul lui “exhibiţionist”. Cum nu l-am văzut, şi cum-mi era jenă să mă duc să-l caut, şi unde eram şi contra timp mi-am continuat drumul zâmbind. Femeia mi-a făcut capul calendar, cum că şi la ei au prins un tip care furase un furtun, şi cum au recuperat ei furtunul, şi cum vând ţiganii copiii, şi cum de merg eu mereu pe jos, şi tot aşa, noroc că am mai avut de parcurs împreună doar vreun kilometru jumate. Azi dimineaţă n-a fost mai mult de un grad, la un moment dat char ningea. M-am întrebat oare cum de nu le-o fi îngheţând organul, bărbaţilor ăstora?! Probabil că excitaţia e atât de mare, încât nu mai simt frigul. Concluzie: nu am văzut-o la prima oră, şi cu toate astea ziua mea a fost foarte bună! Întâmplarea asta mi-a adus aminte de-o alta similară, şi iar am râs şi-am râs şi-am tot râs! Cu toate că numai de râs nu e! Pe foarte scurt: s-a întâmplat  acum vreo cîţiva ani, prin ianuarie, era w.e. iar eu spălam geamul de la bucătărie, asta unde vecina mea are mare grijă de condiţia mea fizică, cu toate că avem trei balcoane ea scutură totul pe gemul meu de la bucătărie, cele mai afectate fiind florile mele de pe pervaz, dar cum acum era iarnă nu aveam flori afară. Spălam la geam stând cu un picior pe scaun şi pe altul pe pervaz, când mă sună prietena mea Andreea, ea era la Bucureşti, şi cum avea cent în w.e. dă-i şi pune-te pe vb şi vb şi vb. La un moment dat văd un tip cu o bicicletă venind dinspre Medgidia, fiind w.e. intersecţia era aproape goală, îl văd cum se dă jos de pe bicicletă şi cum trece de semafor, m-a mirat un picuţ faptul că umbla iarna pe bicicletă, însă mi-am continuat conversaţia, cu telefonul într-o mână şi cu cârpa-n cealaltă, ignorând intersecţia. După un timp îmi arunc ochii la stradă şi-l văd pe tip că se aşezase cu fundul pe balustradele de protecţie şi că freca ceva între palme. Ghici, ciupercă, ce-i?! LOOOOOOOL Am rămas siderată, după care i-am povestit Andreei şi ne-am prăpădit amândouă de râs! Dacă aş fi dechis geamul şi m-aş fi concentrat un pic i-aş fi putut arunca perversului cu ceva în cap! :D Bineînţeles că am coborât de la fereastră, lăsându-l neterminat, ca o sadică ce mi-s!  Nici acum nu pot pricepe chestia asta, mergi pe stradă, la un bloc vezi pe una că spală geamurile, cobori de pe bicicletă şi te aşezi în mijlocul intersecţie, pe balustradă şi-ncepi să..., şi asta ziua-n amiaza mare!!! Mare e grădina ta, Doamne! Maareee! Mă rog, ar fi o explicaţie: oi fi atât de seducătoare, de la distanţă şi mai ales complet îmbrăcată! Concluzie: gospodinele sunt al dracului de sexy! Hai  fetelor, la spălat de geamuri cu voi! LOOOL!

joi, 19 martie 2009

Sono cose della vita...

Poate că ar trebui să dorm un pic, parcă n-aş fi mai dormit de secole, asemenea unei zâne rele, urâte şi bolnave condamnate la singurătatea nemuririi. Atât am tânjit după filmul de-aseară, „Culoarea minciunii”, cel care a început după 22:30 şi la care mai mult am dormit, de fapt m-am chinuit fără succes să stau trează. Nu am înţeles nimic; reţin doar culorile ecranului, era prima dată când mă uitam noaptea la TV cu ochelarii noi. Culori atât de vii. Ei au spus că e vb despre un thriller, eu am simţit că era o dramă.

Ăsta e primul meu răspuns de la LiterNet. 

Şi Cinemagia s-a schimbat, aşa arata contul meu Dragomara, şi ăsta este răspunsul pe care l-am primit la anticele mele dilmele vis-a-vis de eterna mea bannare.


Tocmai ce-mi scrie Pitbull că mă vede online pe site. LOL! Ce mizerie! Sunt atât de obosită, am vb vreo oră cu el despre mine, cinemagia, despre ce-ar tb să fac, despre ce-am trăit, am făcut bilanţul negativ al anilor, lunilor active, de fapt, de cinemagia. Taedium vitae, asta simt. De fapt nu de viaţă simt eu dezgust ci de toate chestiile astea cronofage ca Internetul. Vreau să dorm, să dorm, să dorm... să mă trezesc în altă viaţă, într-una care să nu doară, într-una fără memorie. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat e faptul că simt mai mult decât pot duce, şi asta dintr-o dată. Cumnată-mea mi l-a arătat pe nepot. Cică e un el. Io una nu am înţeles nimic din poza asta.

Cea care a salvat ziua a fost însă soţia unui fost coleg. Tocmai ce plecasem de la ăi bătrâni după ce luasem masa împreună, saramură de peşte, preferata mea; mi-am prospus să trec pe la supermarket pentru visam de ceva zile la un http://www.baileys.com/ro-ro/home no, ăştia chiar sunt criminali, deci visam la un Baileys Irish Cream, prima şi singura dată când am băut aşa ceva a fost în casa unei colege, acum vreo câţiva ani, nu prea ştiu ce mă apucase, eu sunt de obicei cu vinul. Când să traversez la supermarket o vă pe soţia unui fost coleg de vorbă cu o tipă. Nimic inedit, numai că soţia colegului avea un batic roz pe cap, o fustă lungă şi neagră, o haină trei sferturi închisă la culoare, până şi expresia feţei îi era schimbată. Am salutat şi mi-am văzut de drum. Când am ieşit din magazin tipa era încă în zonă, de data asta singură. Bineînţeles că am profitat de ocazie şi i-am făcut un interogatoriu. Şi aici începe momentul magic al zilei, cât timp am vb cu ea, nu mai mult de 15 minute pentru să se întuneca şi era frig, m-am simţit atât de liniştită şi de în siguranţă ascultând-o: „l-am găsit, în fine, pe Dumnezeu; pentru toţi vine o vreme când avem nevoie de EL; credinţa m-a ajutat enorm să trec peste probleme, nu mai fumez, nu mai iau pastile; nu există psihologie comparabilă cu credinţa în Dumnezeu; toată lumea mă întreabă în ce sens m-am pocăit, dacă mai fac dragoste (aci io am zâmbit)?!”. Tipa este vârsta mea, şi are o fetiţă de vreo 13 ani. Găsirea lui Dumnezeu a durat vreo 2-3 ani, probabil zic io, acum, că a contat şi faptul că plimba zilnic căţelul pe lângă biserică. :-) Oricum, afişa o siguranţă soră cu beatitudinea, m-am bucurat pentru ea, mi-a făcut bine să o privesc şi să o ascult, i-am şi spus-o. În drum spre casă am gândit „Dmunezeul meu nu te pot cunoaşte cât încă-mi place vinul, parfumurile fine, fustele scurte, şi bărbaţii deştepţi, te rog?! M-am gândit adesea la plăcerile lumeşti, şi m-am întrebat de ce Dumnezeu nu este peste tot şi-n toate?! Gata... că am obosit... ascult Si no te hubieras ido, din Y tu maman tambien, filmul ăla care i-a plăcut până şi lui Liviu. Mi-a plăcut cum dansa tipa... etc. Azi i-am pus lui Jim pe un DVD toate filmele oscarizate de anul ăsta, ceva din pozele mele din Dobrogea şi ceva muzică latino, printre care şi Marco Antonio Solis.

marți, 17 martie 2009

Cargo la maxim!

Ăsta e PlayList-ul meu de mai bine de o săptămână „doi paşi nu sunt departe; stai să ne mai amăgim puţin;” Moooor după ei! Şi zău dacă ştiu ce m-a apucat, majoritatea versurilor sunt de-a dreptul tembele. :D
Azi a venit rezultatul analizelor, bineînţeles că sunt aceleaşi valori ale colesterolului, doar trigliceridele era în limite normale, de data asta. Drept urmare m-am dus la medicul de familie, după mai bine de doi ani. I-am cerut cel mai slab... stai aşa că am probleme cu citirea cuvântului hipocolesterololaminat, i-am mai cerut şi  ceva pentru stomac şi bineînţeles pentu un somnic dulcic (SF în cazul meu). De data asta m-am procopsit cu o Passiflora, carevasăzică o să dorm mai ceva ca floarea pasiunii! Tocmai ce ieşisem de la farmacie spunându-mi că e prima şi ultima dată când iau medicamente pentru reducerea colesterolului, mă gândeam că ar trebui să încerc Yoga, Ciprian încercase să mă înveţe o dată ce presupune meditaţia. Afară vremea era după inima mea, frig şi ploaie, eu făceam iar pe mine de la nu-ştiu-câtelea ceai, şi mai aveam de făcut şi o piaţă mică. Mai făcusem şi un drum inutil la Poştă, cărţile mele nu sosiseră. În drum spre minimarket am trecut pe lângă patiseria turcească, aşa am salivat la un şuberec sau la o plăcintă cu brânză, dar cum azi fusese ziua Lilianei am hotărât să ignor acidul clorhidric care înepuse a se produce în stomăcel. Mă concentram să nu mă enervez, ziua fusese gri. Am stat un secol la coadă la supermarket, în faţa mea era un tip care a plătit cu un pumn de monede; luase doar câteva cutii de energizante; iniţial am crezut că e vreun marinar străin de prin port, însă era prea bine îmbrăcat, după al doilea pumn de monede am făcut o grimasă, tipul m-a privit sfidându-mă, nu m-am putut abţine, deja mă enervasem, i-am şuierat printre dinţi „să mai vii şi mâine, hai că mi-a plăcut, o să mai vin aici”. Între timp un cretin din spate, fără nicio cumpărătură vroia să iasă din magazin şi mă tot împingea, de fapt împingea coşul meu gol în picioarele mele. M-am uitat urât la el, el a insistat impertinent „vreau să ies”. Io i-am replicat, „şi io ce vină am?! Ieşi pe unde-ai intrat, dacă nu ai cumpărat nimic poţi ieşi pe-acolo, de-aia e pus un tip de la pază  acolo”! Tipul s-a încăpăţânt tot împingând în coş. Nu puteam să ies din rând pentru că nu era loc, iar în faţa mea, după cel cu spartul bisericii mai era un tinerel cu un coş. În fine l-am împins la rândul meu pe tânăr, idiotul din spate a ieşit, cel cu monedele s-a cărat iar tipa de la casă a început să citească produsele tânărului, pepsi şi energizante, tipul a vrut să plece, eu realizând că de fapt era împreună cu cel cu monedele. Tipa de la casă a dedus că energizantele sunt ale mele. Eu m-am enervart şi mai rău strigând după puştiul foarte înalt şi slab, cu un defect la buză şi total aerian „ce faci domnule, mi le laşi mie, sau ce?!”. Ca trezit dintr-un vis s-a întors şi si-a recuperat cumpărăturile. Prietenul lui mă sfida în continuare. Nu mi-a venit să cred! Cât de idiot trebuie să fii ca să stai la o coadă iar când ajungi la casă să-ţi laşi cumpărăturile şi să pleci?! Am ieşit cu teamă în parcare, mă gândeam că ăia or să mă înjure pentru că am comentat. Eram mai nervoasă ca oricând, îmi stricasem seara pentru o cutie de lapte, două iaurturi, şi 3 roşii! Goooossss Fraaa Baaaa! Într-adevăr am nevoie de Yoga.

luni, 16 martie 2009

Luni, tot luni

Luni, tot luni, ce zi de căcat vorba lui Florin Chilian. De fapt luni e ziua mea preferată din săptămână, asta când funcţionez normal. Am făcut eforturi uriaşe azi să mă scurg pe podele. Abia aştept să mă bag în pat, după ce termin fiascoul acesta numit paste; cred că şi cuptorul cu microunde s-a dus naibii, nu era de ajuns că fasolea verde e nefiartă, acum mai e şi rece. Păcat de creveţi!

Abia adormisem azi-noapte, puţin trecut după ora unu, când providenţa m-a cadorisit cu standardele mele coşmaruri. Inudaţii, ţevi sparte, bebeli de care trebuia să am grijă, ai cui or fi frate, copiii ăia din visele mele?! Trebuie să recunosc că într-adevăr îmi era dor de visele astea! Asta nu ar fi fost nimic dacă nu m-aş fi găsit în cel mai crunt dintre visele mele. Iar mă durea stomacul, eram într-un spital performant care avea un aparat nou, un fel de scanner pe care-l plimbai peste corpul pacientului şi vedeai ce este în neregulă. M-au scanat şi-n mai puţin de o secundă intestinele mele au început să se ivească precum o schemă logică pe monitor. Doctorii, erau doi,  au găsit repede hiba, şi-au mărit imaginea pentru a-mi explica, la un moment dat unul dintre intestine se subţia evident căpătând o culoare verde, ţestul părea foarte subţire şi fragil, numai privitul imaginii pe monitor îl făcea şi mai sensibil. „Domnişoară, trebuie operaţie urgentă, după care chimioterapie şi probabil că după asta te vei  face bine, altminteri o să mori. Operaţia costă între 150-200 de milioane.” Am rămas ca lovită de măciucă, nu auzeam decât „ai să mori, ai să mori” şi „chimioterapie”. Primul gând a fost să nu fac absolut nimic, oricum urma să mor. După un timp am bâguit „dar eu nu am banii ăştia, cred că e mai bine să aştept să mor”. Unul dintre medici a replicat „poţi face un credit.” Credit, da, la asta nu mă gândisem, dar cine dracu să-mi mai dea mie alt credit?! NU-mi venea să cred că eu, tocmai eu, trăiesc aşa ceva, chestiile astea se întâmplau mereu altora, doar le citeam zilnic prin ziare! Eu, eu cea care păream a fi ok, care nu mă gândisem niciodată la moarte şi la Dumnezeu, care nu aveam nevoie de el, dintr-o dată urma să mor! Euuuu! Nu ştiu ce m-a durut mai tare, faptul că mie mi se întâmpla asta, sau faptul că era inevitabil, mai sigur şi mai exact decât faptul că mâine o să am peşte la cină. Nu puteam să respir, aerul se rarefiase brusc, ca şi cum eram în creierii munţilor, sufletul se îngreunase subit ca sub povara a sute de metri de apă, trecusem demult de Groapa Mariannelor. Am părăsit cabinetul şi-am plecat în căutarea prietenei mele, Andreea. Am găsit-o în baie, se vopsise blondă, era mult mai tânără şi mai fumoasă, se admira fără grabă în oglindă. Amintindu-mi că eu eram cea pe care trebuia să o vopsească, i-am zis „fată, sunt terminată”. Ea mi-a replicat încet, „taci, or să râdă ăştia de tine”. Şi mai enervată am bănuit că ea atribuise un sens sexual epuizării mele. Am scos-o din spital, propunându-i să mergem la bancă, trebuia să fac un credit. Eram în Bucureşti. Aerul era plin de baloane albe, negre şi gri. Nu înţelegeam ce se petrece, m-am gândit la o nuntă, nuntă cu baloane negre şi gri, nici că mi-aş fi imaginat că exită astfel de culori la baloane. Zgomotul străzii era acoperit de zbaterea inimii mele, urma să mor, ceva era în burtica mea, cum de mi se întâmplase mie, tocmai mie tragedia asta?! Nu pricepeam nimic. Am ajus la bancă, unde ce să vezi, cu toate că era recesiune toată lumea făcea credite. M-am aşezat la o masă imensă, ovală, în jurul căreia roia o mulţime pestriţă, eu nu mă vedeam decât pe mine însămi, de parcă aş fi fost atât actorul cât şi spectatorul tragediei mele. Ofiţerul de credite, îmbrăcat ca un portar de hotel de 5 stele m-a întrebat ce doresc. După ce i-am explicat cum stau lucrurile, m-a întrebat sfidându-mă „dacă aveai banii, te-ai fi operat, nu?!”. M-am enervat instantaneu, gândind doar „logic, cretinule, altminteri de ce-aş mai fi aci!”. După care m-am trezit, mi-au trebuit vreo câteva minute să mă conving că doar visasem, inima-mi bătea ca după 1000 m garduri. M-am uitat la ceas, nu trecuse mai mult de-o oră de când adormisem, am băut nişte apă, am luat uin omeran şi-am încercat să mă liniştesc. Niciodată în stare de trezire nu am avut sentimentul iminent al morţii, atât de acut. Faptul că ştiu că oricum voi muri într-o zi, chiar nu mă afectează, din moment ce trebuie să o fac oricum. Nu mi-e frică de moarte, nici nu ar avea cum, din moment ce habar nu am ce presupune, teama mea, ce din zilele deprimate este n-o iau iar şi iar de la început. Cred că cel mai tare m-a deranjat iminenţa, şi faptul că ea mi se adresa strict mie, m-am simţit atât de singură, eu care eram o întreagă lume urma să mor, eu şi numai eu. Habar n-am de restul lumii, cel care nu exista din punct de vedre emoţinal şi spiritual, că fizic erau deja prea mulţi. Când mai m-am liniştit am analizat şi-am înţeles de ce visasem asta; zilele astea m-am tot gândit cât de pierdută voi fi când voi avea nevoie de Dumnezeu, pierdută definitiv. Ciudat e faptul că în vis nu m-am gândit deloc la Dumnezeu, chiar am fost de-un egoism care nu-mi e deloc specific. Am ştiut tot timpul că visul ăsta era despre necesitatea, despre nevoia de Dumnezeu. Nevoia MEA de Dumnezeu.