Totalul afișărilor de pagină

duminică, 2 ianuarie 2011

Stupidomara sau povestea unui Revelion atipic

Este 5:30 a.m. şi iar nu dorm de câteva oare. Întotdeauna am fost de părere că scrisul, ca şi povestirul, de altfel, te ajută să înţelegi, să TE înţelegi.

Ascult Mozart. După o noapte de house şi mai bine de 10 zile de filmuleţe şi jocuri pentru copii, care mai de care cu un sonor mai groaznic, Mozart e un adevărat balsam pentru sufleţe.

No, da’hai să începem. Nu ştiu ce fost în capul meu când am acceptat invitaţia Laurei de-a face Revelionul împreună, într-un club din Constanţa. Nu am nimic în comun cu cluburile, cu muzica house, şi nici cu Laura. Viaţa m-a învăţat să iau ce este mai bun din fiecare şi că trebuie să fiu deschisă tuturor provocărilor. Şi-apoi mai este o chestie, io cea care ador singurătatea am o mare înclinaţie spre comunicare şi socializare, probabil asta ca o compensaţie a firii mele extrem de retrase. Deci am acceptat invitaţia Laurei, ba mai mult am lăsat-o să mă îmbrace cum a crezut ea de cuvinţă, asta şi unde i-am zis că nu dispun de fonduri pentru garderoba de Revelion. Bugetul meu este aproape de colaps, şi asta numai datorită aventurii cu fetiţele de la Centrul de Plasament. NU spun asta în sens rău, însă majoritatea habar nu are ce presupune să întreţii un copiluţ. Cât costă hăinuţele lor, de exemplu?! Oricum nu-mi pare rău, dimpotrivă. Da’nu despre asta vroiam să scriu.

Iniţial trebuia să fie numai un Revelion de gagici singure, oarecum. Însă Laura mi-a povestit că, prietenul ei Gabi, e tare supărat că nu-l ia şi pe el, etc., drept care am insistat să-l aducă şi pe el. Ocazie cu care ea a decis că vom merge, noi cei de la Cernavodă, în pereche. Perechea mea urmând să fie Ilie. Bărbatul, nu sfântul, cum am scris pe Cinecult.myforum.ro.

Evident că ultima noapte din an nu am dormit, başca cu o zi înainte mă enervaseră continuu fetele. Mă stresa seara de Revelion, şi abia aşteptam ca ea să treacă. Nu avem nicio aşteptare de la ceea ce urma să trăiesc, ba mai mult regretam că nu am rămas acasă, să mă odihnesc.

No, am plecat în jur de ora 21, asta după ce mai bine de două ore tremurasem în casă, gătită prună, afară fiind sub -10 grade, temperatură care se resimţea oarecum dramatic şi-n casă.

Am plecat deci, cu Laura la volan, şi Gabi în dreapta-i, iar noi doi, eu şi Ilie, în spate. Ilie părea ok. Vremea era absolut imposibilă, fuioare dese de ceaţă pluteau în aer, drept care m-am mi-am zis la un moment dat: „Dacă Dumnezeu vrea să mor în seara asta într-un accident de circulaţie, io nu am decât a subscrie, unde tot îi sunt datoare o moarte”.

După ce-am trecut de Saligny văzduhul s-a luminat subit, iar până la Constanţa drumul a fost ca-n palmă. Laura nu mi-a dat emoţii majore. Vitezomana Laura. Am ajuns mult prea devreme în Constanţa, unde la club trebuia să fim în jur de 22:30, aşa că am decis să mergem undeva să bem ceva. Şi uite aşa ne-am învârtit un picuţ prin oraş, unde majoritatea restaurantelor erau deja rezervate, ca în final să tragem ”La scoica”. Io şi Ilie am băut căte o Baileys Irish Cream , respectiv o votcă, Laura şi Gabi a mâncat ceva. Toată ziua nu mâncasem decât un mic dejun pe fugă, şi o plăcită cu dovleac, deci îmi era deja foame, însă am decis să mă păstrez pentru Revelion. Şi rău am făcut.

No, am plecat de la restaurant spre club. Laura dorea să intrăm cu toţii o dată, adică noi patru, plus încă cele patru prietene ale ei din Constanţa. Şi uitea aşa am stat minute bune, în faţa clubului aşteptânddu-le, pentru că un idiot de taximetrist nu a găsit strada cu pricina!! Două dintre ele erau deja în faţa clubului, tremurând. La ora 19:00 citisem pe net că la Constanţa erau -12 grade. Acum era mult mai frig.

Într-un final, în care Gabi era tare nervos, am intrat şi noi în club. Aci ce să vezi, stupoare, greşisem clubul!! Ha-ha-ha! Erau două unul lângă altul. Ha-ha-ha!

Ţăranca de mine nu mai fusese niciodată într-un club. Dacă s-ar fi ascultat muzică clasică, sau operă probabil că m-aş fi mutat acolo, dar cum se asculta cu totul atceva nu am făcut decât să-i trimit un SMS lui Florin spunându-i că acolo era de el: house la greu! Nimeni nu se înţelegea cu nimeni, başca era un întuneric beznă, tăiat din când în când de jocul de lumini. Prima impresie a fost groaznică, mă aşteptam ca localul să fie mult mai mare şi mai select, însă el era micuţ şi intim, mă rog, te obliga la intimitate. Unde am venit relativ devreme am avut şansa de-a ne alege masa. După care am constat că io eram cea mai elegant îmbrăcată, majoritatea tipelor erau îmbăcate casual spre elegant – dacă există genul ăsta! -, în negru. No, lucky me! Rochia mea mulată, pe trupuşorul meu de sportivă, cum mi s-a tot spus în seara aia, a făcut furori. Ilie începuse deja cu glumele de prost gust, că noi doi o să ne căsătorim şi vom fi naşii Laurei şi ai lui Gabi, şi asta a fost după primul pahar de vodcă.

NU ştiu cât a costat Revelionul, io i-am dat Laurei 200 de lei, 100 avans pentru Revelion şi restul împrumut. Iniţal înţelesesem că totul costă în jur de 170 de lei. Oricum, de mâncat s-a mâncat extrem de prost, şi asta numai după ora 24, însă de băut s-a băut la greu. Am fost şocată să constat cât pot bea prietenele Laurei, io cea care zic că totuşi... din păcate... beau... cam mult... şi cam prea des. În fine, aveam o foame teribilă, şi nimeni nu se apropiase de aperivitele pregătite. Oamenii mâncaseră acasă. Şi bine făcuseră. Io nu avusesem timp, unde juma de zi bântuisem prin oraş, cu fetele. Drept care am băut. Whisky cu gheaţă, că altceva nu aveam ce. Nu era niciun strop de vin, sau apă plată, sau ceai... nimicurile pe care-mi popusesem io să le beau, în schimb dominau energizantele: Effect. Chestii pe care nu le mai beau de ani buni.

M-am convins relativ repede că Ilie era genul de manelist, fără să asculte manele. Nici despre Gabi nu am o părere mai bună. Drept care mi-am zis că a venit vremea să socializez. Pe lumină ăsta ar fi fost un task relativ uşor. No, şi-am socializat în baie cu fata care ne servea, care era singura îmbărcată sport, în alb. Am vorbit apoi - tot în toaleta unsex – LOL - cu muşchiulosul de la intrare, cel care am dedus că era angajatul unei firme de protecţie şi pază, unul dintre cei mai ok tipii cu care aveam să vorbesc în seara aia.

Printre zecile de flash-uri mi-a atras atenţia un tip bine făcut, de la o masă numai de bărbaţi. Toată viaţa mi-am dorit şi eu un tip creol, sau cel puţin brunet ca mine, nu ştiu de ce mă pedepseşte Dumnezeu cu blonzi/ şateni cu ochi albastri/ verzi. Aşa arăta şi tipul meu. Însă nu înfăţişarea lui a fost cea care m-a atras. Nu ştiu, adică bănui că a fost vorba de atitudinea lui. Iniţial, unde după 12 se tot pupa şi îmbrăţişa cu alţi tipi, am crezut că tipul este homo. No, şi uite aşa am pornit într-o socializare mică, de fătucă care a băut ceva mai multe pahare: „Mă numesc Cristiana, şi nu am nimic în comun cu house-ul, io iubesc muzica clasică, prietenii mei m-au obligat să vin aici. Te rog să mă scuzi, dar vreau să socializaz.” Florin. După blond, tipul părea inteligent. No, tipul mi-a zis că suntem cu toţii aci pentru a ne distra. Tot ceea ce-au urmat după a fost numai pentru a mă distra, în accepţiunea lor, că-ntr-a mea e cu totul altceva. Florin nu era prea sociabil aşa că am trecut mai departe. Aşa am cunoscut un moldovean de peste Prut, sau rus, sau Dumnezeu mai ştie ce naţie, un bărbat tânăr, suplu, are m-a pipăit şi cu care m-am sărutat în draci, ori de câte ori ne-am lovit unul de altul, întreaga seară. Tipul avea o obsesie: „hai să mergem sus, te rog, hai să facem dragoste”. Ha?! Mai exista un etaj deasupra, ocupat de mese şi canapele. Încă nu băusem suficient de mult pentru a mă duce cu un străin, fie el tânăr şi suplu, prost vorbitor de limba română. „Hai să mergem sus, hai să facem dragoste, te rog” a fost unul dintre laitmotivele serii. Oricum, io cred că nu am avut niciun merit, numai rochia şi curiozitatea mea au fost de vină. Evident eram femeia cu aparatul foto.

Şi uite aşa a venit miezul nopţii, s-a schimbat anul, aerul, norocul şi s-a dat liber la papa. Organizatorii erau să ne omoare prin jocul de artificii oferit. Vedeţi în poze despre ce era vorba. Paradoxul e că io continuam să fac poze când am constat că am rămas singură în local, singură într-un fum greu, singură-ntr-un miros imposibil. Fiecare se gândise numai la el însuşi. Am avut un şoc. Şoc care mai m-a trezit un pic, moment în care l-am văzut pe slăbănogul care se ocupa cu muzica, şi i-am zis „vrei să te sinucizi, sau ce?!” după care l-am luat de mână şi-am coborât împreună, în stradă unde se precipitau cu toţii. I-am zis, râzând unuia dintre organizatori ”ai vrut să mă omori!”. Tipul a dat vina pe cel care cumpărase artificiile alea ieftine, da’de efect. Situaţia mi s-a părut de-a dreptul haioasă, de ea a profitat moldoveanu, printr-o nouă serie ce piepăieli şi pupături, n-aş putea jura că total neplăcute! Ha-ha-ha!

Şi după toate astea am băut şampanie. Oh, iubita mea şampanie. Să mai spun că atunci când toţi coborâseră, iar eu rămăsesem singură prima chestie pe care am făcut-o a fost să iau o cupă de şampanie, şi să beau. Abia după l-am văzut pe slăbănogul cu muzica.

No, am revenit, am mâncat câte ceva. Deloc pe gustul şi dieta mea. După care m-am trezit vorbind cu Florin. Doar noi doi pe canapeaua din cel mai extrem colţ, la etaj. La un moment dat a apărut Laura, extrem de nervoasă că plecasem de lângă ei. Oricum, Ilie se consolase repede cu una dintre prietenele Laurei. Şi-aici mi s-a rupt un pic filmul. Nu ştiu a cui a fost ideea, da’totuşi nu cred că a mea, cea care nu ştiam că tipul este cu maşina, şi că stă relativ aproape. Foarte pe scurt: am fugit, la propriu, cu Florin, unde Laura tot ne urmărea. Îmi amintesc cum tipa, cea care nu băuse nimic l-a obligat pe tipul meu „te rog frumos să o duci acasă! Ai să o duci acasă.” Şi uite aşa am plecat doar cu poşetuţa mea elegată cu un mobil, un pachet de şerveţele, balsamul de buze şi alte nimicuri, geanta cu portofelul meu, cheile etc. rămânând în maşina Laurei.

Evident că lumea m-a sunat în draci. Ilie tot insista ca-n noaptea aia să dormim împreună, că mă aşteaptă etc. Laura nu mai ştiu ce dracu mai vroia. Drept urmare am închis mobilul. Aveam altă treabă.

La un moment dat a trebuit să ne trezim pentru că Florin trebuia să ducă nu-ştiu-unde, nu-ştiu-ce prieten. L-am înjurat şi-am profitat de ocazie să o caut pe Laura şi să plec şi eu la casa mea. Numai că ce să vezi prietenii mei plecaseră, iar restul petrecăreţilor dansau mai mult sau mai puţin beţi. Moldoveanu şi-a spus pentru a mia oară poezia. De data asta nu am mai râs. Rămâsesem singură, în Constanţa, fără nicun ban, fără acte, fără cheia de-acasă... doar cu ce era pe mine, al naibi de subţire pentru vremea de-afară. Ilie mă suna în draci, de acasă „hai că vin acum cu un taxi să te iau” Chestie care m-ar fi costat mult prea scump „îmi promiţi că vom dormi împreună etc. etc.” Evident că l-am refuzat. Între timp Florin dispăruse. Şi asta a fost secunda în care am realizat ce mi se întâmplase. (niciodată nu i-am crezut pe oamenii care te opresc şi-ţi cer bani pentru că nu mai au cum ajunge acasă. Am crezut mereu că mint. Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc de-adevăratelea acea frustrare.)

Am ieşit afară. Frigul mă ajută să gândesc. Am găsit în poşetuţă un pachet de şerveţele umede şi-am început să mă demachez printre lacrimi de crocodil. Realizasem cât de idiot mă comportasem cu Laura, cu mine însămi, şi nu-mi puteam ierta asta. Tot plângând şi demachindu-mă m-a văzut un tip, care a tot insistat să intru în club, la căldură. Iată-mă din nou pe canapea. Distrusă. Şi evident că şi acum Dumnezeu m-a iubit, trimiţându-mi un idiot care mi-a ascultat problema, după care m-a întrebat extrem de candid şi de politicos „ăăă... nu vei să facem dragoste?!”. L-am băgat în pizda mă-sii, evident în gând, după care l-am trimis să-mi ia ceva de băut. Între timp a apărut Florin, cel pe care l-am învinovăţit de toate, şi pe care mi-am revărsat toţi nervii şi toate frustările, şi asta printre şiroaie de lacrimi. Dacă aş fi putut l-aş fi ucis pe loc. Tipul m-a rugat să cobor să vorbim în maşină. Şi aci urmează jumătatea de oră în care am înjurat cât într-un an, comportându-mă mai isteric ca niciodată. Printre lacrimi şi înjurături reciproce ne sărutam în draci.

Aaa... am omis un amănunt foarte important când am plecat cu Florin el tot a insistat să-i spun unde lucrez, deoarece un amic foarte bun de-al lui în spusese că lucrez la Garda Financiară. Ne cunoşteam de-abia de jumătate de oră şi el deja ceruse informaţii despre mine. Evident că faza mi s-a părut al naibii de haioasă, drept care m-am prăpădit de râs, şi-am luat-o ca pe o glumă... proastă, aveam să costat mai târziu.

I-am cerut lui Florin să mă ducă la gară, şi-mi împrumute 20 de lei ca să pot ajunge acasă. Tipul mi-a zis că nu are niciun ban, că a plătit revelionul pentru 3 persoane, că a băgat benzină/ motorină, deci chiar nu are niciun ban. Am crezut că e o glumă, drept care am insistat acuzându-l din nou de toată nefericirea mea. În final l-am făcut sărăntoc nenorocit (chestie pe care nu aş spune-o niciodată, într-o situaţie LUCIDĂ). Tipul a ţipat la mine „proasto, ai văzut ce maşină e asta?! Este un Alfa Romeo. Am două maşini etc. etc.” Replică la care un am găsit cel mai inteligent răspuns: ”fi-ţi-ar maşinile ale dracului! Ai două maşini şi niciun ban în buzunar, sărăntocule!”. După toate declaraţiile astea tipul a decis să dorm la el până dimineaţă.

Şi acum să spun câteva cuvinte despre omul Florin. Inteligenţa şi bunele maniere nu-s punctele lui forte, însă tipul este unul dintre cei mai sinceri oameni pe care i-am cunoscut vreodată. În niciun caz nu look-ul şi maşinile lui nu au fost cele care m-au făcut să mi se pună pata pe el. Nu vreau să anticipez, pentru că asta nu depinde numai de mine, însă a fost presentimentul fericirii cel care m-a făccut să nu-mi- mai iau ochii de la el. Evident tot el este cel responsabil de injuriile pe care i le-am adresat.

Şi ca nenorocul meu să fie şi mai complet am să mai spun că Florin este un misogin convins, femeia fiind pentru el pe ultimul loc. Am cam obosit să tot dau sfaturi morale, însă a trebuit să-i spun şi lui „trebuie să tratăm pe fiecare ca pe noi înşine” etc.

Tot în noaptea aia am mai auzit altă aberaţie: „cu cât tratezi mai rău femeile, cu atât ele te iubesc mai mult”. Ha?! I-am răspuns că asta nu e adevărat, că io am plecat PENTRU TOTDEAUNA când nu am fost tratată corespunzător.

Toată noaptea aia am regretat casa, patul, baia mea, familia mea, faptul că nu am plecat cu Laura!! Ochii, numai ochii lui Florin au fost cei care m-au făcut să uit de tot şi de toate. Încă el nu este aici, şi acum cu mine, drept care îmi amintesc totul, din cu totul altă persectivă. Perspectivă în care mă detest mai mult ca oricând.

A doua zi, dis de dimineaţă am sunat-o pe mama şi i-am zis că nu vin la masa în familie, că mai întârzii un pic. După care mi-am amintit de cea care mă scoate mai mereu din toate încurcăturile. Leman. Unul dintre primele telefoane pe 2011 a fost de genul „să nu mă judeci”, şi asta nu că n-aş merita.

Şi iată-mă în staţie, foarte elegantă, foarte obosită, tremurând-tremurând de frig şi de disperarea de-a mă fi pus singură-n situaţia asta. Mă urăsc mai mult ca oricând.

Mesajul meu, pentru voi cititorii mei este: do not drink, do not drink, do not drink, do not drink. Toată noapte, CHIAR toată noaptea m-am rugat, la club, pentru o cafea, expersorul cică era defect, m-am oferit să dau oricât numai să beau o cafea. Nimeni nu a fost impresionat. Acum regret că nu am băut baremi energizantele alea tembele.

Florin, Alfa Romeo Florin s-a dovedit cea mai proastă gazdă pe care-am cunoscut-o vreodată. Toată noaptea m-am văitat că vreau la toaletă, spre dimineaţă chiar am vrut să ies să fac pipi în curte, însă-mi era frică de câine. Nimeni nu mi-a pus micul dejun, nimeni mi-a făcut măcar o cafea amărâtă, al naibii de necesară după cât băusem noaptea trecută. Nimeni nu m-a prezentat familiei. Într-o situaţie normală chestiile astea nu m-ar fi afectat atât, însă eu nu eram într-o sitaţie normală.

Din toate astea trag conccluzia că m-am înşelat enorm când am simţit că într-adevăr comunic cu Florin. Poate că nu a fost înţelept că nu l-am acceptat pe moldovean. Glumesc, evident.

Prietena mea mi-a zis că ar trebui să încetez a-mi fi milă de toţi proştii, că ei nu mă merită, că oamenii buni, şi de calitate nu sunt în cluburi, nici măcar la teatru, sau la operă, CĂ EI STAU ACASĂ. Acolo unde ar fi trebuit să stau şi eu.

Drept care am decis să fac puţină curăţenie în viaţa mea, curăţenie după care am să rămân atât de singură. Singură. Eu şi cărţile mele, eu şi muzica mea, eu şi pasiunile mele. Singură.

Aa... Florin încă consideră că sunt de la Garda Finanicară. LOL! L-am invitat luni la mine la birou. Prostul naibii. Eu şi tata suntem convinşi că mai prost şi mai limitat ca dobrogenii nu-i niciun român. Noi oltenii. Noi argeşenii. Noi cei mai deştepţi.

Cum umorul este încă una dintre marile mele calităţi, i-am zis tipului, dimineaţă „acum mai rămâne să fiu păruită de iubita ta”. LOL! Cică nu are una... poveşti de adormit tâmpitele ca mine, domnule Alfa Romeo.

PS: nu am recitit/ corectat nimic, şi asta de teama de-a şterge totul.

PS1: am scris „povestea” asta în primul rând pentru mine, apoi pentru Laura cea care mă detestă şi care m-a enervat la culme aseară, şi-n final pentru rostul celor care cred că mă cunosc şi înţeleg. Am vrut, vreau, ca asta să fie o lecţie. Leman şi-a manifestat suspiciunea cu privire la învăţămintele pe care ar trebui să le trag de-aici.

Ce simt io?! Păi ce să simt?! Mă simt mai proastă ca oricând, nu că m-aş fi considerat vreodată altfel, aş vrea să uit totul, şi să fi rămas acasă. Aş vrea să dorm... mult... mult... şi să visez frumos. Măcar în vis ar trebui să ni se permită să fim fericiţi. Nu credeţi?!

Şi-acum ceva poze:

Prietenele Laurei. Abia cum am observat ce frumoase sunt!

De-aci venea muzica.
Cu spatele este moldoveanul meu! Vedeţi ce-am pierdut, nu?! :P
Gabriel şi Laura.

Artificiile de coşmar.

Să curgă "panşania", frate!!

Io, cu Ilie. :D Tâmpiţica, vorba cuiva.
Slăbănogul cu muzica, cel pe care l-am "salvat"
Şi domnul Alfa-Romeo, motivul nefericirii mele.
Şi ăsta este genul meu de bărbat, dpdv fizic vorbind. Evident că io n-am fost "gen"-a lui. LOL.
The end.

PPPS: cineva are să-mi îndrepte oasele, într-o îmbăţişare dulce deloc, pentru pozele astea, şi nu numai. Oricum, ăsta este unul dintre cele mai mici rele care mi s-ar MAI putea întâmpla. Eu am încetat demult să mai exist. No, nu uitaţi mesajul: apă plată cu lămâie, sau ceai verde, asta trebuie să beţi pentru a nu ajunge de basm (asta ca să-i explic, Irinei, sensul acestei expresii).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu