Telefonul fără fir

Cristiana către Lori. Lori către Cristiana. Cristiana către Mario. Mario către Lori. Cristiana către părinţi. Cristiana către colegi. Cristiana către prieteni. Cristiana către Cristiana, mai rar ce-i drept.

Astfel se scurg concentrate minute de conversaţii telefonice, sau faţă-n faţă.

Ascult Doina Badea, unde-mi nu-mi plăcea ce se difuza la România Muzical. "Şoapte de iubire... glasuri de viori... iubirea mea nu ne uita... ".

Cum să îi explici unui copil că a fi sărac nu e o ruşine, că dimpotrivă asta trebuie să te motiveze să înveţi, să fii ascultător, şi în final să încerci să ieşi din situaţia asta într-un mod moral?!

În fiecare seară îi povestesc despre cum vor pleca ele de la Centru, cum unchiul Mario le va înfia, cum vor începe o viaţă nouă şi fericită-n Belgia. (Numai şi pentru asta şi tot ar trebui să mă ucidă careva). Oricum, am citit, prin adolescenţă, într-o carte, că cel mai frumos dar pe care-l poţi face cuiva este speranţa, şi că deci nu ar trebui să ne zgârcim.

Efectiv am făcut următoarele:

- am pus o întrebare pe AvocatNet.ro, la care evident că cel care a răspuns, după ce cică citise toată "bibliografia" nu a găsit mai inteligent de zis decât: "am citit totul, cel mai tare m-a amuzat povestea lui Rotterdam (scris greşit pe sediul Centrului) şi "acceptare" (de fapt corect era "accept" aşa cum scria, greşit, pe declaraţia premergătoare testării psihologice). Am sperat că va citit vreun avocat sensibil (LOL, ce nonsens), oricum efortul nu a fost în zadar, adică am primit adresa unui site de adopţii: http://www.adoptiiromania.ro/ .

- acum studiez procedura de adopţie, cea care-mi solicită asiduu unicul neuron: http://www.adoptiiromania.ro/procedura-adoptie.html ;

- vorbesc în fiecare seară cu unchiul Mario, cel care mi-a zis iniţial că a vrut / vrea să le adopte pe Lori şi pe Ruxi, însă care acum nu a mai deschis nicicum subiectul. Am decis să mai las să mai treacă câteva săptămâni după care să-l întreb ce are efectiv de gând. Oricum, nu e seară în care să nu-şi critice sora. Ocazie cu care am aflat că ai lui au avut 4 imobile-n Galaţi, 3 fiind naţionalizate, imobile care acum ar fi valorat peste 1 milion de euro, şi pe care Marie (el îi spune Mari, ca în franceză) le-a dat pe 1000 de euro, respectiva casa părintească care ar fi valorat 300 de mii de euro a vândut-o pe 25000 de euro, asta după ce şi-a convins mama, oarbă, din cauza diabetului să semneze actele. După povestea asta mama a ajuns la azil, acolo unde a şi decedat, de fapt. Mario tot insistă că Marie are probleme psihice, nu că ar fi alcoolică, că a făcut greşeli grave etc. (Nu ştiu dacă fac bine, încă am decis să nu mint fetele, drept care le-am spus cât mai multe din discuţiile mele cu unchiul, "pentru că noi nu ne minţim una pe alta, Lori, nu-i aşa?!" Cel mai adesea mi se rupe sufletul, unde conştientizez că este mult prea mult pentru vârsta ei, pentru 12 ani, pe 8 februarie.

Ce-am de gând să fac, după ce-mi mai revin cât de cât financiar:

- să o sun pe Olga (Asistenţă Maternală) şi să mă interesez de un avocat pentru adopţii;

- să discut serios cu Mario, după care să demarez procedura de adopţie în numele lui;

- să o caut pe Marie, să ascult şi varianta ei şi să-i vorbesc despre dorinţa fratelui;

- să caut gazdele la care-au locuit ultima dată şi să ascult şi versiunea lor;

- să merg la Galaţi să aflu cine au fost de fapt părinţii fraţilor Marie şi Mario (bunica Virginia - de o originea germană, bunicul Mario - de origine italiană);

- să-i fac ziua lui Lori, no ăsta este cel mai uşor şi plăcut task;

- să le explică fetelor ce şi de ce facem, de ce nu este o ruşine să fim săraci, de ce trebuie să avem răbdare şi să învăţăm etc;

- să merg la şcoală, acolo unde profesorul de istorie le-a spus copiilor că Isus a luat droguri, unde colegul lui Lori i-a spus acesteia când a aflat că a fost într-o familie: "şi cum, nu le-a fost scârbă de tine?!", acolo unde diriginta, profesoara de română, o ignoră total în clasă, cu toate că ea ridică mâna să răspundă, acolo unde un puşti de bani gata şi-a cheltuit banii de Moş pe droguri şi bere, şi asta în calsa a VI-a, acolo unde profesorul de matematică a găsit cea mai #spirituală# remarcă pentru a o mustra: "şi dacă ăia de la Centru uitau să vă dea să mâncaţi?!"... la şcoală. Isuse, ce-a ajuns şcoala românească!!

"Când eram copil, o dată, mii de sărutări ţi-am dat. Astăzi nu-ţi mai cer niciuna, sunt femeie, eşti bărbat. Să te mai sărut o dată eu aş vrea, dar nu mai pot... Unde-o fi copilăria, cu dulceaţa ei cu tot. Tinereţea se perindă şi-şi urmează calea sa, nu am crezut că ani de zile vor trece repede aşa. Să te mai sărut o dată, fă tu Doamne tot ce ştii. Iar de nu mai ştii nimica, fă-ne atuncea iar copii." (asta e peferata mea, de fapt pentru melodia asta ascult iar şi iar întreg CDul).

Later edit: Şi o poză de pe site-ul despre adopţii: vai ce mică este... mi s-a părut aşa tristuţ puiul ăsta...