Totalul afișărilor de pagină

duminică, 16 ianuarie 2011

Rămăşiţele zilelor

Nu am niciun chef să povestesc, chiar niciunul.

Zilele-şi lasă pleava peste puţinul sens al vieţii mele. Şi eu şi ele ne minţim că avem un rost. Vreun rost. Eu una, mai mult decât ele.

(La România Muzical iar este "seară de operă". Carmela protestează în draci. Într-o bună zi am să cedez nervos şi-am să-i iau gâtul. Pasărea asta mă stresează aproape continuu. Una dintre boxele PCul este în living. Deci există o explicaţie.)

Nu am mai vorbit de 3 zile cu Mario. Detest Yahoo!Messenger şi timpul pierdut cu discuţiile on-line.

De mai bine de 3 zile nu le-am mai sunat pe fete, am aşteptat - în zadar - să-şi încarce telefonul (însă "doamna" nu a vrut să le dea din banii care le se cuvin de la colind, şi nu numai: "a zis să nu o mai stresez"). Am promis că nu voi plăti pentru telefonul lor mai mult decât o fac pentru al meu. Promisiune încălcată azi.

Cu fiecare nouă zi mi-e tot mai dor de viaţa mea. De fosta mea viaţă. Am obosit să fac pe mesagerul între fete şi unchi. M-am săturat de tot felul de răspunsuri / mesaje private care mai de care mai cretine, primite pe diverse site-uri juridice. Site-uri moca. Probabil că dacă aş plăti aş citi mai puţine tembelisme, sau deloc.

Unchiul Mario pare să-şi vadă liniştit de viaţa lui. I-am tot sugerat să le sune pe fete, unde ele mă tot întreabă de el.

Nu ştiu de ce, dar mă simt ca şi cum l-aş presa să ia o decizie. Simt că tipul este doar un spectator al propriei vieţi, şi-a altora, de altfel. Pe zi ce trece mă conving că nu trebuie să pun mare bază pe ceea ce afirmă. Fetele mă tot întreabă dacă are casa lui, ce-are de gând cu ele, etc.
Mă doare sufletul că nu le pot spune mai mult decât ştiu. Nu îndrăznesc să le spun ceea ce bănui. Şi anume faptul că unchiul nu doreşte să-şi complice viaţa cu ele. Mă contrariază enorm faptul că în două săptămâni de când vorbim nu le-a sunat măcar o dată, sau nu m-a întrebat din ce trăiesc, sau ce nevoi au.

Nu ştiu ce să cred. Ce să mai cred. Chiar i-am şi zis lui Lori, azi "trebuie să-l privesc în ochi, aşa cum te-am privit pe tine, şi abia apoi să încerc să înţeleg ce-mi spune. Numai aşa îmi pot da seama dacă el este sincer, sau nu."

Mâine am să o sun pe Olga, să o întreb despre un avocat de adopţii. Nu ştiu de ce bănui io că unchiul Mario cam doreşte să se spele pe mâini de nepoate. Dintr-un anumit punct de vedere chiar este de înţeles.

Am obosit să tot ascult poveşti despre Centru, educatori, colegi, profesori. Îmi doresc ca începând cu noul an şcolar să le iau pe fete definitiv acasă la mine, asta până când unchiul va dori să le înfieze, dacă va dori vreodată asta.

Oricum, momentan nu am bani de un avocat, însă nici nu vreau să le mai ştiu la Centrul Micul Rotterdam. Nu mă interesează cât va dura procesul, şi dacă în final ele vor rămâne cu mine sau cu unchiul lor, însă pur şi simplu vreau să le scot din centrul acela de plasament şi să încerc să recuperez din anii pierduţi din educaţia lor. Şi asta nu că aş fi conştientă că sunt capabilă de aşa ceva, însă pur şi simplu nu mai vreau să aud "Iar am făcut curat. Doamna nu a vrut să-mi dea din banii mei. M-a bătut colegul cutare. Diriginta mă ignoră, şi ori de câte ori ridic mâna nu mă pune să răspund. Profesorul de istorie ne-a zis că Isus a luat droguri... şi tot aşa."

Sunt mai mult decât conştientă că aceşti copii nu au nicio vină, că le pot schimba viaţa în bine. Că nimeni şi nimic nu mă obligă, însă dacă nu am să o fac nu am să mi-o iert niciodată.

În fiecare zi mi-e dor de viaţa mea. De viaţa mea de dinainte. Şi nu ştiu, şi mai ales nu cred că ar trebui să afirm că puţinul pe care l-am făcut compensează ceea ce-am pierdut ignorându-mă, săptămânile astea.

Ştiu că unul dintre sensurile înalte ale vieţii este acela de-a trăi pentru ceilalţi, însă oricât aş fi de altruistă nu pot să mă mint, şi să vă mint, că asta ar putea compensa ceea ce-ai pierdut neocupându-te de tine. Şi ăsta este unul dintre adevărurile pe care orice altruist autentic evită să le spună. Suntem egoişti prin definiţie, şi nu ştiu de ce trebuie să continuăm a ne minţi. No, mi-e dor de viaţa mea, de timpul meu numai pentru mine, de banii mei numai pentru mine. Dacă nu mi le-aş fi dorit, chiar nu le-aş fi înfăptuit. Nu, vreau doar să se încerce a se înţelege sacrificiile pe care le presupune un astfel de demers.

(Şi-aci intervine piciorul meu stâng, cel care atinge UPS-ul; după care nimic nu mai este ce-am crezut a fi... adică după o juma de oră, după care reuşesc să repornesc PCul, nu recitesc nimic, pentru că nu am chef, şi nici timp. Trebuie să calc. )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu