Împreună 2 – „şi fericirea e un cuvânt în dicţionar, nu?”

Parcă trăiesc un coşmar care se tot repetă la intervale de timp regulate, adesea am impresia că reuşesc să mă trezesc, să mă rup din nisipul mişcător al visului, însă totul ţine o cât o părere,  după care nebunia reîncepe de unde a rămas. Nu ştiu cât din ceea ce trăiesc este real cât este plăsmuire a minţii mele. Zilele astea Leman mi-a reproşat avida tendinţă de-a mă însingura şi izola, poate că e un paradox, însă niciodată nu m-am simţit singură cu mine însămi, dar adesea, ca să nu spun mai mereu, mă simt singură în mulţime, cred că aş fi fost pacientul, mă rog, subiectul preferat al lui Freud, păcat că n-am trăit în aceeaşi epocă.

Ce vreau?! Atât de puţin, vreau ca viaţa asta să aibă un sens, altul decât cel pe care mă tot strădui să i-l dau eu, unul care să vină de la sine, unul pe care să nu-l caut, unul de care să nu mă agăţ ca de un colac de salvare. Simt cum limbile depresiei îmi ling din nou, credincioase, picioarele. De fapt nu e depresie, ci e un soi de anexietate, ceva despre care-am citit şi am văzut la alţii, şi acum mă gândesc la Florin, unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine, ar trebui să i-o spun într-o bună zi. Mi-e dor de împreună, de acel împreună pe care l-am simţit şi neglijat mai mereu lângă Florin.

... şi am zăcut întreaga zi ascultând Marco Antonio Solis şi uitându-mă la o frântură din „Noul prieten al mamei mele”, cealaltă bucată din  zi am fost, sau am vorbit cu Liviu.

Ieri în faţa unei cafele, tipul mi-a spus că se simte înconjurat de apă şi că nu poate face nimic, că anul lui a început printr-o depresie şi că va sfârşi la fel. L-am simţit atât de aproape, ca pe vremea când încă vorbeam şi ne şi ascultam unul pe altul, i-am spus că stările astea vin şi pleacă, şi că dacă simte că nu poate, să nu facă absolut nimic până când nu e sigur de ceea ce vrea cu adevărat să facă, pe mine una, apa m-a ajutat întotdeauna să mă relaxez. Apa şi scrisul. Aş vrea să-l iubesc pe omul ăsta, sau măcar să-l suport, şi aş vrea să o pot crede pe Leman, cea care-mi tot repetă „cu vremea ai să te îndrăgosteşti”. LOL! Azi i-am încărcat nişte poze pe Hi5, mă rog, şi ceva poze cu noi, tot upload-ând am ajuns să mă întreb ce caut eu cu omul ăsta, de ce nu-mi ajung chipul, ochii, zâmbetul şi corpul lui atât de frumoase, de ce nu-mi ajung nopţile noastre şi pasiunea lui?! Simt că nu am absolut nimic pentru el, şi totuşi nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la el. Trebuie să-i spun asta, prea l-am umilit zilele astea.

Of, şi uite-aşa trebuie să dau vreo 1500 pe un revelion de 4 zile, cu nişte oameni cu care chiar nu am nimic în comun, care şi-au făcut calculul câte sticle de whisky vor bea şi probabil câte prezervative vor consuma, şi eu care aş fi vrut la Cabana Negoiu în creierii Făgăraşilor.

... şi fericirea e un cuvânt în dicţionar, unul despre care încă doar am citit prin cărţi, sau am văzut prin filme.

Am citit câte ceva despre cuplul care a dispărut în Bucegi, în week-end-ul în care noi doi am fost la munte, dacă nu eram cu Liviu, şi dacă el nu ar fi fost atât de comod, eu însămi, noi, am fi plecat pe munte, mă rog, nu aş fi ales traseul ăla, dar oricum aş fi urcat pe muntele meu iubit.

... şi coşmarul reîncepe. Mi-e dor de viaţa mea, uneori tristeţea e atât de adâncă depăşind în profuzime şi intensitate moartea, cea care cel puţin te eliberează, cel puţin aşa se spune. :-) Vreau linişte, munte şi cărţi. Şi sensul ăla, cel despre care vorbeam la început... oare de ce m-oi simţi atât de obosită împreună cu alţii?!