Împreună – the end

No, hai că azi a plecat Liviu, printr-un SMS în care-mi spunea că s-a gândit foarte mult la ce l-am sfătuit şi că face ceea ce-şi dorea de multă vreme, etc. etc. şi că-mi doreşte să am încredere-n mine şi să fac cât mai mulţi kilometri. Am citit mesajul de 3 ori până am priceput ceva, nu am ştiut ce să fac mai întâi, să râd sau să plâng, drept urmare l-am sunat ca să fiu sigură că varianta pe care o aleg e cea corectă, era iar cu looser-ii ăia de prieteni la bomba aia de bar, cea despre care am aflat azi de la A. că e paradisul proxeneţilor şi consumatorilor de droguri – LOL – din cauza muzicii nu am înţeles mai nimic din ce mi-a spus, oricum tonul a fost mai mult decât suficient, nu, nu mai era Liviu care mai acum 2 zile-mi spunea că abia aşteaptă să mă vadă etc.

Ar trebui să fiu mulţumită, omul a ales în sfârşit, am scăpat de obligaţia revelionului în compania aia dubioasă, am revenit la viaţa mea. Oare?!

Nu am absolut nimic să-mi reproşez, totuşi aş fi vrut ca relaţia asta să meargă. Şi când te gândeşti că eu eram cea egoistă, eu cea care l-am tot sfătuit să se întoarcă la exa dacă încă o mai iubeşte. Etc.

De o săptămână iau antibiotice pentru că am făcut, pentru prima dată, o infecţie urinară, nu mai dau detalii cine şi de ce este vinovat, chiar nu mai contează, esenţialul e că mai aveam încă 5 zile de antibiotice şi că azi, după ce-am făcut km am lăsat tot tratamentul baltă, mâine oricum mergeam în vizită şi urma să bea şi eu un pahar de şampanie.

Sunt cinci minute trecute peste ora 24, cineva a uitat o ferastră deschisă şi e tare friguţ în sufleţelul meu. Azi după ora 17 a nins, am plecat de-acasă pe la 11, făcând pe jos km ăia de care mi-a scris Liviu, chiar îmi umflasem bicicleta şi-mi propusesem să dau o raită prin afara oraşului, însă gerul era atât de crunt încât nu aş fi rezistat nicidecum pe bicicletă.

Nu mă simt bine, şi zău dacă înţeleg de ce, nu l-am iubit pe omul ăsta, nu mi-a spus niciodată nimic, nu l-am respectat şi admirat, şi poate că, e numai vina mea, sau poate că el nu a ştiut să se pună-n valoare, sau poate că nu am avut ce! Nu pricep de ce mă doare dacă totuşi nu am nimic a-mi reproşa, sau poate că e doar mândria asta rănită, cea în care ştim că merităm mult mai mult decât ni se dă, puţină dragoste-n plus, vorba cântecului.

No, azi blogul meu chiar şi-a găsit menirea, mă rog, cea imediat următoarea după explicaţia pe care i-o dau eu: antidepresiv gratuit şi fără efecte secundare.

Carevasăzică după ce în sfârşit mi-am luat multdorita masă importantă a zilei, foarte-foarte târziu, după ce-am vorbit un sfert de secol cu Leman şi-am obosit telecomanda şi-am tras de păturica foarte-foarte subţire de la naşu’ Tyson, tocmai mă pregăteam să mă duc să fac un duş şi să mă bag în pat lângă demonii mei, când sună mobilul. Inutil să mai spus că singurul la care m-am gândit era Liviu, dar nu, nu era el, era Fane care mi-a amintit de ziua lui :D, şi de blogul meu pe care cică l-au citit şi alţii – încă un moment de depresie - n.r. Fane  mi-a reamintit de muntele meu iubit, şi m-a invitat, vorba vine, să facem Revelionul la Cabana Negoiu. Oh Doamne, n-ai idee cât mi-am dorit asta, da, dar nu acum – nu ştiu şi chiar nu-mi pasă dacă are careva ceva împotrivă dar vreau doar să zac, nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau gălăgie, fum de ţigară şi muzică de 2 lei. Aş vrea să fiu doar eu şi el, Muntele. Să fie foarte-foarte frig afară, şi să nu dau nimănui socoteală pentru sentimentele mele. Mi se taie respiraţia numai când mă imaginez foarte-foarte sus înconjurată numai de munte, zăpadă şi cer. Te iubesc Făgăraş – dar să nu mai spui la nimeni.

Carevasăzică decizii, decizii, decizii!

Poza asta am făcut-o azi... apropo de asta, ieri am văzut Vicky Cristina Barcelona. Am să scriu altădată de ce nu mi-a plăcut acel film, cu toate că l-am înţeles aproape la fel de bine cum l-aş fi trăit. De fapt e un film, încă un film care reflectă o realitate care nu-mi place, şi nimic mai mult.