I miss my life

În week-end, printre alte câteva filme m-am uitat la o bălărie, pe numele ei Wristcutters: A Love Story (2006) http://www.imdb.com/title/tt0477139/ unii i-au dat şi ceva premii, probabil că n-au avut alte opţiuni. LOL! Ei bine, în filmul ăsta cei care au murit prin sinucidere, majoritatea prin tăierea venelor, se întâlnesc în viaţa de-apoi, şi încearcă să dea un sens nonsensului pe care-l „trăiesc”, majoritatea discuţiilor sunt pe tema lui „de ce ţi-e dor cel mai mult?”.
Nu, nu m-am sinucis încă, nici nu cred că am să o fac vreodată, :P fiind de-acord cu Gabriel Garcia-Marquez sau Coelho, mereu uit care dintre cei doi a spus-o: „cei care nu se sinucid mor iar şi iar din cauza dezamăgirii”, însă tot mi-e dor de viaţa mea, de timpul pentru mine, de cărţile mele, de muzica mea, de liniştea mea, de vremea-n care care-mi plăcea să-i vorbesc Carmelei – pe zi ce trece papagaliţa asta pare să mă enerveze din ce în ce mai mult, făcând zob cu ţipelele ei continue puţina singurătatea care mai mi-a rămas.
No, hai că deja mi-e somn, mă simt de parcă n-am mai dormit de secole, trebui să mă culc, că-i musai să mă trezesc pe la 4 şi ceva şi să mă întreb pentru a sunta mia oară de ce trăiesc, să privesc ceasul de 10 de minut spunându-mi că mai pot trage un pui de somn...
Încerc să mă adaptez, însă nu-mi place deloc ce trăiesc, şi nu ştiu ce mă deprimă cel mai tare, faptul că mă las dusă de curent, sau certitudinea că fiecare moment pe care-l trăiesc e unic, irepetabil şi că fiecare secundă nu face decât să-mi „deterioreze” încet trupul şi mintea. LOL! Hai că încep să o iau razna! Da’totuşi nu cred că există minciună mai mare ca afirmaţia „fiecare vârstă-şi are farmecul ei”! :D L-o avea, mai ştii, problema e că cei mai mulţi dintre noi suntem eternii captivi ai unor vremi trecute, şi acum mă refer strict la vârsta inimii şi a sufletului! I miss my life! Tipul ăsta-mi mănâncă tot timpul, şi ceea ce e mai trist pare a fi aci de la facerea lumii, şi nu ştiu de ce presimt io că va supravieţui şi dispariţiei ei! Azi prietena mea mi-a ţinut o lecţie, încă una despre fericire, cică ea ar trece musai prin trup, creier şi abia apoi ar poposi în suflet. Cică trebuie să-ţi propui să iubeşti pe cineva, să fii foarte deşteaptă şi să-l faci să te iubească, adică să te prefaci cât mai bine, ce aberaţie! Oi fi io mai dificilă, dar nu cred că atât de dificilă încât să fie nevoie de-o strategie pe tema asta.
Carevasăzică m-am plictisit gâtind, făcând curat, tot strângând, tot spălând la propriu la omul ăsta, de fapt nu m-am plictisit, AM OBOSIT, doar. Leman are dreptate, după o săptămână împreună 24 din 24 aş lua-o razna. Nimic din ce spune sau face nu-mi spune ceva, dar nici nu mă deranjează, totuşi. Pe zi ce trece simt că nu am să mă îndrăgostesc niciodată de omul ăsta, dar totuşi am să-i suport la infinit tembelismele şi fixaţiile. Săracul! Numai privindu-l şi fiindu-i aproape realizezi că tipul este însăşi definiţia masculinităţii, păcat că iubim cu creierul!  Mă rog, pentu mine e noroc. :P
Tot în week-end m-am uitat la Doctor Zhivago (1965) http://www.imdb.com/title/tt0059113/ spre ruşinea mea încă nu am apucat să citesc cartea. Nu am fost deloc impresionată, nici de poveste, nici de jocul actorilor, dar sunt conştientă că romanul a fost mult mai amplu şi mai profund decât a reuşit regizotul să transpună pe peliculă. M-am tot gândit la sentimentele şi la comportamentul doctorului Jivago. Eu una am o cu totul altă idee despre dragoste, datorie şi sacrificiu. Nimic n-ar trebui să fie mai presus de copii şi soţie. Din punctul ăsta de vedere nu mi-a plăcut doctorul, nu că l-aş fi agreat pe frate-su. Şi dramatismul mi s-a părut exagerat, după mai bine de 40 de ani de la premieră îmi pare că şi ralizarea lasă mult de dorit, repet, fără să-l fi citit mi-s convinsă că volumul este absolut excepţional. Cel mai aberant şi controversat mi s-a părut a fi Victor Komarovsky.