Nokia Prism 7900, Protecţia Consumatorului, şi despre alte cronofage şi neurofage

Off... îmi vie să omor pe cineva, şi violenţa chiar nu m-a caracterizat vreodată.

No, dar să o luăm cu începutul. Acum mai bine de un an m-am hotărât să-mi schimb vechiul mobil Motorola V3 care avea aproape 2 ani, unii schimbă celularele ca pe şosete, deci trebuia să intru şi eu în val. Singura chestie care m-a interesat vreodată la un mobil a fost design-ul, mai toate folosind de fapt aceleiaşi nevoi. Şi uite aşa am pus ochii pe Nokia Prism 7900, venise vremea să-mi iau şi eu un telefon, că vorba aia există Nokia şi... telefoane mobile. Nu avusesem încă un Nokia. M-am îndrăgostit de Prism 7900 la prima vedere, singurul inconvenient fiind preţul de peste 1000 la abonament, ceea ce între noi fie spus chiar e inadmisibil. Recent am citit pe Net că ar fi apărut un Nokia Prism cu un cristal în loculul joystick-ului, asta fiind singura chestie care nu-mi place la acest tel, joystickul. Cu sau fără cristal tot n-aş fi dat atâţia bani pe un telefon, drept urmare m-am hotărât să mai aştept. Şi am tot aşteptat un an întreg, până ce telefonul viselor mele a ajuns la 180 de euro la abonament. Tot făţos rămăsese. Iată-mă deci, acum mai bine de o lună jumate pormind în căutatea lui. Era pe siteul Vodafone, şi la abonament, ce mişto! No, am umblat sâmbăta aia toată Constanţa, din dealer în dealer, şi nu numai că nu l-am găsit nicăieri, dar un vânzător mai  impertinent m-a asigurat că nici n-am să-l găsesc vreodată la preţul de pe siteul Vodafone. :D

Într-un loc, în care a trebuit să-mi iau bonul cu nr. 6, şi să aştept mai bine de 3 sferturi de oră pentru fiecare număr dinaintea mea,  mi s-a spus că nici nu vor, sau nu pot să mi-l comande! :D am fost de-a dreptul intrigată, deoarece cercetasem Netul, şi Nokia Prism 7900 era la liber începând cu 800 de lei, ca să nu mai zic că îl găsisem şi în Carrefour la nu-mai-ştiu-ce alt operator cu peste 900 lei abonament. Absolut inadmisibil!

M-am întors deci dezamăgită acasă, şi cum eu rezolv totul, mă rog, aproape totul on-line, am scris foarte revoltată la Vodafone, acolo unde am fost tratată ca un posesor de IQ sub 75,  adică mi s-a spus că au verificat şi ei şi într-adevăr telefonul meu nu era de găsit în Constanţa, dar că dacă-l vreau mă pot duce în oricare oraş din ţară să-l iau! LOOOOOL! Mai trebuia doar un glob de cristal ca să văd unde era disponibil! :D Nu am reuşit să-i fac să-mi dea o explicaţie logică cum că totuşi e plină piaţa de acest model la operatorii concurenţi, i-am întrebat de unde se aprovizionează, că tare mă îndoiesc că există fabrici / exportatori dedicaţi pe operator, singura concluzie pertinentă la care am ajuns a fost „ori mai aşteptaţi, ori alegeţi altceva!”. No, d’apăi cât mama dracului să mai aştept, dacă un an nu e mai mult decât aşteptat, atunci chiar nu e nimic. Am strâns din dinţi, şi-am ripostat „io-l vreau pe ăla de pe site, că de-aia s-au străduit ai mei să mă’nveţe să citesc, şi de-aia mi-au dat 10 la logică!” :PP Şi uite aşa a trebuit să-mi manifest încă o dată celebra mea maturitate, am ales alt telefon, o oribilitate pătrăţoasă, însă mama gadget-urilor, GPS, cameră foto de 5 sau 6 mp, şi alte inutilităţi, într-o juma de oră am apucat să citesc pe forum mai multe părei pro decât contra, mă rog mă convinsese şi bateria de peste 15 zile, la Motorola mea încă încărcam la 4-5 zile de mai bine de 2 ani, asta da stabilitate. De data asta mi-am făcut temele ca la carte. Am sunat la Bucureşti ca să văd cum stăm cu stocurile, e un nr. special pentru chestia asta. Cool, nu?! Aşa mi-am zis şi eu! Oribilul meu viitor mobil era în toată Constanţa, i-am zis tipei: „dă-mi un nr de tel să sun la magazin, c-am mai umblat o dată de bezmetică o zi întreagă”, foarte amabila operatorea a ripostat că nu are numărul nimănui, dar că o să merg la sigur. No, şi m-am dus, nu mai m-aş fi dus, pe o vreme imposibilă, ploaie, vânt, frig, la City Park (looser-ii ăştia au distrus parcul, dar i-au păstrat viu numele prin Mall-ul nou construit, ce ironie! :DDD) Singurul meu câştig a fost că la City Park, la Vodafone nu era nici dracu, deci nema numere... însă tot nema Nokia N95... „ăăăă... nu-l mai aveam de 3 zile!”. L „cum aşa, că io am sunat la ora 9 la Bucureşti şi mi-a zis că e în stoc la toţi operatorii Vodafone din Constanţa?!”. Fetele au zâmbit: „eh... stocurile se actualizează mai greu”. L totul e on-line, dar stocurile se actualizează la 3 zile, a dracului logică, zău de-o pricep! „ăăă... veniţi Dvs. peste 3-4 zile, când facem aprovizionarea”. „dar atuinci aduceţi Nokia N95?!” întreb eu, abia abţindându-mă să nu ţip. „aaa... nu avem de unde şti ce vom primi”. Tac, ridic din spâncene şi spun cu voce tare „cred că visez”. Mă uit la ele, la tricourile alea roşii, tembele, realizez că ele nu au nimic de spus în  mersul lucurilor. Mă abţin să nu înjur, mi-e foame, avusesem o zi grea, afară plouă, sunt la peste 60 de km de casa mea, numai chef de umblat nu aveam într-o vineri seara. Sunt pe punctul de-a renuţa la Vodafone, însă constat că nu ştiu sediul altor operatori şi că tb să o iau da capo! Oh... no! O să aleg alt telefon, asta până nu bat pe careva! Cum poţi face asta când nu ai timpul şi posibilitastea tehnică să compari ofertele? Acum ar fi fost util un laptop sau un NetCafe. Cum nu dispuneam de-aşa ceva am început să citesc minusculele etichete. M-ar fi tenatat un Blueberry negru şi delicat, însă trebuia să-mi schimb abonamentul de la mai bine de 7 euro la peste 13! Inadmisibil! Făcând raportul pret la liber cu preţ la abonament am dedus că nu prea mai e rentabil să cumperi la abonament, adesea diferenţa dintre ele nu e nici măcar de 100 de lei. Am ales deci Nokia N81, slide, aşa cum îi plăcea colegei mele. Mare, greu, scump şi inutil. Aproape 900 de lei, şi zău dacă ştiu de ce! Mă rog, cred că avea cel mai bun raport liber/ abonament, şi mai scria acolo că bateria LiIon ţine max 15 zile. Super! Numai că realitatea e cu totul alta: bateria e LiPolimer şi ţine maxim 5 zile. No, acum chair tb să împuşc pe careva.

Cu măreaţa ocazie în care am mai rămas doar cu bani de cină şi întors acasă mi-am schimbat şi abonamentul în Vodafone Complet, mai ieftin cu câţiva bani LOOOOL, decât abonamentul actual, dar cu mult mai multe minute. Acum vreo săptămână mi-am pus şi VodafoneLive! O totală inutilitate, 2 luni moca, of course, nebun să fii să dai peste 4 euro pe un Internet de căcat. Mi-am solicitat la maxim răbdarea şi talentele tactile citind cinemagia.ro, de la ţară. N-am reuşit în ruptul capului să google-uiesc după blogul meu, adică el chiar nu exista! :P oricum, urăsc telefonul ăsta, cu meniul lui tembel cu tot, singura chestie cool e cardul de 2 giga, am pus tot teatrul lui Sakespeare, de prin PC, aproape 1 giga, însă mereu uit căştile acasa... etc.

Şi acum să vb despre partea cu Protecţia Consumatorului. Ieri mi-am zis să-mi verific creditul, cu toate că la noul meu abonament nu ar mai fi fost cazul. Surpriza neplăcută a fost că looser-ii de la Vodafone „UITASERĂ” să modifice în baza de date, iar eu vb ca proasta pe vechiul abonament. Nu mi-a venit să cred, şi am vrut să vb cu unul dintre operatorii ăia pentru care trebuie să aştepţi mai bine de-o juma de oră, numai că ce să vezi, niciun  meniu audio nu te ducea la vreun operator, iar vechiul meu short-cut nu mai funcţiona, ba mai mult, la submeniuri despre care mi se spunea că sunt active primeam răspunsuri că aşa ceva nu există (meniul 4 nu există, însă cu 2 minute mai înainte îmi explicase ce presupune el) :D!

Şi uite aşa am scris al x---lea mesaj la Vodafone, unde am aflat că nimeni nu procesase schimbarea mea de abonament, că tot ce e online e mai degrabă la cheful şi cheremul celor care îşi fac uneori jobul, în cazul meu, nimeni. Nu mi-a venit să cred! Nici nu ştiu ce m-a apucat să verific creditul, unde acum abonamentul ar fi tb să fie mai mic şi minutele mult mai multe, chiar nu am considerat necesar a o mai face. Şi iată-mă iar la Protecţia Consumatorului, cei pe care nu ştiu cui să-i reclam pentru că nici după 4 luni nu mi-au rezolvat o amărâtă de plângere, care cică durează maxim o lună! :D

Poate că sunt eu prea pretenţioasă, nebună etc... însă în statul ăsta categoric cineva tebuie executrat. Încep să-i înţeleg din ce în ce mai bine pe cei care au plecat dracului din ţara asta... uneori e absolut insuportabilă.

Am cerut o adresă de mail, sau un număr de telefon pentru a vorbi cu cineva din conducerea Vodafone, mi s-a sugerat să depun o plângere la adresa de e-mail unde mi-am spus prima dată păsul. Am întrebat-o pe tipă ce garanţie am eu că mesajul ăla va ajunge unde trebuie?! Ea mi-a răspuns senină „veţi primi o rezoluţie”. LOOOOL. Mulţi proşti mai are ţara asta... mulţi. Urmează să mai scriu mail-ul detaliat către Vodafone, deja mi-e greaţă... aşa m-a apucat  un chef de înjurat şi de păruit, uneori simt că violenţa e singurul limbaj comun. :D

Ce pierdere de timp... la dracu!... :D 

Cortul – End of story

Categoric nu aveam niciun chef să repet tentativa nereuşită de-aseară, cea de-a întinde şi evalua noul meu cort Hannah. Îmi făcusem doar planuri casnice, însă pe la unu şi ceva m-a sunat Iulian să mă întrebe cum îmi place cortul. Mi-a venit să râd, roşind de neputinţa de-a recunoaşte că nu am ştiut unde să montez al treilea băţ, i-am povestit că am avut de gând să-l instalez, dar au intervenit ceva urgenţe, aşa că am reprogramat testările azi. Realitatea începea să semene din ce în ce mai mult a vis urât. Ştii că visezi, te strădui să te trezeşti, însă aţipeşti la loc şi o iei de unde-ai rămas. Carevasăzică l-am rugat pe S. să mă ducă direct acasă, pentru că se întunecă devreme, şi numai corturi la lumina lunii nu pusesem încă! Am început căutările ascunse după instrucţiunile de montare, care, paradoxal, emigraseră de pe masa mea, de cafea, birou, de pus picioarele privind la TV, de servit cina etc. Chiar m-am mirat că nu le-am pus direct la gunoi. Io ştiind deja totul. Deci le-am găsit, le-am citit de vreo trei ori pe nerăsuflate fără să pricep altceva decât ceea ce ştiam deja, sunt 3 beţe, primul se montează cortul cu ajutorul beţelor, după care se fixează tenda prin legarea sforilor. :D nu scria nimic despre cel de-al treilea băţ. Neh... tipic. Am mai băgat un ochi pe Net, după care am înhăţat echipamentul şi-am început „Operaţiunea Cortul nr. 2”. Iată-mă, deci, intinzând pentru a doua oară toate componentele magicului meu sac Hannah. Se întuneca vizibil, pantalonii mei cu talie joasă (nu port altceva) o luau sistematic în jos, cureaua având doar rol decorativ, polarul mulat o lua în direcţie opusă, mijlocelul meu rămânând dezgolit în faţa eternului vânt doborgean, când nu mişcam vreun membru al cortului trebuia să trag de-un accesoriu vestimentar. Câh! Mâine o să merg ca o roboţică. Am asamblat, deci, beţele  în uralele vecinilor care-şi scoseseră progeniturile-n parc „Cristiana - aci nu sutem la munte, e doar deal!”, „Ana, du-te să vezi ce face Cristiana!” – în cu totul alte ocazii aş fi pupăcit-o în draci pe dulcica Ana. Sau, „ăăăă... te-ai mutat, sau ce?!”

Etc. etc. No, am asamblat beţele şi le-am agăţat de cort, partea interioară, alegând, nesigură, poziţia cea mai comună, şi anume, cea în cruce. Fără a-i pune  încă cuiele, cele care se pun la tendă, cortul părea ok, dar totuşi prea înalt. Îmi rămăsese cel de-al treilea băţ, cel scurt, m-am tot uitat întrebându-mă unde mama dracului să-l pun. Publicul jubila, iritarea mea creştea exponenţial. Am hotărât să-l las deoparte şi să continuu. Am pus tenda, am legat-o, şi-am ancorat-o. Părea ok, totuşi cam joasă la ambele intrări. Am mai tras în sus de-un crac de raiat, şi-n jos de-o bucată de hanorac şi-am hotărât să aşez altfel beţele, două semicercuri paralele. No, d’apăi drăcia asta era imposibil să stea în poziţie verticală. :D. Am amânat înjurăturile pentru apusuri mai târzii, şi-am reaşezat beţele ca prima dată, însă am întors tenda cu susu-n jos şi am început a-o cerceta atentă. No, şi astfel am găsit şi tembelul loc al celui de-al treilea băţ. Ăăă... am montat ceva corturi la viaţa mea, însă niciunul nu se pune atât de uşor şi rapid ca al meu, însă nu am deloc încredere în sistemul de prindere al tendei, la un vânt puternic se duce dracu toată hardughia. Inutil să mai zic că tot cercetând pe-afară n-am avut timp să apreciez dimensiunea interioară a cortului. Comentând de pe margine, Zizi a zis că e prea mic. :D Aş fi vrut un cort de 2-3 persoane, al meu, categoric e numai de 2, şi nu suprapuşi :P, nu că n-am fi dormit 4 în cort de 3. Mă rog, pe mine nu asta m-a interesat.

Asta fuse tot. Abia aştept să testez noua neplătită (încă) achiziţie. No, da’mă cam oripilai când citii la birou că un cort pentru Himalaya e cel puţin 1300-1500 de lei,  şi că modestul meu cort cu multă indulgenţă va rezista Făgăraşului. Oricum, dacă ar fi să-l descriu într-un singur cuvânt i-aş zice doar „instabil. Însă om trăi şi om vedea, nu?!  No, şi acum să ne uităm la ceva poze.

Magic box

Supervizorii de ieri

Cortul

Drăgălind-o pe Terra

Unii dintre supervizorii de azi

Da'cu ce-am greşit, măi frate?!

No, d'apăi iar mă pune necuratul să dau un Google pe bloguri literare. Vreau să citesc frumos, şi dacă se poate în limba română. Grea misie în aste timpuri. Doar un inginer care vinde cărţi... câh! Next pls! Ăăăăă... ce-am mai cumpărat de îmbrăcat, de încălţat... ăăă... a uitat să scrie de f*tut, cred că partea asta, totuşi m-ar fi interesat! :P şi toate shopping-ăraiele astea printre zeci de reclame la anticărţi contemporane despre cum să shopping-uim, of course! Îmi cad ochişorii pe un blog despre/ cu poezie... :D într-adevăr mi-am rămas printre dinţi, şi ca extazul să fie maxim dau un doubleclick pe "cele mai frumoase poze din Alpi", că-n Făgăraş nu s-au montat încă scări rulante.

Ceva e putred, ori uitai io sensul lui "literar", ori Google-uiesc unde nu trebuie. :-( 

"Oraşul mic te fură-ncet cu ale lui tăcute strade/ Cu oameni proşti, dar cumsecade/ Ce nici măcar nu ştiu că sunt poet"

Unde nu am timp, nu pot şi mai sunt şi obosită, azi am să mă rezum a posta două e-mail-uri pe care le-am primit azi, e-mail-uri diametral opuse, despre oraşul meu, aş fi vrut să-l postez doar pe primul, însă nu mi s-a părut corect, le citisem pe-amândouă. Etc.

Ieri am primit cortul. Iulian mi-a făcut o surpriză extrem de plăcută acceptând să-l plătesc în decembrie, în 11 ani de cumpărături online nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Sunt de-a dreptul impresionată. Carevasăzică cum venii acasă îmi pusei şapca şi hanoracul şi ţuşti în parc să-mi amplasez căsuţa mobilă. Nu era prima dată când puneam un cort, aşa că nu am considerat necesar să citesc instrucţiunile, mai toate au acelaşi principiu de instalare. No, zis şi făcut! Îmi scot preţioasa achiziţie şi o întind pe iarba uscată, după ce în prealabil curăţasem de oase, hârtii şi alţi factori poluanţi, terenul. Hotărâsem să nu-i pun cuiele, să pun doar beţele şi să văd cum se prezintă. Mi s-a părut un pic straniu că erau 3 beţe, cel de-al treilea fiind foarte scurt. Am întins deci beţele şi-am început să caut orificiile acelea superincomode prin care trebuia să le introduc, am cercetat îndeaproape cortul, am întors tenda pe toate părţile, ce să vezi, neam orificii! :D Nivelul de confort începe să-mi scadă, başca stârnisem curiozitatea unui grup de copii, care mă priveau comentând de pe margine “tanti, ce faci, vrei să pui cortul?”. Hmmm… “vreau, bine spus”! Mi-era foame, vântul îmi umfla cortul şi tenda amestecând ceea ce io încă nu identificasem a fi funcţional, monştrii mici nu făceau decât să-mi sporească iritarea, a trebuit să le explic de ce să nu pună mâna pe beţele cortului, cele cu care s-ar fi simţit tentaţi să se bată. Frustarea a atrins cote alarmante după ce m-a sunat întrebâdu-mă ce fac. I-am zis, zâmbind mânzeşte “vino să mă vezi, sunt în parc, încerc să pun cortul, şi nu ştiu unde mama dracului să introduc beţele care ar trebui să ridice cortul!” L M-aş fi aşezat pe iarbă şi i-aş fi pus pe copii să-mi facă o poză, dacă nu aş fi fost conştientă de privirile vecinilor. Drept urmare mi-am zis în gând doar un dulce “idioato!”. Soarele dădea semne de ducă şi “moşul” meu nu pusese–n viaţa lui un cort “şi nu ies nici mort din casă, că-s răcit etc. etc.” Am mai cercetat un pic cortul, de data asta insistând mai mult asupra unor cârlige mult prea mari pentru băţul meu, mi-am zis să fac totuşi o probă, categoric beţele de cort trebuie să se lege/ ancoreaze de ceva. Ce să vezi? Asta era soluţia! Încă nu am văzut un sistem atât de uşor şi rapid de introducere a beţelor, mă rog, nu am mai stat să studiez unde trebuie introdus băţul scurt, mi-am strâns catrafusele şi-am reprogramat operaţiunea pentru mâine, bine-ştiut fiind faptul că mie nu-mi iese nimic din prima, nu ştiu de ce n-oi începe direct cu a doua! No, vai de capul meu! L mă gândisem să mă duc acest w.e. cu cortul undeva pe malul Dunării, da’unde “moşii” au interdicţie outdoor o să insist pe aspirina săracului, asta n-are nevoie de schemă de instalare. :P

E-mail# 1

“Sunt multe feluri in care as putea sa vorbesc despre Cernavoda. As putea sa insir istoria orasului... despre cum a aparut nenea ala melancolic si contemplativ – aka Ganditorul – impreuna cu nevasta lui grasuna care scruteaza orizontul.... despre cum orasul se chema Axiopolis si era populat de  negustori greci... despre pod si despre Anghel Saligny...

Come, on! Clisee!

Pun pariu ca nici una din povestile astea nu te-ar face vreodata sa vii in Cernavoda, asa, pur si simplu sa-l vizitezi. De ce? Fiindca te temi ca o sa te iradiezi, ca o sa mori de plictiseala ori sacrificat de manelisti pe altarul lui Florin Salam (bine, ideea asta s-ar putea sa aiba un sambure de adevar in ea). 

Si totusi, macar pentru o zi, imbraca-ti armura anti-manele si pune-ti chilotii de plumb. Apoi paseste in orasul in care, din momentul in care intri, ai impresia ca deasupra ta s-a inchis un enorm glob de sticla dedesubtul caruia existenta se desfasoara in cu totul alt ritm.

Aici dimineata nu faci o ora pe drum pana la serviciu si nu trebuie sa alergi dupa autobuz ori dupa taxi. Daca esti in intarziere, grabesti pasul, fiindca orice destinatie nu este la mai mult de jumatate de ora de mers pe jos. Da, Cernavoda este un oras mic.

Ajungi in centru. Cladirile au peste o suta de ani, au fost declarate monumente istorice, dar la parterul lor s-au construit magazine cu exterior modern. Termopane vs. bulina rosie. E ca si cum ai fi in fata unei porti a timpului: intri in secolul XXI, dar te trezesti in secolul XIX. Mai mult, centrul este doar pe o singura parte a strazii, de celalalta parte fiind un parc, iar mai incolo... canalul.  Cand ploua torential sunt toate sansele ca centrul orasului sa fie primul inundat.

Oriunde ai vrea sa mergi mai departe, trebuie sa urci. Tot orasul este cocotat pe dealuri (sapte, ca antica Roma). Pana la posta, dai doua kilograme jos in mod sigur. Pana la oricare din cele doua licee, abia te mai tarasti. Pana la spital... noroc ca exista ambulanta.

Cernavoda are cartier rezidential si cartier de rromi atat de saraci, incat atunci cand mergi printre casele lor ai impresia ca esti intr-unul din documentarele occidentalilor despre Romania. Cernavoda are Mercedesuri de ultima generatie in parcari si magari pe trotuare. Are semafoare, dar n-are autobuze. Are fantana arteziana, sculpturi abstracte numai bune pentru rubrica lui Coriolan Nepriceputeanu, si un pod pe care noaptea te simti ca pe Golden Gate, dar n-are cinematograf. Da, Cernavoda este un orasel cosmopolit si boem in acelasi timp. Dar peste toate, curat. Uimitor de curat. 

Din ora in ora, „ceasul-paduche” de pe fruntea primariei canta o frantura din Oda Bucuriei. In fata aceleiasi cladiri a fost instalata o superba copie a Ganditorului, (dedesubtul caruia au pus un palet de lemn, pentru marfa – da` nu-i nimic, nu se vede decat daca te uiti cu atentie). Oamenii se saluta pe strada fiindca oricum se cunosc toti intre ei si, oriunde ai merge, la oricare dintre cele cateva restaurante sau baruri – de prima mana de altfel – e imposibil sa stai singur la masa, deoarece sigur cativa cunoscuti de-ai tai sunt deja acolo. De 1 Decembrie si de 1 Mai canta o fanfara in parc. Iarna, copii se dau cu sania pe partii de cate un kilometru lungime, din varful dealului pana in centru. Zeci de pusti, de la sase ani in sus, fac bobul, sarind peste canalizari transformate de gheata in trambuline, apoi isi scutura zapada de pe fund si se apuca cu indarjire de tarat sania pana inapoi in varful dealului. In rest, e liniste. Doar trenul se mai aude, uneori, cum trece prin gara mica, din caramida, de pe cealalta parte a podului.

Si nu, nu o sa mori de plictiseala. Poti sa mananci o pizza mica si destul de scumpa, dar intr-o ambianta foarte eleganta, la Casa Samsara. Locul este foarte placut si intim, dar oarecum elitist prin clientela sa obisnuita, printre care sunt si multi straini. Pentru o pizza mai mare si mai gustoasa, si nu numai pizza, puteti alege Grande Ristorante care, pe langa mancarea delicioasa si decorul interesant, are si o sala speciala unde poti juca un biliard mai mult decat decent, departe de atmosfera de biliard-bar inecat in fum si in frecatori de menta de prima mana. 

Credeai ca orasul este invadat de manelisti? Ei bine, nu e chiar asa... Manelistii isi au, intr-adevar, partea lor, dar daca esti rocker nu inseamna ca esti condamnat sa stai in casa deruland de plictiseala casetele tale cu Metallica pana se demagnetizeaza. Mai bine mergi la Tzoc si bei un Becks de 3 lei sau o bere la halba de 2 lei. Nu mai suna chiar asa rau, nu?

Vrei neaparat sa te uiti la stiri in timp ce iti bei berea de la ora cinci? Mergi in The One, un bar cu canapele de piele si ditamai plasma pe perete, original mai ales prin faptul ca are o frizerie in curte. Si sa nu uitam de terasa Yannis, raiul nuntilor cernavodene, ori de terasa Hollywood, care are o dubla existenta, asa, cam ca un super-erou, ziua este o modesta cantina, iar noaptea loc de destrabalare al proaspetilor cetateni cu drept de vot sau al  nuntasilor cu chef de spart farfurii.

Iar daca esti un tip sportiv, nu e o problema. Cernavoda se respecta si din punctul asta de vedere, fiindca are ceva mai mult decat un teren de fotbal improvizat pe un maidan in care baietii satului fac o miuta dupa ce se intorc de la camp. Are doua baze sportive si doua stadioane proaspat modernizate asa ca, orice ti-ar placea sa joci - fotbal, baschet, handbal sau tenis, vei gasi in mod sigur un teren acoperit, ori unul in aer liber, fie pe teren sintetic, fie pe gazon, pe care sa te desfasori.  

Cernavoda este departe de definitia traditionala a unui oras mic. Poate datorita economiei care s-a coagulat in jurul centralei, poate datorita oamenilor, oraselul este atipic, se comporta ca o metropola micsorata de vreun savant nebun si aruncata pe undeva prin Dobrogea. Imi amintesc si acum mistourile colegilor mei de liceu din Constanta care ma intrebau, cu naivitate, pe cand eram proaspata lor colega „din provincie”: „Voi ce mancati ma la Cernavoda, mamaliga cu ceapa?”. Atunci  ma suparam. Acum le-as raspunde: „Da, bai, dar mamaliga noastra are cel mai tare malai de prin partile astea....” Now, come visit Cernavoda City...”

 E-mail# 2

“Nunta in Cernavoda

Ieri am fost la nunta unui bun prieten. Paranghelie desfasurata in mirificul oras Cernavoda, oras care are doua semafoare, un restaurant si doua biserici.

In primul rand, in Cernavoda e ca pe strazile din San Francisco. Daca nu iti merge ambreiajul, nu te sfatuiesc sa intri. Sunt niste strazi cu inclinatie la 45 de grade, ca la un moment dat am oprit masina, ca am zis ca se termina soseaua intr-un sant, ceva. Din fericire, nu se termina.

In Cernavoda, bordurile sunt foarte inalte. Asta am vazut-o pe pielea unui daciot, care a avut indrazneala sa coboare de pe trotuar, si a futut o toba in bordura, de m-a durut inima, intr-un fel, si m-a alinat in alt fel, ca exact pe acolo voiam si eu sa cobor.

Eu am zis ca semaforul ala pus la intrare e la misto pus.

Eram totalmente singur, nu era tipenie de om pe o raza de 10 kilometri, si eu stateam ca vaca si ma uitam la un semafor de 90 de secunde, asteptand sa se puna verde. S-a pus intr-un final.

Dupa semafor e o mare groapa, constituita din calea ferata. Eu am vazut ca un tip incetineste cand se apropie de locul ala, dar asfaltul e pus de asa natura, incat nu vezi gropalaul decat cand esti langa el. Si desigur, am trecut prin el, cu viteza luminii. Pana si acordeonistul, nea Lupu, s-a trezit din somn si m-a informat ca l-a durut sufletul de masinuta.

Nu dau detalii despre desfasurarea de acasa a nuntii, ca sunt treburi din bucataria interna o oamenilor.

Ce a fost interesant, in primul rand, a fost la primarie. Aveau astia un fotograf, frate, care se credea Salvador Dali.

- Stati asa!...nu nu, doi centimetri la dreapta. Atat! Prea mult. Un pic inapoi.

De s-a enervat nasul si l-a intrebat:

- Auzi sefu, incerc si eu sa ma simt bine. Vrei sa ma simt pe pielea ta?

La semnarea actelor, acelasi fotograf, catre mireasa:

- Un pic aplecat peste certificatul de casatorie, va rog!

- Va rog mimati ca semnati, dar uitati-va catre mine.

Nasul, intr-o sclipire de geniu:

- Uite, vezi, e prima ta lectie in care inveti cum sa mimezi.

Si mireasa:

- Ma laaaasi?

La poza de grup finala, ne bagam si noi, astia a lui Arhi, in gramada ordonata, sa dam un zambet pe 16 mm.

Nevasta-mea, poliglota din fire, face:

- Spune-ti branzaaaaa!

Eu nedumerit, ma uit la ea, nepicandu-mi fisa din prima de obicei, si zic:

- Pasaricaaaa!

La care, o doamna din dreapta noastra:

- Ce pasarica domnule, pasarele!

Ce nu inteleg eu la nunti, este de ce toata lumea se pupa cu toata lumea. Mi-au lins obrajorii o gramada de popor, oameni pe care nu ii cunosc, nu i-am cunoscut inainte, si nu o sa ii mai intalnesc niciodata.

Si nu inteleg de ce frate. De ce trebuie sa ne pupam?

Bine, eu probabil ca nu dau bine in cadru, ca veni sora mirelui, se pupa cu toti necunoscutii din cadru, si cand ajunge la noi:

- Aaaa, eu pe voi parca va stiu.

- Da, noi suntem prietenii de la Constanta.

- A, da, voi sunteti.

Si pleaca.

Pe aceasta cale, o informez ca un copil de un an, daca e tinut in brate 24/24, nu o sa vrea sa stea cu altcineva niciodata, degeaba te intrebi tu sclipind de inteligenta, de ce nu vrea sa stea la maica-ta. Frate, a tinut copilul ala in brate si l-a zdranganit NON-STOP. Poate mai voia si fetita aia sa se plimbe, sa isi miste vreun piciorus anchilozat. NIMIC. In brate, zdranga zdranga.

La biserica, canta popa plin de spor Isaiia dantuieste.

Nevasta-mea ma ia de brat si imi sopteste:

- Cetine, eu mor.

Eu, plin de spirit:

- Fata mea, noi am trecut prin asta, nu trebuie sa fii chiar asa de emotionata

- Nu ma, am o criza de rinichi si trebuie sa mergem la spital!

Intrebam si noi daca au farmacie in Cernavoda. Da, au una, dar e deschisa doar pana vineri. E clar, daca vrei sa mori, stii unde sa te duci.

- Alo, doamna, nu va suparati, aveti spital aici in comuna… aaaa, pardon, oras?

Da, au si spital in Cernavoda.

Fuga pe strazile din San Cernavoda, ratacindu-ma desigur de vreo 3 ori, pentru ca la astia strazile au obiceiul sa se termine in poarta cate unei gospodarii.

La spital, o tanti asistenta, plictisita, se uita la Pistruiatul.

- Nu va suparati, mi-e foarte rau, am o colica renala, se poate sa imi faceti un scobutil, ceva?

- Sa nu ne grabim, deci. Haideti sa va iau tensiunea.

- Pai mi-e rau!

- Nu e nimic, tot trebuie sa va iau tensiunea.

Si asteptam. Si asteptam… si asteptam. Pana la urma, vine o doctorita.

- Deci, aveti colica renala?

- Cred ca da…

- Tensiunea i-ai luat-o?

D0H!!!

- Bine, hai sa o internam temporar, si sa ii facem o perfuzie. Niste No-Spa, mai avem?

- Am eu unul in buzunar la halat, imediat.

Urcam la aetajul doi, unde o asistenta simpatica si pistruiata ii pune perfuzia nevesti-mi. Ii cam tremurau mainile, dar am presupus ca de emotie, la vederea marelui om ce sunt.

Si am stat o ora pe-acolo, cu o perfuzie nefunctionala in mana, pentru ca mergea doar daca apasam eu pe ac, altfel nu picura deloc.

Pana la urma s-a enervat nevasta-mea si zice:

- Auzi, eu imi bag pula in spitalul astora, hai dracului sa plecam.

Banuiesc ca isi facuse un pic efectul No-spa-ul din halatul lui tanti asistenta, ca putea sa mearga d-ampicioarelea.

Si plecaram.

De la restaurant, nu prea e nimic de povestit in afara de anuntul cantaretului:

- Toate doamnele sa ia loc, a venit pestele.

A, da, si furatul miresei, ca a stat micul ginerica la intrarea in restaurant o ora, sperand ca nu i-o fura nimeni, si exact cand a intrat inauntru, mireasa a iesit fain frumos, cu un nene de manuta, si dusa a fost.

Desigur, pana nu se intorc astia din luna de miere, o sa raman cu o intrebare existentiala:

UNDE PUII MEI AU DUS-O, CAND IN CERNAVODA NU FUNCTIONAU NICI TAXIURILE LA ORA AIA??”

Puiuţul pufos, Trilulilu şi mesajele subliminale

Mă puse dracu înainte de-a intra la baie să-mi reverific ultimele poze postate pe Trilulilu, carevasăzică făcui dubluclick pe poza-n care ţineam în braţe un puiuţ de ciobănesc mioritic, de numai 6 săptămâni, exemplar ce costa nu mai puţin de 200 de lei. :D Până aci toate bune şi frumoase, numai că ceea ce mi-a fost dat să văd nu seamănă nicidecum cu poza pe care-am upload-at-o eu.  Trebuie să recunosc că m-am prăpădit de râs, "răutatea" de Crocodilul Trilulilu mai mi-a păpat ceva poze, însă io nu m-am supărat, da'totuşi una e să dispară de tot şi alta e să-mi pui un bebel în locul unui căţeluş! Noroc că nu e L. prin preajmă... altminteri făcea infarct, săracu' n-are deloc umor. :P Am râs, am râs, însă sper ca Trilulilu să nu ştie mai mult decât ştiu eu despre mine!! Bebicul chiar e un dulcic... Dacă stau bine să mă gândesc la sfârşitul lui Octombrie este Halloween-ul, da'totuşi ce legătură are căţeluşul meu cu bebelul aista?!

Poza lor, adică poza mea după upload :P

Poza mea - originalul

Să mă îngrijorez, ori ba?! Mai degrabă ba, am tot încercat să reîncarc pagina, acum sunt

într-o intersecţie blocată. Mda, ăsta da umor! :-))))

Un senso – cotidian

Categoric azi nu-mi iese nimic. Pentru că nu văd mai nimic am hotărât să-mi editez toate postările în Word. Azi aş fi vrut să scriu despre toamnă, despre toamna din locurile unde-am copilărit, să încarc vreo câteva zeci de poze şi tot aşa. N-am apucat nici măcar să le cercetez pe toate; nu înţeleg de ce majoritatea pozelor făcute din maşină au ieşit ca dracu, nu e prima dată când fac aşa ceva. :D

Azi a fost o zi superbă, păcat că nu prea am avut timp să o admir rereîntrebându-mă de ce trăiesc, vb lui frate-miu. I-am promis că azi voi găti, şi am făcut-o, după o piaţă obositoare şi plicticoasă. Unde nu o fac foarte des, ador să gătesc, acultând România Cultural, sau teatru radiofonic, sau pur şi simplul muzică; tb să-mi iau un HomeCinema cu boxe wireless, mi s-a cam luat să mă împiedic în cablul boxei care face naveta între sufregerie, hol, bucătărie şi camera PCul/  copilului. Etc. Şi deci am gătit, no, mă simt ca într-un Proces Verbal, deci am gătit, şi paradoxal mi-am tăiat degetele! LOL! Eu cea care are o adevărată pasiune pentru armele albe, oh, no, încă nu mi-am luat sabie :P, însă am o slăbiciune pentru cuţite, ca să nu zic pentru toate sculele pentru bucătărie, inutil să mai zic că în stângăcia mea (la propriu), chiar sunt un bucătar răbdător şi îndemânatic, despre modestie vb cu altă ocazie. Offf... deci, ca de obicei am ascuţit cuţitul şi-am început să tai zarzavatul, în cazul de faţă ceva mai mult decât morcovul, adică o mică bucată din degetul mare al mâinii stângi, suficient ca să înroşesc totul. La naiba, ustură groaznic tăietura de cuţit! Şi ca tacâmul să fie complet, mai apoi, spălând vasele, cu mintea şi ochii duşi departe, în loc să dau cu buretele pe lama cuţitului am dat cu degetul arătător de la mâna dreaptă, oh, şi cuţitul încă taia! :D Şi uite-aşa am dat într-altă inutilă vărsare de sânge; gândesc acum că Sf. Dimitrie ar fi vrut să-mi petrec în cu totul alt mod ziua, şi io, şi io... oare de nu mi-o fi spus mai devreme?! :P oricum, partea bună e că am scăpat de spălatul băii, cel puţin azi, iar acum tastez ca începătorii!:D

Dar să revin la subiect. M-am dus la Bibliotecă să retunez incomplet-citita-mi carte şi-am trecut iar pe lângă gardul/ colţul de stradă unde la ultima mea vizită un jeep cu numere de Bulgaria plonjase în curtea unui cetăţean, cu aproxmativ 5 minute înainte ca eu să trec pe-acolo. I-am făcut, atunci, o poză. Nu mică mi-a fost mirarea şi hazul ca azi să citesc asta pe gard:

Acum mai bine de 2 săptămâni: 

Şi azi: 

 Şi eu care vroiam să scriu despre coloana sonoră a lui „Non ti muovere” - http://www.imdb.com/title/tt0330702/ melodia lui Vasco Rossi, cea pe care-am reascultat-o azi, „Un senso” - http://www.trilulilu.ro/Dragomara/fec6cf61b43b88

Mi-a plăcut enorm filmul acesta... „vreau să găsesc un sens acestei seri, vreau să găsesc un sens acestei vieţi, cu toate că ea nu are niciunul, vreau să găsesc un sens acestei poveşti cu toate că ea nu are niciunul...” şi eu, şi eu vreau asta! Altă dată o să dezvolt subiectul, am să comentez şi filmul... Voglio trovare un senso a tante cose/Anche se tante cose un senso non ce l'ha.

Charles Bukowski - încă un mare admirat de-al meu

Am realizat că am făcut 3 postări şi niciuna dintre ele nu mă include total, dacă aş putea să cuprind toate definiţiile acelea de la profil aş spune doar atât: Poezie. Ştiu, ştiu e mai greu de crezut, însă poezia a fost în/ cu mine cum mult mai înainte ca eu să pot da un nume şi o explicaţie raţională micilor minuni din viaţa mea. Am citit cândva pasajul de mai jos într-una din cărţile lui Antonio Tabucchi: "Nu cu mult timp în urmă, am citit într-o revistă de specialitate că mai mulţi savanţi renumiţi au încercat să stabilească unde se găseşte punctul central şi cel mai intim al cunoaşterii, pe care l-au numit "suflet". L-au situat într-o zonă a creierului. Nu sunt de-acord cu ei: sufletul se află în sânge. Nu în tot sângele desigur, ci într-o singură globulă ce se amestecă cu miliarde de alte globule şi de-aceea nu va fi niciodată cu putinţă să descoperi mica globulă ce conţine sufletul, nici măcar cu cel mai puternic computer care se apropie de Dumnezeu (fiindcă spre asta tindem). Cei care, în istoria umanităţii au înţeles şi au demonstrat care este globula care poartă sufletul sunt artiştii şi misticii. Un artist ştie că în una din cărţile lui de mii de pagini, de pildă în Recherche de Proust, sau în Divina Comedie a lui Dante, există un singur cuvânt ce reprezintă globula care-i poartă sufletul; iar restul ar putea fi foarte bine aruncat. Debussy ştie că în Apres midi d'un faune sau în Dans sacru şi profan există o singură notă ce îi conţine sufletul. Leonardo da Vinci ştie că în Fecioara între stânci sau în Gioconda o singură tuşă îi cuprinde într-adevăr sufletul. O ştie, fără a cunoaşte totuşi unde se află. Şi niciun critic şi niciun exeget nu va putea vreodată s-o descopere". Sufletul meu este în poezie, nu ştiu în care, nu ştiu nici măcar dacă e într-a mea, sau într-a celorlalţi, nici nu cred că vreau să ştiu. :)

Toată logoreea a asta a fost pentru a-l introduce pe poetul Bukowski, despre scriitor vom vb altă dată.

 

fete tăcute curate în rochiţe cadrilate

 

am avut parte numai de curve, foste prostituate

nebune. văd peste tot bărbaţi cu femei tăcute

blânde – îi văd în supermarketuri,

îi văd plimbându-se pe străzi,

îi văd în casele lor: liniştiţi, trăind cumsecade.

ştiu că pacea lor e doar parţială, dar e pace,

multe ore şi zile de pace.

am avut parte numai de drogate, aloolice,

curve, foste prostituate, nebune.

când pleacă una

vine alta

mai rea decât cealaltă.

văd atâţia bărbaţi cu fete curate

în rochiţe cadrilate

cu chipuri normale, fără privirea

aia de şacal.

“să n-aduceţi vreo curvă pe-aici”

le spun puţinilor mei prieteni,

“sigur m-aş îndrăgosti de ea”.

“n-ai fi în stare să iubeşti o femeie

bună, Bukowski.”

am nevoie de o femeie bună. am nevoie

de o femeie bună mai mult decât am nevoie

de maşina asta de scris, mai mult decât de

automobilul meu, mai mult decât am nevoie de

Mozart; am atâta nevoie de o femeie bună

încât aproape o simt în aer, în vârfurile

degetelor, văd trotuare construite special

pentru paşii ei,

văd perne pentru capul ei,

simt în mine hohotele de râs pe

care ni le vom dărui unul altuia,

o văd mângâind o pisică,

o văd cum doarme,

îi văd papucii de casă pe hol.

Ştiu că ea există

dar unde se-ascunde pe pământul ăsta

în timp de curvele continuă să mă găsească?

 (Charles Bukowski)

(mă ucide formatarea asta, ce-o avea, frate, cu Georgia?! :D)