De ce nu le mai vorbesc crizantemelor.

Credeam că m-am vindecat deja, uitându-le; aseară Emil Brumaru mi-a unit între ei doi axoni, aducând totul înapoi, asemenea ruginii care răzbate şi cele mai rezistente strate de vopsea de pe o macara uitată într-un şantier părăsit.

Era o joi de octombrie, când colegul meu mi-a zis „trebuie să plec acasă, tocmai ce-a murit fratele meu. Ne vedem miercuri”. Eu am ridicat din spâncene zâmbind atoateştiutoare „da’ n-a mai murit o dată?!”. Credeam că e o glumă. F. mi-a răspuns impasibil „nu”.

Mâine se împlinesc 3 ani de când se tot întoarce. Un penibil accident de circulaţie l-a oprit pentru totdeauna la km  11 pe autostrada Piteşti – Bucureşti.

De-acum aproape 3 ani, de-un Sfântu Dumitru nu le mai povestesc crizantemelor. Ne-am răcit brusc, şi pentru totdeauna, divorţul nostru nu poate fi încadrat în niciuna din explicaţiile juridice obişnuite. Mi-e greu să explic, încă le mai iubesc, la fel de mult cum iubesc tot ce mi-a atins inima vreodată, însă pur şi simplu nu mai vreau să le vorbesc, galbenelor, şi albelor şi movelor, imenselor mele crizanteme, ele cele care şi-au permis să-mbrace  o întregă biserică din Drumul Taberei, într-un octombrie însorit, şi o întreagă viaţa de om, când el nu avea încă nevoie. Nu le mai vorbesc deci, crizantemelor, m-am supărat din prima secundă-n care mi-au înţepat ochii, era prea mult, prea greu, nu mai puteam  îndura, i-am lăsat pe toţi acolo aşteptând să se elibereze preotul, Sfântul Dimitrie fiind sărbătoare importantă a creştinătăţii. I-am lăsat între albul, galbenul şi movul crizantemelor, între mirosul de tămâie, negrul veşmintelor şi lamentaţiile unei cerşetoare cretine. Era prea mult. Mult prea mult. Am luat-o-n jos pe lângă cimitirul de la marinea Drumului Taberei, mai trecusem o dată pe-acolo, noaptea. Blocurile ANL se semeţeau cochete aşteptându-şi noii locatari, soarele mângia aerul promiţând plăceri de nescris pe un blog, aveam o senzaţie acută de deja-vu. Dumnezeu cocea prăjituri, pentru că prea mirosea a vanilie. L-am admirat. Asta da hotărâre. Într-adevăr viaţa merge mai departe, din ce în ce mai goală, din ce în ce mai lipsită de sens, mii de viitori cunoscuţi nu-l post umple, egala sau depăşi locul celui plecat. Sunt locuri în inimă care nu se umplu niciodată, oricât de ocupaţi, sciabili, bine-voitori am fi.

Nu le mai povestesc crizantemelor, nu le fac nici măcar poze, nu le cumpăr, nu le fac cadou, însă nu mă pot abţine să nu trag cu ochiul prin tot mai dese colţuri de stradă, şi ascunse grădini. Mirosul lor sălsluieşte-n mintea mea mai dureros decât culoarea şi textura delicată a frunzelor, însă eu nu vreau nici măcar să-mi amintesc de ele.

Azi a fost încă o miercuri, una fără F. Ni l-am reamintit, noi, foştii lui colegi, nu mai ştiam exact ziua-n care a dispărut, ştiam că era doar o duminică de sfârşit de octombrie, că l-am lăsat plin de crizanteme într-o zi de Sfântul Dimitrie, drept urmare m-am întors în timp, în calendar şi am introdus un task nou, fusese 23 octombrie 2005 şi de atunci au trecut 156 de săptămâni, aşa mi-a zis Outlook-ul. El nu uită nimic.

156 de săptămâni şi dorul de el nu s-a diluat, lui îi povesteam toate tâmpeniile mele online, comentam toate e-mail-urile, lui îi zâmbeam când îmi tot repeta „ai grijă, probabilitatea de a da peste un om normal pe Net e redusă, însă categoric o să te loveşti de psihopaţi! Hai, nu mai râde, eu te mustru şi tu râzi!” Mi-e dor de „Cristinica”, şi de „puiule/ puică”, de toate glumele, şi combinaţiile noastre englezo-române „she find a new puţa”... dor. De oameni inteligenţi, sarcastici şi totuşi plini de umor. Îmi amintesc acum de „să nu te încrezi niciodată în nimeni, pentru că tocmai el te va dezamăgi”. Îmi amintesc de poveştile lui, de modul-n care-i ajuta mai pe toţi, de cum mă revoltam eu şi-i sugeram „cere-le procent din salariu”, de dăţile-n care ne-am certat, de modul-n care ştia  să mă lovească unde mă durea cel mai tare, de petrecerile noastre. De muzica lui preferată, pop-ul/ disco-ul contemporan, de modul-n care mi-l jignea pe Julio Iglesias: „iar l-ai pus pe labă tristă ăsta”! De Esmeralda, pisica lui... de-atâtea şi atâtea.

Mâine se împlinesc 3 ani de când a plecat într-un loc de care nu am habar, însoţit de minunatele mele crizanteme.

Oare de ce nu mă simt mai bine după toată logoreea asta?! Cesare Pavese spune undeva că cea mai grava injurie pe care i-o poţi aduce cuiva e aceea să nu crezi că el suferă. Cu ce mă ajută că ştiu, şi ştiţi că sufăr?! Cu nimic... acum iar bat cu pumnii în peretele de burete al celulei mele, blogul!