"Oraşul mic te fură-ncet cu ale lui tăcute strade/ Cu oameni proşti, dar cumsecade/ Ce nici măcar nu ştiu că sunt poet"

Unde nu am timp, nu pot şi mai sunt şi obosită, azi am să mă rezum a posta două e-mail-uri pe care le-am primit azi, e-mail-uri diametral opuse, despre oraşul meu, aş fi vrut să-l postez doar pe primul, însă nu mi s-a părut corect, le citisem pe-amândouă. Etc.

Ieri am primit cortul. Iulian mi-a făcut o surpriză extrem de plăcută acceptând să-l plătesc în decembrie, în 11 ani de cumpărături online nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Sunt de-a dreptul impresionată. Carevasăzică cum venii acasă îmi pusei şapca şi hanoracul şi ţuşti în parc să-mi amplasez căsuţa mobilă. Nu era prima dată când puneam un cort, aşa că nu am considerat necesar să citesc instrucţiunile, mai toate au acelaşi principiu de instalare. No, zis şi făcut! Îmi scot preţioasa achiziţie şi o întind pe iarba uscată, după ce în prealabil curăţasem de oase, hârtii şi alţi factori poluanţi, terenul. Hotărâsem să nu-i pun cuiele, să pun doar beţele şi să văd cum se prezintă. Mi s-a părut un pic straniu că erau 3 beţe, cel de-al treilea fiind foarte scurt. Am întins deci beţele şi-am început să caut orificiile acelea superincomode prin care trebuia să le introduc, am cercetat îndeaproape cortul, am întors tenda pe toate părţile, ce să vezi, neam orificii! :D Nivelul de confort începe să-mi scadă, başca stârnisem curiozitatea unui grup de copii, care mă priveau comentând de pe margine “tanti, ce faci, vrei să pui cortul?”. Hmmm… “vreau, bine spus”! Mi-era foame, vântul îmi umfla cortul şi tenda amestecând ceea ce io încă nu identificasem a fi funcţional, monştrii mici nu făceau decât să-mi sporească iritarea, a trebuit să le explic de ce să nu pună mâna pe beţele cortului, cele cu care s-ar fi simţit tentaţi să se bată. Frustarea a atrins cote alarmante după ce m-a sunat întrebâdu-mă ce fac. I-am zis, zâmbind mânzeşte “vino să mă vezi, sunt în parc, încerc să pun cortul, şi nu ştiu unde mama dracului să introduc beţele care ar trebui să ridice cortul!” L M-aş fi aşezat pe iarbă şi i-aş fi pus pe copii să-mi facă o poză, dacă nu aş fi fost conştientă de privirile vecinilor. Drept urmare mi-am zis în gând doar un dulce “idioato!”. Soarele dădea semne de ducă şi “moşul” meu nu pusese–n viaţa lui un cort “şi nu ies nici mort din casă, că-s răcit etc. etc.” Am mai cercetat un pic cortul, de data asta insistând mai mult asupra unor cârlige mult prea mari pentru băţul meu, mi-am zis să fac totuşi o probă, categoric beţele de cort trebuie să se lege/ ancoreaze de ceva. Ce să vezi? Asta era soluţia! Încă nu am văzut un sistem atât de uşor şi rapid de introducere a beţelor, mă rog, nu am mai stat să studiez unde trebuie introdus băţul scurt, mi-am strâns catrafusele şi-am reprogramat operaţiunea pentru mâine, bine-ştiut fiind faptul că mie nu-mi iese nimic din prima, nu ştiu de ce n-oi începe direct cu a doua! No, vai de capul meu! L mă gândisem să mă duc acest w.e. cu cortul undeva pe malul Dunării, da’unde “moşii” au interdicţie outdoor o să insist pe aspirina săracului, asta n-are nevoie de schemă de instalare. :P

E-mail# 1

“Sunt multe feluri in care as putea sa vorbesc despre Cernavoda. As putea sa insir istoria orasului... despre cum a aparut nenea ala melancolic si contemplativ – aka Ganditorul – impreuna cu nevasta lui grasuna care scruteaza orizontul.... despre cum orasul se chema Axiopolis si era populat de  negustori greci... despre pod si despre Anghel Saligny...

Come, on! Clisee!

Pun pariu ca nici una din povestile astea nu te-ar face vreodata sa vii in Cernavoda, asa, pur si simplu sa-l vizitezi. De ce? Fiindca te temi ca o sa te iradiezi, ca o sa mori de plictiseala ori sacrificat de manelisti pe altarul lui Florin Salam (bine, ideea asta s-ar putea sa aiba un sambure de adevar in ea). 

Si totusi, macar pentru o zi, imbraca-ti armura anti-manele si pune-ti chilotii de plumb. Apoi paseste in orasul in care, din momentul in care intri, ai impresia ca deasupra ta s-a inchis un enorm glob de sticla dedesubtul caruia existenta se desfasoara in cu totul alt ritm.

Aici dimineata nu faci o ora pe drum pana la serviciu si nu trebuie sa alergi dupa autobuz ori dupa taxi. Daca esti in intarziere, grabesti pasul, fiindca orice destinatie nu este la mai mult de jumatate de ora de mers pe jos. Da, Cernavoda este un oras mic.

Ajungi in centru. Cladirile au peste o suta de ani, au fost declarate monumente istorice, dar la parterul lor s-au construit magazine cu exterior modern. Termopane vs. bulina rosie. E ca si cum ai fi in fata unei porti a timpului: intri in secolul XXI, dar te trezesti in secolul XIX. Mai mult, centrul este doar pe o singura parte a strazii, de celalalta parte fiind un parc, iar mai incolo... canalul.  Cand ploua torential sunt toate sansele ca centrul orasului sa fie primul inundat.

Oriunde ai vrea sa mergi mai departe, trebuie sa urci. Tot orasul este cocotat pe dealuri (sapte, ca antica Roma). Pana la posta, dai doua kilograme jos in mod sigur. Pana la oricare din cele doua licee, abia te mai tarasti. Pana la spital... noroc ca exista ambulanta.

Cernavoda are cartier rezidential si cartier de rromi atat de saraci, incat atunci cand mergi printre casele lor ai impresia ca esti intr-unul din documentarele occidentalilor despre Romania. Cernavoda are Mercedesuri de ultima generatie in parcari si magari pe trotuare. Are semafoare, dar n-are autobuze. Are fantana arteziana, sculpturi abstracte numai bune pentru rubrica lui Coriolan Nepriceputeanu, si un pod pe care noaptea te simti ca pe Golden Gate, dar n-are cinematograf. Da, Cernavoda este un orasel cosmopolit si boem in acelasi timp. Dar peste toate, curat. Uimitor de curat. 

Din ora in ora, „ceasul-paduche” de pe fruntea primariei canta o frantura din Oda Bucuriei. In fata aceleiasi cladiri a fost instalata o superba copie a Ganditorului, (dedesubtul caruia au pus un palet de lemn, pentru marfa – da` nu-i nimic, nu se vede decat daca te uiti cu atentie). Oamenii se saluta pe strada fiindca oricum se cunosc toti intre ei si, oriunde ai merge, la oricare dintre cele cateva restaurante sau baruri – de prima mana de altfel – e imposibil sa stai singur la masa, deoarece sigur cativa cunoscuti de-ai tai sunt deja acolo. De 1 Decembrie si de 1 Mai canta o fanfara in parc. Iarna, copii se dau cu sania pe partii de cate un kilometru lungime, din varful dealului pana in centru. Zeci de pusti, de la sase ani in sus, fac bobul, sarind peste canalizari transformate de gheata in trambuline, apoi isi scutura zapada de pe fund si se apuca cu indarjire de tarat sania pana inapoi in varful dealului. In rest, e liniste. Doar trenul se mai aude, uneori, cum trece prin gara mica, din caramida, de pe cealalta parte a podului.

Si nu, nu o sa mori de plictiseala. Poti sa mananci o pizza mica si destul de scumpa, dar intr-o ambianta foarte eleganta, la Casa Samsara. Locul este foarte placut si intim, dar oarecum elitist prin clientela sa obisnuita, printre care sunt si multi straini. Pentru o pizza mai mare si mai gustoasa, si nu numai pizza, puteti alege Grande Ristorante care, pe langa mancarea delicioasa si decorul interesant, are si o sala speciala unde poti juca un biliard mai mult decat decent, departe de atmosfera de biliard-bar inecat in fum si in frecatori de menta de prima mana. 

Credeai ca orasul este invadat de manelisti? Ei bine, nu e chiar asa... Manelistii isi au, intr-adevar, partea lor, dar daca esti rocker nu inseamna ca esti condamnat sa stai in casa deruland de plictiseala casetele tale cu Metallica pana se demagnetizeaza. Mai bine mergi la Tzoc si bei un Becks de 3 lei sau o bere la halba de 2 lei. Nu mai suna chiar asa rau, nu?

Vrei neaparat sa te uiti la stiri in timp ce iti bei berea de la ora cinci? Mergi in The One, un bar cu canapele de piele si ditamai plasma pe perete, original mai ales prin faptul ca are o frizerie in curte. Si sa nu uitam de terasa Yannis, raiul nuntilor cernavodene, ori de terasa Hollywood, care are o dubla existenta, asa, cam ca un super-erou, ziua este o modesta cantina, iar noaptea loc de destrabalare al proaspetilor cetateni cu drept de vot sau al  nuntasilor cu chef de spart farfurii.

Iar daca esti un tip sportiv, nu e o problema. Cernavoda se respecta si din punctul asta de vedere, fiindca are ceva mai mult decat un teren de fotbal improvizat pe un maidan in care baietii satului fac o miuta dupa ce se intorc de la camp. Are doua baze sportive si doua stadioane proaspat modernizate asa ca, orice ti-ar placea sa joci - fotbal, baschet, handbal sau tenis, vei gasi in mod sigur un teren acoperit, ori unul in aer liber, fie pe teren sintetic, fie pe gazon, pe care sa te desfasori.  

Cernavoda este departe de definitia traditionala a unui oras mic. Poate datorita economiei care s-a coagulat in jurul centralei, poate datorita oamenilor, oraselul este atipic, se comporta ca o metropola micsorata de vreun savant nebun si aruncata pe undeva prin Dobrogea. Imi amintesc si acum mistourile colegilor mei de liceu din Constanta care ma intrebau, cu naivitate, pe cand eram proaspata lor colega „din provincie”: „Voi ce mancati ma la Cernavoda, mamaliga cu ceapa?”. Atunci  ma suparam. Acum le-as raspunde: „Da, bai, dar mamaliga noastra are cel mai tare malai de prin partile astea....” Now, come visit Cernavoda City...”

 E-mail# 2

“Nunta in Cernavoda

Ieri am fost la nunta unui bun prieten. Paranghelie desfasurata in mirificul oras Cernavoda, oras care are doua semafoare, un restaurant si doua biserici.

In primul rand, in Cernavoda e ca pe strazile din San Francisco. Daca nu iti merge ambreiajul, nu te sfatuiesc sa intri. Sunt niste strazi cu inclinatie la 45 de grade, ca la un moment dat am oprit masina, ca am zis ca se termina soseaua intr-un sant, ceva. Din fericire, nu se termina.

In Cernavoda, bordurile sunt foarte inalte. Asta am vazut-o pe pielea unui daciot, care a avut indrazneala sa coboare de pe trotuar, si a futut o toba in bordura, de m-a durut inima, intr-un fel, si m-a alinat in alt fel, ca exact pe acolo voiam si eu sa cobor.

Eu am zis ca semaforul ala pus la intrare e la misto pus.

Eram totalmente singur, nu era tipenie de om pe o raza de 10 kilometri, si eu stateam ca vaca si ma uitam la un semafor de 90 de secunde, asteptand sa se puna verde. S-a pus intr-un final.

Dupa semafor e o mare groapa, constituita din calea ferata. Eu am vazut ca un tip incetineste cand se apropie de locul ala, dar asfaltul e pus de asa natura, incat nu vezi gropalaul decat cand esti langa el. Si desigur, am trecut prin el, cu viteza luminii. Pana si acordeonistul, nea Lupu, s-a trezit din somn si m-a informat ca l-a durut sufletul de masinuta.

Nu dau detalii despre desfasurarea de acasa a nuntii, ca sunt treburi din bucataria interna o oamenilor.

Ce a fost interesant, in primul rand, a fost la primarie. Aveau astia un fotograf, frate, care se credea Salvador Dali.

- Stati asa!...nu nu, doi centimetri la dreapta. Atat! Prea mult. Un pic inapoi.

De s-a enervat nasul si l-a intrebat:

- Auzi sefu, incerc si eu sa ma simt bine. Vrei sa ma simt pe pielea ta?

La semnarea actelor, acelasi fotograf, catre mireasa:

- Un pic aplecat peste certificatul de casatorie, va rog!

- Va rog mimati ca semnati, dar uitati-va catre mine.

Nasul, intr-o sclipire de geniu:

- Uite, vezi, e prima ta lectie in care inveti cum sa mimezi.

Si mireasa:

- Ma laaaasi?

La poza de grup finala, ne bagam si noi, astia a lui Arhi, in gramada ordonata, sa dam un zambet pe 16 mm.

Nevasta-mea, poliglota din fire, face:

- Spune-ti branzaaaaa!

Eu nedumerit, ma uit la ea, nepicandu-mi fisa din prima de obicei, si zic:

- Pasaricaaaa!

La care, o doamna din dreapta noastra:

- Ce pasarica domnule, pasarele!

Ce nu inteleg eu la nunti, este de ce toata lumea se pupa cu toata lumea. Mi-au lins obrajorii o gramada de popor, oameni pe care nu ii cunosc, nu i-am cunoscut inainte, si nu o sa ii mai intalnesc niciodata.

Si nu inteleg de ce frate. De ce trebuie sa ne pupam?

Bine, eu probabil ca nu dau bine in cadru, ca veni sora mirelui, se pupa cu toti necunoscutii din cadru, si cand ajunge la noi:

- Aaaa, eu pe voi parca va stiu.

- Da, noi suntem prietenii de la Constanta.

- A, da, voi sunteti.

Si pleaca.

Pe aceasta cale, o informez ca un copil de un an, daca e tinut in brate 24/24, nu o sa vrea sa stea cu altcineva niciodata, degeaba te intrebi tu sclipind de inteligenta, de ce nu vrea sa stea la maica-ta. Frate, a tinut copilul ala in brate si l-a zdranganit NON-STOP. Poate mai voia si fetita aia sa se plimbe, sa isi miste vreun piciorus anchilozat. NIMIC. In brate, zdranga zdranga.

La biserica, canta popa plin de spor Isaiia dantuieste.

Nevasta-mea ma ia de brat si imi sopteste:

- Cetine, eu mor.

Eu, plin de spirit:

- Fata mea, noi am trecut prin asta, nu trebuie sa fii chiar asa de emotionata

- Nu ma, am o criza de rinichi si trebuie sa mergem la spital!

Intrebam si noi daca au farmacie in Cernavoda. Da, au una, dar e deschisa doar pana vineri. E clar, daca vrei sa mori, stii unde sa te duci.

- Alo, doamna, nu va suparati, aveti spital aici in comuna… aaaa, pardon, oras?

Da, au si spital in Cernavoda.

Fuga pe strazile din San Cernavoda, ratacindu-ma desigur de vreo 3 ori, pentru ca la astia strazile au obiceiul sa se termine in poarta cate unei gospodarii.

La spital, o tanti asistenta, plictisita, se uita la Pistruiatul.

- Nu va suparati, mi-e foarte rau, am o colica renala, se poate sa imi faceti un scobutil, ceva?

- Sa nu ne grabim, deci. Haideti sa va iau tensiunea.

- Pai mi-e rau!

- Nu e nimic, tot trebuie sa va iau tensiunea.

Si asteptam. Si asteptam… si asteptam. Pana la urma, vine o doctorita.

- Deci, aveti colica renala?

- Cred ca da…

- Tensiunea i-ai luat-o?

D0H!!!

- Bine, hai sa o internam temporar, si sa ii facem o perfuzie. Niste No-Spa, mai avem?

- Am eu unul in buzunar la halat, imediat.

Urcam la aetajul doi, unde o asistenta simpatica si pistruiata ii pune perfuzia nevesti-mi. Ii cam tremurau mainile, dar am presupus ca de emotie, la vederea marelui om ce sunt.

Si am stat o ora pe-acolo, cu o perfuzie nefunctionala in mana, pentru ca mergea doar daca apasam eu pe ac, altfel nu picura deloc.

Pana la urma s-a enervat nevasta-mea si zice:

- Auzi, eu imi bag pula in spitalul astora, hai dracului sa plecam.

Banuiesc ca isi facuse un pic efectul No-spa-ul din halatul lui tanti asistenta, ca putea sa mearga d-ampicioarelea.

Si plecaram.

De la restaurant, nu prea e nimic de povestit in afara de anuntul cantaretului:

- Toate doamnele sa ia loc, a venit pestele.

A, da, si furatul miresei, ca a stat micul ginerica la intrarea in restaurant o ora, sperand ca nu i-o fura nimeni, si exact cand a intrat inauntru, mireasa a iesit fain frumos, cu un nene de manuta, si dusa a fost.

Desigur, pana nu se intorc astia din luna de miere, o sa raman cu o intrebare existentiala:

UNDE PUII MEI AU DUS-O, CAND IN CERNAVODA NU FUNCTIONAU NICI TAXIURILE LA ORA AIA??”