No more pictures!

Vaaai! Chiar nu pot scrie, fizic nu pot, intelectual şi psihic sunt mai strong ca oricând. Mi-am pus unul din PlayList-urile cu muzică tibetană. Dyana mă relaxează întotdeauna.

Nu numai că am dormit foarte puţin, şi zău dacă mai ştiu câte Passifloara am luat, dar m-am trezit pe la 5 şi mai obosită de cât mă culcasem. Cred că ăsta e apogeul. Şi acum mă gândesc la bancul ăla cu distonocalmul, adică nu-mi mai pasă. Unde m-am zvârcolit în pat până pe la 8 şi ceva am analizat şi reanalizat motivele din care ar trebui să nu dorm. Nu am chef să scriu acum despre ele, pentru că luate separat ele sunt nule, mă gândesc acum că probabil e un cumul de motive, şi ăsta e un paradox, unde tocmai mă întrebam mai deunăzi cum de-am rezistat atâţia ani. Oricum problema e mult mai complexă, intelectual şi psihic mă simt de parcă aş fi luat tone de adrenalină, fizic dacă mă atingi cad.

Am vrut să scriu despre ziua de azi, şi acum chiar nu mai ştiu de ce. L Vremea a fost absolut superbă, ar fi trebuit să plec cu Răsturnica, dar cum nu m-am simţit în stare mi-am zis totuşi să fac o plimbare până pe faleză, să stau un pic pe malul Dunării, în speranţa că o să mă mai relaxez. Mă rog, relaxată sunt mai tot timpul, cea care mă ucide e insomnia, durerea de cap care nu mai trece cu nimic şi epuizarea fizică pe care-o simt continuu de aproape două săptămâni. După un efort uriaş de a-mi face toaleta şi de-a mă îmbrăca mi-am pus rucsacul în spate, pentru să trebuia să fac şi piaţa, şi-am plecat. De data asta mi-am propus să plec fără aparatul foto, chestie care-a mai adăugat o infirmitate în plus celor deja existente. Categoric Negoiu a fost mai uşor decât drumul ăsta drept de 3-4 km până în port. De câteva ori am simţit nevoia să o las baltă şi să mă aşez jos, sau să chem un taxi şi să mă întorc acasă. Când am trecut pe lângă Biserica Catolică (oraşul nostru are cele mai multe biserici de rituri diferite) mi-a atras atenţia un chioş fără firmă de unde venea un miros îmbietor de gogoşi. Aş fi mâncat şi eu una, dar m-am gândit că îngraşă, drept urmare mi-am continuat drumul. Nu am apucat să trec de biserică când n-am mai rezistat tentaţiei şi m-am întors. O femeie în halat alb, tocmai ieşea din chioşc cu nişte tăvi de aluminiu. M-a văzut şi m-a întrebat dacă vin la ea. Am bâguit că nu ştiu ce vinde, dar până să ajung la fereastra chioşcului am zărit o femeie micuţă în haine negre, care-mi auzise dilema şi care s-a grăbit să-mi răspundă „e mâncare pentru noi, ăştia săracii”. Preţ de un minut m-am blocat, nu i-am zis de gogoaşa mea, am întebat-o numai a cui e iniţiativa, mi-a arătat restaurantul de vis-a-vis. Eu mă gândisem deja la Primărie. Femeia cu tăvile era încă în stand-by, i-am arunat peste gard „foarte bună iniţiativa; eu vroiam doar să ştiu ce se întâmplă”. Am plecat mai mult decât ruşinată, din când în când luam masa de prânz acolo. Pe tejghea văsusem un vas cu cartofi prăjiţi, bineînţeles că aş fi mâncat. Am ajuns cu chiu cu vai, regretând amarnic canapeaua de-acasă, am ajuns deci pe faleză. Spre surprinderea mea Dunărea parcă mai scăzuse un pic. Am coborât jos, lângă apă, şi m-am aşezaz pe pietrele care ţin malul. M-a surprins culoarea lui. Maronie. Oare când le-or fi schimbat?! După  ce mai mi-am tras sufletul am realizat că de vină erau noii mei ochelari, ei deformau realitatea. Mă simţeam atât de obosită, aş fi vrut să mă întind pe pietre, dar mi-era jenă, erau vase prin apropiere şi mă puteau vedea de sus din turnul de control al Căpităniei Portului. Aerul era atât de limpede, luminos şi clar. Numai Dunărea vorbea, pe limba ei. Mi-a amintit de CDul meu cu muzică de relaxare, cel care mă deprimă la culme, „Stress relief”. Apa mă fascinează continuu, pot sta cu orele privind şi ascultând valurile. De data asta mă durea foarte rău capul, nu-mi ardea de asculat. Ceva ardea în jos, spre ecluză veneau nori de fum negru, care mai apoi devenea alb, văzuesem macaralele învârtindu-se în port, iar eu nu avem aparat foto pentru a imortaliza momentul. Trebuia să-mi folosesc doar ochii şi memoria. Am scris o dată pe un site despre munte că pozele se fac cu inima. Geniile de-acolo au râs atunci mai bine de-o săptămână. Dar asta a fost în altă viaţă. În cea curentă greu m-am abţinut să nu ating apa. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, şi să-mi amintesc, aş vrea să fiu râu, un râu de munte rece şi repede. Cum mă uitam eu la apă, la păduricea de pe malul celălalt, acolo unde Juan mă aruncase o dată îmbrăcată-n apă, blestemându-l pe Adrian pentru oftalmoloaga la care m-a trimis, iaca că apare un şlep plin de fier vechi. Cum Canalul şi linia  ferată trec şi prin faţa blocului meu una dintre distracţiile mele vizuale e urmăritul vaselor/ trenurilor. Împingătorul se numea „Mercur”. Am surâs, şi m-am gândit la G. Garcia-Marquez. Nimic nu e întâmplător. Viaţa mea parcă s-ar fi întâmplat cu mult înainte şi acum doar aş povesti-o, punând etichete ca într-un Veac de singurătate, pentru a nu uita sensul întâmplărilor. După o vreme şi-a făcut apariţia cocalarul de trafic, faleza fiind un loc ideal de testat maşina şi de giugiuleală, of course! :P După cocalar a apărut un grup de 5 fete zvelte. A fost o încântare să le urmăresc executând nu-ştiu-ce rutină mută de majorete, am dedus eu mai apoi. Cum le urmăream eu de pe malul apei, ele fiind pe promontoriu, păreau atât de subţiri şi de delicate. Adolescentă fiind eu am fost altfel. La puţin după grupul de fete au apărut 4 băieţi, care-au început să se-mpingă unii pe alţii glumind şi aruncând bolovani, cât mai departe în apă. Durerea de cap se multiplica cu fiecare piatră căzută-n Dunăre. Era vremea să plec acasă. Şi-am plecat. Copiii au plecat o dată cu mine. I-am înjurat în gând, dacă, ştiam că se vor plictisi atât de repede aş mai fi zăbovit. Nu am apucat să ies la drum, când am văzut pe locul în care fusese Fabrica de Ciment, acolo unde vor să construiească un centru sportiv pentru tineret cu piscină acoperită etc. am văzut un grup de oameni, dintre care unul avea un comprtament cel puţin bizar, gesticulând şi tot urcând şi coborând de pe-o movilă. Toată povestea se petrecea la mai bine de 200 de metri de mine, dacă aş fi avut aparatul foto aş fi văzut cu siguranţă ce făceau, cum nu-l aveam mi-am zis că ori am halucinaţii, din cauza epuizării fizice, ori e un grup de ţigani care caută prin molozul fostei fabrici. Când am ajuns în dreptul scenei am văzut că nu mă-nşelasem, era un grup de topometrişti, unul dintre ei arunca cu bolovani în ceilalţi, părând un grup de copii tocmai scăpat pe porţile grădiniţei. Am râs, zicându-mi „ia uite frate, oamenii nu au uitat încă să fie copii”. Dacă m-ar fi ţinut picioarele le-aş fi luat un „interviu”, că doar sunt fata lui tata, cum însă abia mă scurgeam, mi-am continuat drumul spre supermarket. Trebuia să fac piaţa. Ajunsă în faţa magazinului am simţit că nu-i a bună treaba, că sunt epuizată şi că ar tb să o las baltă, am continuat totuşi, dracu ştie din ce motiv. La intrare m-am întâlnit cu Nică, cel care mă ignoră de la o vreme, m-a salutat rece, o fracţiunie de secundă m-am gândit să-i zic că nu-mi e bine şi să-l rog să mă duc acasă, nu am îndrăznit însă. Am intrat în magazin şi deodată m-am simţit într-un univers paralel, cineva stinsese luminile, se făcea economie. Nu vedeam nimic. După ce m-am uitat mai bine am constatat că luminile erau pe tavan, dar erau mult mai puţine, şi montate total altfel. Pe dracu! Ochelarii mei erau de vină, Lentilele transitions - cele mai bune lentile fotocromatice organice pe p*** mă-sii, trece un secol până-şi revin! De data asta chiar ma simţit că leşin, nu-mi mai simţeam pleoapele şi faţa, a tb să mă pipăi pentru a mă asigura că nu am paralizat. Aşa m-a apucat un chef să mă sui în căruţ şi să mă-npingă cineva, ca pe-un bebel. Cred că anxietatea mea a avut azi, în supermarket, cote istorice. Deja vedeam paginile de ziar ”infarct la 35 de ani; după ce-a dus ce mai sănătoasă viaţă, după ceva zeci de munţi cuceriţi, după o mulţime de tembelisme postate on-line, scumpa noastră cunoştinţă, Dragomara îşi dădu obştescu’ sfârşit în raionul cu legume, lângă standul de ardei gras, roşu; Răzvan Penescu îi făcu regretatei, blogul public, de asemenea citi şi comentă toată opera Améliei Nothomb; la Faclia doctor Puşcă schimbă firma cramei în „aici a băut, fotografiat şi cumpărat un ghid turistic bilingv, Dragomara”; fratele şi frumoasa-i cumnata moşteniră casa, papagaliţa şi ratele CEC, îi vândură căţile, Cdurile şi hărţile, hardul cu poveştile pentru nepot fu dezafectat, îndeplinind dorinţa Dragei de-a arunca PCul în capul vecinei de la 2, nepotul, cel care nu se numea Tudor şi nu moştenise, din fericire, niciuna dintre calităţile mătuşii îşi duse liniştit viaţa negând orice legătură cu ilustra înaintaşă dislexică; tata-mare o moşteni pe Răsturnica, cea pe care în mai puţin de-o săptămână o dezafectă, demontând-o şi aruncând-o mai apoi la gunoi pentru că nu avea loc de ea-n garaj; cât despre nobila mama aceasta se puse pe slabit deoarece ţinea morţişi să intre în hainele nedorite fete, fâcând astfel economii... no şi când am ajuns la faza cu hainele mi-am revenit, totul până la haine!! De mai bine de 10 minute ascult partea mea preferată din muzica tibetană Om Ma Ni Be Me Hong - Buddhistic Version. Nooo, şi uite ce-a ieşit!! LOOOOOOOL!