Falta amor, mucho amor!

Într-adevăr lipseşte dragostea. Dacă aş putea să-mi spun povestea vieţii în două cuvinte astfel i-aş spune. Mda, e prima dată când mi-a venit să azvâlu monitorul pe geam, şi el săracul chiar nu are nicio vină.

Ieri în drum spre Constanţa, şi retur m-au tot stresat cei de la Europa FM cu un concurs despre ce i-am putea scrie mamei. Am strâns din dinţi şi mi-am zis în sinea mea „nu cred că vrei să ştii ce-ar merita mama să-i scriu”. Sper ca cel puţin eu să mă simt mai bine după asta. La dracu, ce ipocrizie, de parcă am putea schimba trecutul.

Acum mai bine de-o lună mi s-a stricat minunăţia de aspirator cu spălare, m-am bucurat, vb vine, că încă era în garanţie, drept urmare l-am dus la reparat unde am aflat ceea ce ştiam deja,şi anume  că mototul e ars, şi că va dura ceva reparaţia lui, pentru că tb adus din străinătate. Am întrebat-o, deci, pe mama, care-şi cumpărase acum vreo 2 ani un aspirator nou dacă mi-l împrumută şi mie pe cel vechi, cel pe care-l ţinea prin garaj, mi-a zis că nu mai are aspiratorul vechi, drept urmare l-am luat pe al cumată-mii, care e mai aproape. Acum dacă mă întorc la originile problemei dau peste prostia mea de a-i împrumuta cea mai bună şi singura sculă SH pe care-o cumpărasem de la o colegă, când a tb să mă mut singură, deci acum mai bine de 10 ani, un aspirator turcesc foarte-foarte fiabil, tipa-l folosise vreo 6-7 ani, dacă nu l-ar fi terminat geniul de frate-miu cu aspiratul după renovarea apartamentului l-aş fi avut şi acum. Inutil să mai povestesc de câte ori le-am spus parveniţilor ăstora doi să-mi cumpere aspiratorul. :D Şi uite-aşa am luat Siemens-ul ăsta, cel căruia i s-a ars motorul. Acum să ne întoarcem în prezent, am împrumutat deci jaful cumată-mii, care mi-a făcut o mie de draci pentru că nu mergea mai mult de 5-6 minute din cauza supraîncălzirii motorului, până m-am prins eu că Miss Gospodica nu-i curăţase niciodată filtrele, oricum la banii lor aş fi avut pretenţii! Drăcia aia de aspirator nu a făcut decât să împrăştie meiul Carmelei prin toată sufrageria! :D Vineri am plecat de la birou mai devreme şi cum vroiam să fac curat, mai ales că vb acum mai bine de o săptămână cu iubitul prietenei mele să-mi împrumute aspiratorul lor, îl sun pe ăsta şi-i reamintesc că la ora 16 vin să iau aspiratorul, şi că a zis A. să-i schimbe sacul. F. îmi răspunde că e obosit şi nu are timp şi chef de mine, i-am zis că oricum vin eu să-l iau, şi că-i schimb eu sacul etc. E a insistat că aspiratorul e greu şi că nu are chef. Am rămas interzisă, însă nu am vrut să mă enervez  reamintindu-i că-mi promisese, în definitv era scula lui. Între timp m-a sunat un coleg (expirat = bătrân) care a mai turnat şi el sare pe rană cum că tb să vin să modific nu-ştiu-ce inepţie urgentă, după ce i-am explicat de 2 ori ce şi cum, tipul a hotărât s-o lăsăm pe luni, numai de întors la muncă nu-mi ardea! Vroiam să fac curat, că de-aia plecasem! :D Deci o sun pe mama să o rog să-mi împrumte aspiratorul ei, şi ce-mi aud urechiuşele „nu-ţi împrumut nimic, dacă vrei să faci curat du-te la graj şi ia-l pe ăla vechi!” din ce în ce mai surprinsă am reuşit doar să bâgui „care ăla vechi?! Ăla pe care nu-l mai aveai acum 2 luni când te-am întrebat?! De ce m-ai minţit?!” Nu am aşteptat nicio explicaţie şi i-am închis telefonul, trăind momentul maxim de enervare de anul ăsta. S-a dus dracului toată strădania mea de a-mi păstra cumpătul! Şi-apoi mi-am amintit, aveam puţin peste 6 ani, eram în clasa întâi, eram cea mai scundă, cea mai străină şi tăcută din clasă, ai mei vruseseră, cică, să mă amâne cu an, dar nu s-a putut, unde mai pui că până atunci trăisem numai la ţară, la bunici.  Aveam 6 ani şi ea mă dăduse afară din casă pentru că nu ştiu ce literă nu reuşeam să-nvăţ. Deschisese uşa împingându-mă pe scări în jos „să pleci, să pleci din casa mea”. Eram doar în şoseste, roşii, noi, flauşate. Nu înţelegeam ce mi se întâmplă, şedeam în faţa uşii şi mă tot uitam în jos la şosetele roşii, plângeam încet, şi din timp în timp băteam încetişor în uşă. La un moment dat i-am auzit vocea, satisfăcută „am dat-o afară” probabil îi spunea asta lui taică-miu. Credeam că am uitat asta, speram să nu-mi mai fi reamintit vreodată. Sentimentul acela de singurătate, neînţelegere şi de tristeţe nu m-a mai părăsit de-atunci. Nu ştiu de ce nu am plecat atunci, de ce nu am coborât scările, Curtea de Argeş e un orăşel în care dacă vrei te poţi pierde, sunt atâtea păduri şi câteva lacuri. Să fi plecat asta ar fi trebuit să fi făcut atunci. Ciudat, asta e prima dată când gândesc astfel.

Dar să revenim. Aveam vreo 4-5 ani, deci încă eram la ţară la bunici, acolo unde nimeni nu are timp să se sinchisească de altcineva, era pământ de muncit, o gospodărie mare de întreţinut, mai era şi frate-miu care pe atunci era bebel. M-am gândit de foarte multe ori la întâmplarea din ziua aia. Cred că era duminică, sau poate că ai mei erau în concediu şi erau la ţară, nu ştiu cu ce mă supăraseră ei, sau ce mă puseseră să fac iar eu nu eram de-acord, încât le-am zis „am să mor, am să mănânc moţul la căciula asta şi am să mor, şi o să scăpaţi de mine”. LOL! Chiar eram ferm convinsă de asta. Era prima dată când m-am gândit la sinucidere, nici acum nu am reuşit să aflu de unde-mi venise ideea asta! Nu am uitat însă locul în care eram când am spus-o, şi râsul lor,  în genul lui „n-ai decât”. Cum şi cât de nefericit poate fi un copil la 4 ani, încât să-şi dorească moartea?! Teamă mi-e că mai e şi altceva, altceva de care nu reuşesc de mai bine de 30 de ani să-mi aduc aminte. Despre primii ani de viaţă, cei de la ţară nu-mi amintesc decât că eram foarte-foarte singură, fizic singură, şi foarte-foarte tăcută. Nu cred că am râs prea mult în copilărie, sau cel puţin nu în copilăria din viaţa asta!

„Falta amor” – într-adevăr copil fiind nu m-am simţit niciodată iubită, dorită de către ai mei, de-aia vin acum şi zic că ar tb să se facă teste pe cuplurile care doresc să facă copii, nu ar trebui lăsaţi să se reproducă de capul lor, precum ai mei părinţi. Nu ştiu ce simte frate-miu acum, dar îi ştiu amintirile şi pot afirma cu mâna pe inimă ai mei nu trebuia să abiă copii. Părinţii mei au făcut totul pentru a distruge şi puţinul care am fost, de fapt asta e cea mai mare realizare a lor, ar trebui premiaţi.

Încă mă mai întreb cum de-am rezistat atâta amar de ani, întotdeauna m-am perceput ca pe-o fiinţă slabă „copiii mei sunt cei mai proşti”, „nu poţi, nu ştii, nu meriţi”, de altfel nici n-a fost greu, nu?! Nu am să scriu acum despre bătăile pe care le-am mâncat de la ai mei, pentru cele mai absurde motive, o dată mi-a tras o bătaie soră cu moartea pentru că mă jucam în nisip. Offf... credeam că am uitat!! De ce nu am uitat, Doamne, de ce?! L L L L

Probabil că-n altă viaţă tata a fost călău, altminteri nu explic „inventivitatea” de care a dat dovadă, bătăi cu furtunul de la maşina de spălat, diverse cabluri, etc. O dată m-a bătut atât de rău, încât întreg spatele-mi era numai duni de la furtunul de la maşina de spălat, parcă eram o zebră, îmi amintesc că ai mei colegi au rămas şocaţi când le-am arătat de nu suportam să mă atingă cineva umărul. Lui frate-miu i-a căpat orbazul cu un cablu pentru că scrisese cu creionul pe uşa unui vecin. Şi tot aşa. Oricum, cea mai dură mi s-a părut a fi tortura psihică. Orice am fi făcut niciodată nu am reuşit să ne ridicăm la preteţiile lui, lor. Toată copilăria am trăit cu  teama iminentă că am făcut ceva greşit, trebuie să fi făcut ceva greşit şi de-aia părinţii mei nu mă iubeau, nu ne iubeau. Ani de-a rândul mi-am spus că sunt înfiată şi că într-o bună zi părinţii mei adevăraţi, cei buni, blânzi şi iubitori or să vină să mă ia acasă. L I-am tot aşteptat, şi prin liceu chiar mi i-am inventat. Nu mai m-am gândit la ei de aproape 20 de ani! Offf, ce deziluzie, ce deziluzie!

Nu ştiu cum de-am supravieuit, şi ales nu ştiu de ce, pentru că e absolut ilogic, ceva e mort în mine de atâta amar de ani, însă eu continuu să o hrănesc, să o trimit la muncă, să o oblig să urce pe munte, ca-ntr-o ieftină poveste fantastică. Ai mei nu au fost niciodată acolo pentru mine: „ce doreşti să-ţi cumpăr de ziua ta” – „vreau cutare sau cutare nimic” – chestie la care primeam invariabil acelaşi răspuns: „nu-ţi trebuie, pentru că nu meriţi, eşti proastă etc.” şi niciodată în casa noastră nu s-a pus problema de bani. Când mă uit câte jucării şi câte haine au copiii din ziua de azi îmi spun că dacă m-aş născut de 100 de ori şi tot nu m-aş putea compara. Vacanţele mele erau obligatoriu la muncă, la ţară, dacă rămâneam în oraş mă trimitea la muncă pe la ferme. Nu am fost în nicio tabără, nu aveam voie să am prieteni, pentru că şi ei erau proşti etc, nu am voie să merg în vizite, sau să primesc vizite. Oh, da, ai mei sunt soiul ăla de oameni care nu au prieteni, niciun fel de prieteni! Numai tu şi familia, asta trebuie să fie de-ajuns! Halal familie! Gândesc acum că prietenii au fost cei care mi-au îndulcit viaţa în anii ăia. Ei şi cărţile.

Azi a fost, mă rog, încă e ziua mamei. Mama mea a fost cea care m-a crescut, bunica mea maternă. Acum nu ştiu de ce mă tot smiorcăi, mama mi-a spus de mii de ori că nu şi-a dorit fete, că mai bine nu mă făcea, că eu nu o să fiu niciodată mămică pentru că iubesc atât de mult bebelii, zilele astea m-am gândit că ăsta e un câştig, cine ştie la ce monstru identic ei aş fi dat viaţă, nu?! Am un coleg care mi-a tăiat demult toate elanurie procreative cu „copiii ca tine sunt părinţi identici celor care i-au maltratat!” L

Dacă aş fi fost sigură că cei de la Europa FM au să-mi păstreze povestea aş fi scris-o, însă acum sunt convinsă că nimănui nu i-ar fi folosit, pentru că bun DOAR te naşti, nicidecum nu devii!

Mama mea e rea, şi pe ce îmbătrâneşte se înrăieşte şi mai mult, mama mea nu iubeşte pe nimeni, teamă mi-e că nici măcar pe ea însăşi.

Cel care mă doare din când în când e trecutul pe care nu reuşesc să-l uit; cu prezentul fiind demult împăcată. Oricum eu ştiu că aş fi fost o mamă fantastică, încă aş putea fi, offf... dar tare nu mi-ar plăcea să-i vorbesc puiului meu despre copilăria mea. Sau poate că ar trebui să zic mersi că nu am tremurat de frig, sau nu am răbdat de foame, că ai mei nu m-au trimis la cerşit, sau nu m-au abuzat sexual!

Drept concluzie, vai, suna ca dracu, trebuie să constatăm că falta asta de amor, vai, mucho amor, e mai mult decât umbra mea, în oricâte nimicuri mi-aş implica viaţa nu pot nicicum să-mi astâmpăr setea asta, şi dacă eu nu iubesc, şi nu mă consum ca un vulcan, atunci nimeni nu iubeşte. Gata, deja mă doare capul, povestea asta nu ar fi tb spusă, doar suntem în lume şi trebuie să ne minţim frumos. Out of record: nu-mi urăsc părinţii, cu siguranţă am făcut-o la un moment dat, nu mai simt demult nimic pentru ei, ştiu doar că trebuie să-i suport controlându-mi pornirile când suntem împreună, din fericire din ce în ce mai rar.

Dacă Juan mi-ar citi blog-ul ar spune „treci peste”. Singura mea speranţă e să nu le semăn.

Şi când te gândeşti că dobitocul de Liviu mi-a spus cândva „se vede că tu nu ai suferit niciodată”!  „Dobitocul”?! deja am început să vb ca taică-mi! J

Ei, no, că asta-i bună Josh Groban îmi spune „Don’t give up you are loved” LOOOOOOOL!

Ohh, daaaa, ştiuuuuu... mă iubeşte Dumnezeu! Nu mă putu face şi el blondă, tâmpiţică şi curvă, mama ei de viaţă?! :D