Amélie Nothomb şi romanul ei, cel cu mai multe finaluri

Ahh... sunt varză, ar tb să dorm. Tot ascult Cargo, cică „Tu eşti lumina cea sfântă”. Şi asta vine după „Erată”. LOL. No, iar m-am trezit de la 3 sau 4 dimineaţa, am reascultat CDul de poezie Ovidiu Nimigean şi am străbătut fiecare centimetru pătrat de pat în speranţa întâlnirii cu Morfeu, zadarnic, după care mi-am adus aminte de romanul meu neterminat, Mercur. Citind despre autoare, pe coperta interioară, mi-am amintit că mai citisem totuşi o Amélie Nothomb, Anticrista. Cu siguranţă că dacă ar trebui să fac ceva recomandări de lectură aş recomanda-o pe Amélie Nothomb doar snobilor, mă rog asta nu m-a împiedicat să-i comand acum mai puţin de 5 minute două cărţi la Polirom, nu mai merg cu Marce la Viziru, de data asta merge Ionel, şi oricum îmi popusesem să cheltui ceva bani pentru mama lui Marce, de ce nu i-aş da acum pe două cărţi?! J

No, ascult Cargo şi beau bere, era să scriu „cărţi”. Bere de la maică-mea, că io nu mai cumpăr bere pentru că îngraşă etc. Am stat un secol pe la ei după ce-am băut paharul ăla de coniac, şampania, etc. eu cea care nu dormisem am fost varză... :D Inutil să mai zic că acum mă doare capul... şi am tras vreo doi pui de somn, chestia care garantat o să-mi aducă încă o noapte albă etc. Am fost cu ăi bătrâni pe la grădină, scoţându-mi pârleala că nu trecusem pe-acolo de mai bine de două săptămâni., afară e încă foarte frig.

Dar să revenim la Mercur. Amélie Nothomb ori scrie prost, ori e tradusă aiurea. Romanele ei le-aş putea citi lejer nepotului; probabil că am s-o şi fac, cândva. Singura chestie care m-a surprins la Mercur au fost cele două finaluri între care autoarea nu s-a putut decide. Într-amândouă Căpitanul se sinucide, fetele, Hazel şi Francoise rămân să-şi trăiască viaţa împreună, diferenţa este că o dată o fac la New York ocazie cu care Hazel află cât e de frumoasă, iar în cel de-al doilea final eroinele nu se despart de Mortes-Frontieres – „Francoise obişnuia să-i cumpere lui Hazel cărţi rare, parfumuri şi crini albi”. Personal aş alege New York-ul, poate şi unde eroinele moştenesc o avere imensă, eu una aş fi călătorit. M-a dezamăgit cartea asta; la început mi-a amintit de Povestea târfelor mele triste a lui  Gabriel Garcia-Marquez, un scriitor mult mai profund şi complex. Poate dacă nu aş fi mult prea lucidă pentru ora asta aş vedea în Mercur ceea ce de fapt şi este şi anume încă o carte despre Dragoste. Dragoste şi egosim, mă rog ei îi spun narcisism. Am găsit în ea câteva citate extraordinare, mi s-a retrezit dorinţa de a le nota şi reţine. No, înainte de unul dintre chinuitele mele somnuri mi-am scos din bibliotecă un Murakami,  Dans, dans, dans. Mi-e dor de puţină poezie-n proză.

Am să o  citesc pe Amélie Nothomb nu pentru că aş o snoabă, dar trebuie să-mi fac şi eu o idee, şi apoi e atât de profundă, dincolo de facilitate, probabil, da’ la chestia la asta mai am încă de lucrat. Oricum mi-ar fi plăcut o viaţa ca a Améliei Nothomb, din oraş în oraş, din ţară-n ţară. Nu ştiu de ce aş fi ales iar şi iar Japonia.