Amélie Nothomb şi un pic de Constanţa

Offf, mi-a cam pierit cheful de scris cu Internet-ul ăsta de la Romtelecom, cel care săptămâna asta a căzut în draci. Mi-au trebuit 4 încercări şi închiderea StrongDC-ului pentru a-mi putea deschide contul de pe BCR.ro ca să-mi plătesc facturile. E 22:16 şi-am început pagina asta acum mai bine de 2 ore; după care m-a plictisit Juan, am spălat ceva vase, mi-am făcut exerciţiile pe LegMaster şi am făcut baie. Ascult un teatru radiofonic din care nu am înţeles mai nimic, pentru că mintea îmi e în altă parte. Catrina din Heilbron de Heinrich von Cleist.

Azi între Cernavodă - Constanţa, şi retur, am descoperit-o pe Amélie Nothomb în Mercur. Nu ştiu de ce, dar de multe ori îmi spun că singurii vinovaţi de perceţia greşită a unor autori străini sunt traducătorii. Mercur e un roman foarte prost scris, mai exact nescris, e doar un rezumat al unei istorii poliţiste, foarte bune istorii poliţiste, de altfel. Nu e pic de poezie în toată strădania asta, totul seamnă mai degrabă a proces verbal. Şi asta nu e prima traducere despre care simt astfel. Cum asta e prima carte a Améliei Nothomb pe care-o citesc, sau de care-mi amintesc nu mă pot pronunţa în cunoştinţă de cauză vis-a-vis de scrisul ei, responsabilă s-ar putea să fie doar traducerea. Oricum, totul e atât de lejer şi fluent, încât mi-au mai rămas mai puţin de 40 de pagini din 240, şi asta în mai puţin de 3 ore de transport în comun. Citesc pe ultima copertă, cică istoria poliţistă ar fi doar o metaforă. Totuşi păcat de scriitură, mi-ar fi plăcut un Murakami.

Azi am fost să-mi analizele pentru colesterol, am profitat de ocazie şi am adus şi urina, sunt curioasă dacă-am scăpat sau nu de infecţia aia urinară de la final de decembrie, de altfel mă simt ok din punctul ăsta de vedere, însă în ianuarie la vizita medicală anuală ph-ul urinei a fost mult mai mult decât îngrijorător, peste 7, adică bazic, şi asta după o săptămână de antibiotice. Am profitat de ocazie, insistând să folosesc noii ochelari, cu care de altfel afară văd super, dar nu prea pot să merg, având mereu impresia că, calc în gropi, am profitat deci şi-am bântuit prin magazine, dând banii aiurea pe articole sport, şi pe lenjerie Triumph, totul era de fapt în grafic, dar nu neapărat pentru azi...

La naiba, tocmai ce m-am îmbrăcat, mai rapid ca la Big Brother, să merg cu Elena în căutarea Ioanei, care dăduse bir cu fugiţii după ce-o altoise taică-su. Când să ies pe uşă totul s-a revocat, Ioana ajungând la bunică-sa. Nu-mi vine a crede că Ioana e adolescentă, o adolescentă rebelă. Ce-a trecut timpul! Pe mine nu m-au căutat niciodată ai mei, şi-am plecat de-atâtea ori de-acasă, probabil că s-or fi şi rugat, vb vine rugat, să nu mă mai întorc vreodată. Numai odiosul de bunică-miu m-a căutat, mă întreb acum, oare din proprie iniţiativă sau de gura bunică-mii?! Ce amintiri, ce amintiri, oare de câte ori oi fi dormit vara pe-afară, prin grădină, sau prin pomi, din cauza divergenţelor de opinie cu bunică-mea?! J

Mâine e ziua maică-mii, de fapt mâine serbăm, am un chef... mai ales unde de 2 luni am fost strict vegetariană. 61. Vârsta ei. Duminică am să plec cu Marcela la Viziru, lângă Brăila, abia aştept, păcat că încă nu a venit primăvara, oricum deja mi-am pegătit aparatul foto.

Juan m-a plictisit de moarte, pe zi ce trece e din ce în ce mai previzibil, iniţial scrisesem idiot. :D Trag de-aci concluzia că anumiţi bărbaţi nu se maturizează niciodată, şi că dezvoltarea muşchilor e invers proprţională cu cea a creierului. Păcat! În altă viaţă chiar l-am iubit.

Satisfacţia zile mi-a dat-o însă Jurnalul Naţional, cel care a scosc din view-ul curent articolul M. Rădulescu, nu am verificat arhiva, îmi place să mă mint cum că cuiva din redacţie i-a venit mintea la cap şi a şters acel articol. Când am cunoscut-o pe M.R. şi pe C.V., în decembrie 2006 nici prin gând nu mi-ar fi trecut că se va ajunge aici! Încă mai am bambusul dintr-unul din buchetele pe care le-a primit Mihaela atunci, încă regret că am fost atât de obosită şi de plictisită şi nu am realizat care dintre multele VIPuri prezente atunci la Duminica-n familie i l-a dăruit. Din punctul meu de vedere nu prea e ok să-ţi dăruieşti florile pe care le-ai primit cadou, mă rog, îmi amintesc că, Carmen a ales buchetul acelea, în care trona un crin portcaliu, de ghiveci, proaspăt înflorit. Vaaaai! Acum îmi amintesc că mi-a dat şi o diplomă pentru cel mai nu-mai-ştiu-cum telespectator, evident deloc cazul meu, :P, pe care mi-a zis s–o fac cadou, şi aşa am făcut, dăruind-o Aurorei. Uitasem de chestia asta. Oricum, bambusul e bine-mersi.