Totul a început, de fapt, săptămâna trecută, când m-a pus dracu să fac o glumă, şi să-i trimit lui R., soţul lui C., cel care este de mai bine de-o lună imobilizat în casă/ la pat, să-i trimit deci un e-mail absolut inofensiv legat de fursecuri... haioase, care purtau sutien sau chiloţei. Adresa lui le e-mail o citisem într-un e-mail pe care mi-l trimisese nevastă-sa, cea care-mi tot povestise despre al ei iubit soţ, soţ pe care eu am vrut să-l vizitez de Revelion, la spital. Noroc cu Laura, cea care nu a descoperit că mai există şi altcineva în afara ei pe planeta asta, adică nu mi-a ascultat nicidecum doleanţa.
Interesant este că i-am povestit lui C. că al ei soţ va face fursecuri, evident nedându-i toate detaliile.
No, vineri în jurul lui 12, când mă pregăteam să plec să iau fetele, mă trezesc cu un SMS de la C. în care mă întreba de unde ştiu io adresa de e-mail a lui bărbatu-su, că nu ea mi-a dat-o, etc. Am zâmbit şi mi-am zis că tipa e un pic geloasă. Absolut fără motiv. Nu l-am văzut pe R. niciodată, şi nici nu am de gând. NU MAI AM, mai exact. În drum spre Constanţa am tot sunat-o, însă tipa nu mi-a răspuns, chestie care m-a făcut să cred că este un pic paranoică, ceea ce i-am şi spus de fapt pe YM!
Între timp au mai trecut vreo două zile, zile în care am avut numai coşmaruri, şi asta în puţinele ore dormite.
Şi-uite aşa a venit şi luni. Ziua în care eu eram în CO, dar a trebuit să vin la birou pentru că era sfârşit de lună, şi Titi era în CO. Eram foarte curioasă de ce-mi va spune C. legat de "incidentul" nostru. Ea nu mi-a zis nimic. Mi-a scris în schimb R. cum că nevastă-sa nu a apreciat gluma, şi că ar trebui să vb. la telefonul mobil. I-am povestit despre faptul că-i povestisem şi ei câte ceva despre fursecurile cu pricina, despre cum am sunat-o şi despre faptul că eu cred că este un pic geloasă - total fără motiv - şi un pic paranoică. Evident că i-am dat numărul meu de mobil. Doar mi-l ceruse. Nici acum nu văd vreun motiv din care nu ar fi trebuit să NU o fac. Şi el mi-l dăduse
pe-al lui. Evident că nu aveam de gând să-l sun vreodată. Nu aveam de ce. Am reţinut numai ultimele cifre: 72.
Şi uite aşa a mai trecut o zi de muncă. Seara, pe la 19 - când tocami ce le făceam la fete, clătite - mă sună C., foarte supărată "Dacă R. vroia să ştie numărul tău mi-l cerea mie! Nu înţeleg de ce vorbiţi pe la spatele meu?! Etc." În perplexitatea mea nu am putut spune decât: "nu e cazul să devii paranoică" replică la care mi s-a închis telefonul. Peste o jumătate de oră mă suna R. Evident că nu i-am răspuns.
Nu m-am imaginat niciodată în ipostaza asta, pentru că oricât aş vrea - şi nu cred că am să o vreau vreodată - chiar nu mă caracterizează. Ieri chiar nu mi-a păsat. Însă, nu ştiu, parcă am obosit să am de-a face cu neveste... paranoice, asta ca să nu spun nesigure pe bărbaţii lor. Naiv cel ce consideră că gelozia este dovadă de dragoste. Nu, nicidecum, gelozia este măsura neputinţei noastre de a-l iubi necondiţionat şi total pe celălalt.
No, azi C. nu a venit la birou pentru că e bolnavă. Cică. Pe la 12 i-a trecut boala şi m-a sunat. Nu i-am răspuns, evident, totul s-a terminat între noi două din clipa în care mintea ei bolnavă a putut inventa asemenea scenariu.
Ceva mai târziu am primit un SMS de pe numărul ei, semnat de R. cum că povestea cu numărul de telefon era o glumă, şi că mi se face o mare concesie, adică totul ÎMI este uitat/ iertat. Am râs şi i-am povestit totul lui Titi, cea care a profitat de ocazie să-mi spune "vezi, prietena ta...".
No, am terminat-o cu ea! Mi s-a luat de paranoici. De departe viaţa reală bate Internetul, în ceea ce priveşte paranoia, evident.
Şi asta nu e tot.
Pe zi ce trece mă conving că fătucile astea sunt tot mai tâmpiţele şi mai delăsătoare. Înţeleg că nu e vina lor că nimeni nu le-a pus să studieze, că nu le-a explicat pentru ce trebuie să o facă, însă am cam obosit să vorbesc degeaba. Azi, pentru trei ore, le-am lăsat să rezolve teste la limba română. Timp în care cea mică a mutat locul tuturor obiectelor de pe birou, inclusiv a blocat token-ul - dispozitiv pe care i-am tot explicat că nu trebuie să-l atingă; iar cea mare l-a sunat pe unchiul Mario, în Belgia - cel care ne ignoră pe YM! de mai bine de-o săptămână, şi asta cu toate că i-am explicat că nu are voie să sune în afara ţării, că i-am încărcat de 3 ori cartela luna asta, plătind dublul abonamentului meu, şi asta unde o sun numai eu!
Astă seară m-a scos de pe budă, frate-miu, ca să-mi spună că mă caută cineva pe telefonul lui Lori. Era unchiul Mario, contrariat că-l tot sunasem. Mi-au trebuit câteva secunde să mă dumiresc cine pe cine sunase. Evident că mi-a venit să dau cu ea de pământ, unde tot îmi repeta că nu ea l-a sunat.
Şi asta nu a fost tot. Ieri seară le-am lăsat pe Net până când se vor fi săturat. Chestie care nici pe la 0:15 nu se întâmplase.
Astă seară m-am întors acasă, după mai bine de oră de stat prin parcul de vis-a-vis de bloc, mai mult decât tristă. Parcă aş fi avut un presentiment. Probabil că urma să mă ajungă din urmă povestea cu C. şi R., cea pe care-o ignorasem, psihic vorbind.
Însă nu, nu era asta. Erau doar testele fetelor. Deplorabilele teste. Nu că vreuna ar fi fost capabilă să facă un întreg test nou în ultimele trei ore.
No, nu au avut timp de rezolvat teste, erau mult mai ocupate cu telefoanele, token-ul.
Mult mai pe seară după ce-am deschis caietele, şi-am vrut să plătesc o factură am realizat ceea ce făcuseră de fapt, m-am supărat cu adevărat, şi le-am spus că nu am să le mai iau niciodată, pentru că nu mă ascultă etc. Dacă aş fi putut le-aş fi dus în secunda aia înapoi. Pentru totdeauna. Atunci am realizat ceea ce mi-au spus cu toţii, şi anume că-mi pierd timpul, banii, nervii şi energia cu copii care nu-s ai mei, şi din care s-ar putea ca să nu fac niciodată oameni, asta şi unde familia lor a fost prima care a renunţat la ei. Poate nu neapărat fără motiv.
Încă mă gândesc dacă să le duc, sau nu, mâine înapoi. Nu mă dau banii afară din casă, nu vreau admiraţia nimănui, mă doare al dracului să-mi risipesc răbdarea, atenţia şi timpul cu oameni de nimic. Mai exact cu copiii altora. Dacă nu i-au suport, tolerat şi iubit ai lor nu înţeleg de ce trebuie să o fac eu, mai ales când mă mint, supără şi enervează continuu. De ce trebuie să suport asta?! Cu ce-am greşit?!
-------
Şi iar e dimineaţă. Foarte devreme. Iar am dormit, vorba vine dormit, îmbrăcată pe canapeaua din living. Mi-e un pic mai bine, poate şi unde am realizat pentru a suta mia oară că nu trebuie să am nicio pretenţie. De la nimeni.
După ce le-am spus că nu o să le mai iau niciodată pentru că cea mare mă minte constat, iar cea mică nu e cuminte, neascultând nimic din ce-i spun, au făcut pe supăratele, făcându-se că plâng, cu faţa pe genunchi. Le-a zis că trebuia să se gândească la asta înainte de-a mă minţi sau de-a face ce nu le-am rugat. După asta le-am trimis direct la culcare, după ce se vor fi spălat pe dinţi. În 20 de minute dormeau buştean.
Pe seară au venit Andreea şi Florin, cel din urmă pentru a monta decodorul HD. I-am arătat Andreei caietele fetelor. Ne-am îngrozit împreună. Ea s-a oferit să mai facă exerciţii cu ele la matematică. I-am zis că nu are cu cine, de exemplu cea mică nu ştie mai nimic, în timpul unui test mă întreabă din 5 în 5 minute "aici cum fac?!"
Zilele astea am discutat despre scrisoarea găsită în blugii lui Lori. Am pus-o să o citească în faţa noastră. Sora-sa, Ruxi, o cunoştea deja pe de rost. După ce-am analizat de ce nu trebuie să scriem o astfel de scrisoare unui băiat, ce e scris incorect, le-am pus o prezentare descărcată de pe didactic.ro, despre modul în care se redactează o scrisoare, după care le-am pus să scrie patru scrisori: una mamei lor, una tatălui, una celei mai bune prietene, una unui băiat pe care-l plac. Trecând peste faptul că numai Lori a atins performanţa de-a scrie... trei. M-am luat cu mâinile de cap după ce le-am citit. Copiii ăştia nu au habar de gramatică, nu că la ortografie ar sta mai bine. După ce le-a citit şi Andreea am fost întrebată "dar totuşi cum trec clasa?!". Chiar aşa, cum?!
Prietena mea a concluzionat că în stilul ăsta eu acasă, ele la Centru nu am să reuşesc vreodată să fac ceva cu şi pentru ele. Problema este că nici nu cred că am pe ce mă baza, din partea lor, oricât aş insista eu.
Oricum, am ajuns la concluzia maică-mii, şi a majorităţii care-mi tot spune: "fă-ţi propriul copil". Poate că are şi domnul Tudor dreptate cu "fii mulţumită că merg totuşi la şcoală!" Însă ce mulţumire poţi avea că merg la o şcoală de unde nu pleacă cu absolut nimic?!
Am fost atât de supărată pe ele aseară încât am urlat şi la unchiul Mario care mă tot întreba "S-a întâmplat ceva, doamna Cristina, de mi-aţi dat atâtea apeluri?!". I-am zis şi mai enervată "NU s-a întâmplat nimic, dar te rog, măcar o dată, să vorbeşti şi tu cu ele".
În fine, m-am convins deja că şi ăsta este un lasă-mă-să-te-las, că omul, ca noi toţi, de altfel, îşi are viaţa, tabieturile lui, la care nu vrea să renunţe etc. Adică, îl înţeleg, însă nu pricep de ce nu-mi spune, nu le spune clar asta. M-am cam săturat de povestea asta. Mai exact nu am nicio satisfacţie pierzându-mi timpul, banii şi energia cu nişte fiinţe care probabil nu pot, nu vor mai mult. M-am tot gândit zilele astea la moştenirea lor genetică, la faptul că mama lor poate a băut în timpul sarcinii, la problemele ei psihice, şi-am ajuns la concluzia că eu nu mi-s în stare să-mi controlez proprii-mi demoni, darmite pe-ai altora, că nu trebuie să mă mai mint cum că aş fi capabilă de aşa ceva, pentru că nu-s. Chiar nu-s!
No, a fost o experienţă, vorba unora, însă io nu asta am urmărit, nu de asta aveam nevoie. Nu sunt suficient de tâmpită pentru a luat prezenta stare de fapt drept normalitate. Satisfăcătoare normalitate.
Nu ştiu ce voi face, însă sunt absolut convinsă că mai tot ce-am făcut a fost în zadar. Jocul de-a Maica Tereza nu mă caracterizează.
Am obosit. Mai exact: NU MAI VREAU. Atât.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu