"Pomul dracului"

Sunt toată numai un zâmbet, ca să nu zic că râd ca proasta. Şi acum să vă spun şi de ce. Aseară am primit o invitaţie pe un site despre/ de fotografie. M-am înscris şi m-am învârtit un picuţel prin zonă, timp în care ochişorii mei au cedat fundalului negru, inclusiv forum-ul, pe care se desfăşurau mai toate operaţiunile, ca să vb. în termeni militari. Am tot încercat să schimb culoarea de fundal şi să-mi actualizez profilul, am deschis chiar un topic tembeluţ pe tema asta. Evident că nu m-a băgat nici dracu'-n seamă, încă un motiv să mă car şi mai repede.

Lunile astea am încercat să stau cât mai puţin online. Şi nu prea mi-a ieşit, mă rog, am spus adio forum-urilor, mai de voie, mai de nevoie - "prietenii" ştiu de ce - şi însă am decoperit noi site-uri outlet unde-mi perd timpul şi banii. Mai nou m-am întors la ultima iubire: scienţia.ro, unde au implementat cerinţa mea de introducere a comentariilor la articole.

Deci scriam io aseară pe site-ul despre fotografie cum că nu prea am cu ce să mă dau în stambă, unde HDD extern, cel care conţine întreaga mea #creaţie# este la tătuca, pentru a-i repara potenţiometrul on-off. L-am rugat cu cerul şi cu pământul să nu se atingă de întreaga mea moştenire artistică etc.

Am căutat aseară prin PC ceva poze, am găsit multe de prin concediul din 2007, Apuseni, Cheile Turzii, Baia Mare, Târgu Lăpuş. M-am uitat la câteva încercând să retrăiesc sentimentul acela inefabil pe care obişnuiam să-l am în secunda imediat următoare apăsării pe declanşator. Obişnuiam să retăiesc, ca sentiment, fiecare poză. Ei bine, aseară am constat că acum nu prea mai încerc această trăiere când apăs pe declanşator, sau reprivesc unele poze proprii, însă, paradoxal, sunt tot mai preocupată de partea tehnică, de arta fotografiei.

Blog-ul ăsta ar fi trebuit să aducă ceva bani, mă rog, dacă nu l-aş fi citit numai eu, şi dacă chiar aş fi spus ceva memorabil, sensibil, haios, inteligent, corect din punct de vedere gramatical/ ortografic/ typing, pasionant, în două cuvinte: cu sens.

No, am verificat cum stau cu traficul, cu banii, 0,00 lei, evident. Acum trei secole am făcut nu-ştiu-ce setări pe tema asta, am primit şi ceva scrisori pe care nu le-a citit nici dracu'. În sinea mea am sperat să strâng măcar de-o emblemă de Lamborghini.

No, da' să revin, deci studiai statisticile, văzui cine şi de unde mă citeşte, mă MAI citeşte, trecui în diagonală peste căutările pe Google către blogul meu, când îmi atrasă atenţia atenţia expresia "pomul dracului". Expresie pe care nu am folosit-o niciodată nici măcar în viaţa reală, darmite pe blog. Ei bine, de atunci mă tot strădui să aflu la ce se referă ea, unde erau căutări de ordinul zecilor.

Iniţial am zis că este vorba de poza de pe blogul meu, cea cu ştejarul acela măreţ, şi că vreun glumeţ a vrut să fie un pic ironic.

M-a mirat că unui ştejar i se poate spune "pomul dracului", după care, în incultura mea am gândit că trebuie să fie ceva legat de Biblie. După care, din nou, asemenea lui Becali, am dat şi eu un Google unde am aflat asta: "in America de Nord creste un copac (pe care bastinasii il numesc "pomul dracului"), a carui coaja contine foarte mult fosfor, incat noaptea, langa tulpina lui, se poate citi ca in orice sala de lectura." Evident că am luat-o ca pe-o metaforă. Oarecum. Şi nu ştiu de ce cred că nu este vorba de stejarul meu falnic, ci doar de fiinţa mea, mă rog, personalitatea asta... fosforescentă. (Modestă, mă mai făcu mămuca! Ştiu.)

No, acum nu-mi dă pace curiozitatea: cui îi aparţine afirmaţia?!

Povestea ştejarului de pe blogul meu: toamnă târzie, frig, ploaie, Ciorâca, Topana, Olt, tocmai ce terminasem al nu-ştiu-câtelea parastas pentru mama (bunica, de fapt). Eram frântă de oboseală, însă m-am strădduit să termin încă pe lumină pentru că vroiam să fac ceva poze prin locurile copilăriei mele. Bocancii mei englezeşti: ultra, mega waterproof erau fleaşcă. Am început firesc cu partea de apus, cea în care se afla grădiniţa mea, timp de mai bine de o oră am făcut vreo 3-4 km, şi vreo 100 de poze. Poze pe fugă, străbătând km de pădure/ păduri şi câmpuri urmând un arc de cerc, de la apus spre răsărit, prin nord. Inutil să mai spun că am cărat - de pomană - şi trepiedul. Stejarul acela este una dintre ultimele poze. Fotografia este făcută dintr-o gârlă, fără apă evident. Este una dintre cele mai bune poze, pe fugă, ale mele. Ori de câte ori o privesc am acelaşi sentiment de grabă, linişte, înserare, prea multă umiditate, şi fără-de-grijile copilărie. Am fost atât de fericită, copil fiind, la umbra stejarilor ăstora. (Când am ajuns în Dobrogea am simţit ca pe o rană, ani de-a rândul, lipsa pădurilor.)

No, încă simt în nări mirosul de frunze ude, şi firele de nisip lipindu-mi-se de degete.

Şi acum câteva poze, obosite, vorba moldovenilor, de pe memory card-ul aparatului foto.

Pisuca albă. Cea neagră e la Emir.