"Vă rog, ţineţi marinarii-n Constanţa, nu-i mai lăsaţi la Bucureşti"

No, şi l-am văzut pe Victor Rebengiuc, mă rog, mai exact l-am auzit, de pe rândul 15, unde-am stat eu vineri seara, în sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, a fost mai greuţ pentru ochişorii mei să şi-l vadă.

Unde cunoşteam deja piesa lui Mihail Bulgakov, nu am fost prea impresionată de montarea ei live, dimpotrivă, spectacolul mi s-a părut catregoric sub carte, şi sub piesa de teatru radiofonic ascultată cândva. De fapt, Victor Rebengiuc a fost unicul motiv pentru care am făcut mai bine de 60 de kilometri şi-am dat 80 de lei. Faptul că providenţa a făcut să cunosc şi un Marius Manole într-un rol extrem de solicitant, dar bine jucat, nu a făcut decât să mă bucure.

Rebengiuc arăta şi se mişca extrem de bine, şi de vioi, pentru un tip care cu o zi înainte împlinise 78 de ani.

După spectacol, directorul Casei de Cultură - un tip chelios, care ne bucură cu a lui prezenţă ori de câte ori îi calc pragul - i-a făcut o urare maestrului, ocazie cu care l-a confundat cu Radu Beligan. Scenă de-un penibil extrem, evident. După bălmăjite scuze, directorul, sala şi colegii i-au cântat "La mulţi ani"marelui actor, s-au ciocnit pahare cu şampanie, după care sărbătoritul a ţinut să menţioneze că nu are niciun merit că este (mă rog, a fost) ziua lui, ne-a dorit să trăim mai bine şi ne-a urat să ţinem marinarii acasă, să nu-i mai lăsăm să plece-n capitală!

Vineri seara, înainte să plecăm la Constanţa, am trecut pe la Dl. Piloiu să-mi iau biletele pentru spectacolul de azi, Depeche Dance, unde tipul îmi confirmase că, în sfârşit, le adusese. Chestie pe care-o tot făcea de mai bine de două săptămâni. Nu mică mi-a fost surpriza să constat că Dl. Piloiu îmi mai luase un set de bilete pentru spectacolul din seara aceea. Evident că m-am enervat, şi i-am zis "Bine domnule, asta v-am rugat eu?! Biletele la "Inimă de câine" mi le-aţi adus de acum două săptămâni. De trei ori am venit după biltele la "Depeche dance", de vreo cinci v-am sunat, numai! Numai chestii dintr-astea-mi faceţi!" La replica asta tipul a râs. Efectiv a râs. Ca un tâmpit. Sau ca Ruxi când o cert. Scenă care m-a enervat şi mai tare, dar cum nu eram singuri, şi nici nu aveam timp, nu am putut să mă manifest în toată splendoarea, şi-am ales să ridic doar şi mai încruntată din sprâncene. Tot numai un zâmbet, tipul mi-a promis să stau liniştită că-mi aduce el sâmbătă biletele, că are treabă la Constanţa, şi că va veni el la mine, de data asta.

Inutil să mai spun că m-a lăsat baltă. Din nou. Dacă ar fi fost vorba numai de mine mai că nu mi-ar fi păsat prea tare, însă mai aveam încă 3 bilete de luat.

Norocul nostru a fost că s-a băgat Ana pe fir, asta unde ne promisese de vineri, mie şi Luminiţei, că ne duce/ aduce ea.

Nu mai spun că vineri, juma de zi, am tot căutat să găsesc cu ce să mă întorc luni seară acasă, după spectacol, unde Mirela şi Horaţiu nu mai mergeau, fiind plecaţi la Bucureşti. Nici trenurile nu mai circulau după 21:30. Vorbisem chiar cu dl. Tudor să rămân la ei, neştiind că omul de nimic a încurcat iar biletele.

No, şi uite aşa am fost la Depeche Dance, acum mai bine de 3 ore, şi... patru cepe roşii... că asta pap de când ajunsei acasă.

Azi, în scurtul răstimp de dinaintea plecării spre Constanţa am citit / recitit câte ceva despre Răzvan Mazilu. "Cel care nu mai avea nicio realizare măreaţă de prin 2007" - asta le-am spus însoţitorilor mei înaintea spectacolului.

Nu aş putea spune că show-ul a fost o experienţă traumatizantă, dimpotrivă, numai că Răzvan Mazilu nu s-a ridicat mai deloc la pretenţiile mele - nerealiste - cele pe care mi le făcusem citindu-i în diaginală, mai mult sau mai puţin, site-ul. Mă rog , site-urile.

Mi-au plăcut coregrafia, decorurile şi costumele. Tineri dansatori au pus mult suflet. Nu le-ar fi stricat şi ceva talent, şi ceva mai mult exerciţiu.

Răzvan Mazilu este scund, foarte scund, jenant de grăsuţ pentru un dansator profesionist, şi foarte, foarte, foarte gay. Mă rog, nu că asta ar fi o crimă, însă nu m-am putut abţine să nu-l văd într-un asemenea rol într-unul din filmele lui Pedro Almodovar. La asta contribuie evident şi modul în care-şi poartă părul, lins, peste cap, machiajul ochilor etc.

Oricum, tipul are şi aşa un chip destul de expresiv, şi nu pricep de unde predilecţia asta pentru un look gay.

Soţul Anei, cel care credea că vom vedea o piesă de teatru (LOL!) a afirmat, la ieşire, că spectacolul nu i-a produs nicio emoţie estetică, şi că a stat până la final doar pentru că "artiştii trebuie să trăiască şi ei." Eu una am regretat că nu le-am luat şi pe fete. Categoric le-ar fi plăcut experienţa asta vizuală inedită.

Şi o fotografie cu un bărbat care, cred, că nu este nevoie să fie gay, pentru a-şi exprima sentimentele. (ceea ce-am văzut azi pe scenă a fost foarte departe de cel din poza asta).