Ieri după ce-am venit de la Constanţa, şi-am vrut să dorm un pic, unde iar sunt pe stoc negativ la itemul somn, evident că nu am putut, aşa că m-am uitat, liniştită, la "În derivă", serial care a început să-mi placă tot mai tare, cu toate gafele Mariei Dinulescu, de fapt mor după Marcel Iureş, da'asta numai noi doi o ştim. No, mă uitam la "În derivă" când mi-am pierdut concentrarea şi-am avut cel mai crunt sentiment de dezamăgire, ceva ce nici nu mi-aş putut imagina că mai pot trăi. Spun asta unde credeam că sunt suficient de tăbăcită de mult prea multele dezamăgiri pe care mi le-a oferit viaţa, de fapt mi le-am oferit eu însămi.
Toată ziua nu am făcut decât să povestesc şi repovestesc săptâmâna cumplită pe care-am trăit-o de data asta cu fetele, despre dezastrul care sunt la învăţătură, despre lipsa celei mai elementare educaţii pe care-ar trebui să o dea o mamă, un educator, un profesor, un psiholog, despre mouse, boxe de PC, token-uri stricate sau blocate, despre plante rupte - superbele mele plante amputate fără milă - despre telefoane date, pe ascuns, în Belgia, despre comenzile culinare pe care mi le-au dat pentru a se afla pur şi simplu în treabă (am mâncat săptămâna asta la paste cât pentru o juma de an!), despre trasul apei la WC, şi lăsarea capacului, despre mâncatul prin living şi pătarea canapelei, despre minciuni şi minciuni şi minciuni şi minciuni, atâtea minciuni, încât mă doare până şi amintirea clipelor trăite.
Acum încerc să mă conving că a fost numai vina mea, că poate sunt într-adevăr prea exigentă, cum spune Andreea, că nu le-am explicat, para, ultra, mega explicat suficient, de ce facem ceea ce trebuie să facem. Oricum, simt că este numai greşeala mea, ar fi trebuit să scriu în acte: "vreau un copil NORMAL", ci nu "nu vreau un copil de etnie rommă"aşa cum a făcut-o, de fapt.
După mai bine de 3 săptămâni - cumulate - împreună, analizându-le în varii situaţii şi discutând enorm, am ajuns la concluzia că fetele au ceva mai multe neajunsuri intelectuale, asta ca să nu zic că sunt tâmpiţele de-a binelea. Au probleme de concentrare, de memorie, de atenţie. Numai că nu mi-am pus pene şi nu am cântat, în rest zilele astea am luat jobul Carmelei.
Am făcut eforturile vieţii mele să nu urlu la ele, şi să nu le împart, vorba bunică-mii. După ce timp de două săptămâni, zi de zi, le-am încăvat cum să folosească cuţitul şi furculiţa, cum să cureţe fructele, acum cea mică mi-a făcut plăcuta surpriză de a-mi demonstra că folosesc instrumentele de dresaj, greşite. Evident, acum glumesc.
După ce le-am explicat de vreo 3-4 ori cine au fost bunicii lor, ce avere au avut şi ce-a făcut mămica lor iubită cu ea, cea mare îmi zice zilele astea "şi eu moştenesc acum 4 case, nu-i aşa?!" Am rămas şocată şi abia m-am abţinut să nu-i zic "tu eşti tâmpită, dacă aveai 4 case, mai şedeai acum într-un Centru de Plasament, iar maică-ta era la un adăpost pentru oamenii străzii?!", însă am întrebat-o numai "aşa ţi-am povestit eu?!".
Nici când nu m-au supărat mai tare ca în după-amiaza în care eu am plecat pentru 3 ore la birou, şi le-am lăsat să facă teme, pe cea mare în bucătărie, iar pe cea mică la birou. Prima şi-a folosit timpul pentru a suna în Belgia, iar cea mică a blocat token-ul, cel despre care-i vorbisem în câteva rânduri că nu are voie să pună mâna, pentru că este pentru plăţi pe Net, etc. deci a insistat bine, pentru că-ţi trebuie anumite ccombinaţii de taste pentru a-l bloca, după ce l-a blocat, a mai dărâmat o boxă, şi şi-a folosit restul timpului pentru a muta locul tuturor obiectelor, libere, de pe birou. Nu a fost în stare să revolve măcar o problemă. Nici nu cred că a deschis caietul.
Ei bine în seara aia dacă aveam maşină le-aş fi dus înapoi, pentru totdeauna. Chiar le-am şi zis-o, chestie care nu le-a afectat mai deloc, dimpotrivă le-a stimulat, greul abia urma să vină. Mi-a fost atât de greu în seara aia să nu le spun adevărul, mă rog, adevărul meu: "mama voastră este o beţivă ratată care nu va mai avea niciodată o casă a ei! pe unchi-tu îl doare-n cur de voi, nici măcar nu vă răspunde la mesajele pe care i le tot lăsaţi pe YM!, proastelor! Eu sunt singura voastră familie, şi de mine vă bateţi constant joc!" Am fost atât de supărată, şi probabil că ăla a fost momentul în care am constatat că mă lupt cu morile de vânt. Mi-a fost extrem de greu să nu le duc înapoi chiar a doua zi, ba mai mult să fac SINGURĂ, toate pregătirile pentru ziua celei mari. Unicul motiv pentru care am făcut asta a fost faptul că-i promisesem. Nu am simţit nicio plăcere, nici măcar nu m-a preocupat ce simte ea, că probabil că în mintea ei consideră că şi merită. Mâinile mele sunt toate numai răni sângerânde de la apă şi detergent, chestie pe care-o păţesc frecvent iarna, mă rog, când spăl multe vase. Nu am mâncat absolut nimic dulce din ce-am pregătit, nici măcar nu am gustat din primul meu tort, ca să le ajungă lor. Ba mai mult, i-am pregătit o sacoşă de dulciuri pentru fetele din căsuţa, cu care-o sfătuisem să petreacă mâine, de ziua ei. Evident că azi mi-a zis că au mâncat mai totul de ieri, tocmai ce-i spusesem să nu facă.
Poate că totuşi, undeva foarte adânc sunt foarte puternică, şi totodată foarte mică, unde chiar le-am rezistat psihic şi fizic, chestie de care evident că ele au profitat la maximum pentru a mă tortura şi mai rău.
Nu m-a deranjat faptul că au rupt florile, ci faptul că mi-au ascuns asta, că au dat vina una pe alta - când le cert, mai tot timpul râd, de parcă aş face o glumă -, m-a enervat la culme faptul că nici măcar nu le-a părut rău, sau nu şi-au cerut scuze.
Mama spune că s-au comportat astfel tocmai pentru că le-am zis că nu le mai iau niciodată acasă.
Zilele astea am să mă apuc să citesc cărţile de psihologia copilului, unde tot am dat banii pe ele, nu că aş mai spera scă pot face ceva în privinţa lor. Dacă psihologul Mirena nu e în stare să le înţeleagă - nu că aş spera vreo secundă ca a şi intenţionat vreodată asta - , şi mă întreabă pe mine "dar de ce ţi-a cerut ţie certificatul de naştere, şi nu m-a întrebat pe mine cine este tatăl ei?!" cum le-aş putea educa, corija eu?! Cum să pot schimba, mai exact anula 11 ani în care mama ta nu te-a învăţat măcar să te ştergi la păsărică după ce faci pipi, sau să spui "Bună ziua" la începutul unei conversaţii telefonice?! Cum să schimb eu un caracter deja format greşit?! Cum să modific sau anulez o meştenire genetică deficitară?! Cum să dau timpul înapoi şi să nu o mai las pe femeia aia să consume alcool, însărcinată fiind?! Cum să fac eu asta?! Toată răbdarea, atenţia, altruismul, compasiunea şi dragostea din lume nu pot schimba aşa ceva!
No, acum încerc să mă conving că eu nu am ce să-mi reproşez.
Ieri, în drum spre casă, Florin mi-a zis: "este nobil, şi uman ceea ce faci pentru ele, însă nu ai să scoţi niciodată oameni din fetele astea". Evident că şi mama a tot jubilat "ţi-am zis io să nu le mai iei, vezi!!"
Nu banii cheltuiţi in epopeea asta - şi nu au fost deloc puţini, şi nu au fost numai ai mei - mă dor cel mai rău, ci sentimentele, timpul şi consumul psihic şi intelectual absolut inutil.
Din toate astea probabil că ar trebui să învăţ ceva. Majoritatea spune "fă-ţi copilul tău! cel puţin ăla moşteneşte doar cretinisme cu care eşti deja familiară, pe el îl poţi educa şi forma cum vrei tu".
Dacă aş scrie şi rescrie toate cuvintele şi expresiile pe care viaţa m-a obligat să le învăţ, despre tristeţe, şi tot nu aş putea echivala sentimentul de deznădejde şi dezamăgire pe care mi l-a produs nebunia asta în care m-am băgat, oarecum, de bunăvoie.
No, "D", de la Dezamăgire. No, ieri când am intrat să le duc bagajele, în căsuţă, Sabina, surioara mai mică a băieţelului foarte inteligent - cred că Florin se numea - cel cu care m-am conversat la şcoală, când am fost să văd fetele, ei bine Sabina era doar într-o rochiţă, cu picioarele goale, pe gresie. Mi s-a strâns sufletul privind-o şi întrebându-mă unde-s dobitoacele care ar trebui să le supravegheze, i-am zis "ce faci, fată, descuţă pe gresie, pe vremea asta?!". Venise numai să ia ceva din dulap. În timp ce ne conversam a apărut şi o mogâldeaţă ştirbă, tunsă băieţeşte, absolut oribil, curioasă foc să vadă ce le-am cumpărat la fete. Am întrebat-o, râzând: "unde-ţi sunt, fată, dinţii?! Câţi ani ai?!" remarcă la care copilul şi-a strâns şi mai tare buzele. Avea 7 ani. Era în clasa întâi. Mi s-a făcut o milă imensă, realizând că orice viaţă de familie este de preferat uneia într-un orfelinat. Între timp şi-a făcut apariţia educatorul "doamna Angela", cea care le-a întreabt pe fetele mele dacă se mută la Centru, sau ce, de au atâtea bagaje, după care a glumit cum că vrea să o iau şi pe ea la mine acasă. "Cât timp mai e încă ceva de distrus" am adăugat io, în gând.
Mâine am să caut să copiez visul pe care l-am avut înainte de-a lua, pentru prima dată, fetele acasă, cred că l-am povestit undeva pe formul acela moderat de figuranţi troglodiţi: cineincult, vorba lui Mihnea. Oricum, i-am promis lui Titi că am să-i povestesc mâine. Visul despre copiii mei, pietre.
Mama Omida e mic copil pe lângă mine. Hihihi! Acum, pe bune, ar trebui să mă duc la ceva workshop-uri pe tema asta, prea am vise ciudate, iar înţelegerea lor, ANTICIPATĂ, m-ar ajuta în luarea viitoarelor decizii. Într-o vreme le dădeam mai multă atenţie. Acum m-am luat cu viaţa.
No, acum îmi doresc să fiu "D" de la dormit. Probabil că nu ar strica să mai bag o cură de Bien Dormir, însă nu-mi prea place calitatea somnului ăla fără vise. Costina a zis că ea s-a simţit excelent, mie nu mi s-a părut normal şi natural acel somn, başca faptul că nu am dormit mai mult, da'cel puţin a fost legat, somnul meu dezlegat.
În altă ordine de idei m-am enervat de la prima oră, când am citit că la un concurs despre un ulei de măsline, la care participasem şi eu, premii au laut numai obezii, bolnavii de varii chestii, cei care aveau nevoie de acel ulei de măsline pentru că vroiam să facă un copiluţ, de exemplu, ci nu proasta de mine, cea care citeşte mai mult de-o etichetă de sticlă cu ulei de măsline, cea care ştie, şi exersează mai bine şi mai mult în domeniul nutriţiei, decât un obez, de exemplu.
No, data viitoare am să mă duc la concursul "Câştigă un Lamborghini", unde am să spun că vreau o maşină moca pentru că dau banii pe vin, cărţi, copiii altora, haine şi alte snobisme HIFI, IT, sport, aaa... da, şi cosmetice / produse naturiste, bio etc., că de-ăstea uitasem. Da'vă rog, să fie galbenă, că asta e culoarea mea preferată la maşini, flori şi-atât.
Şi-acum am să-mi pun un pahar de vin, pentru că viaţa are gust când o priveşti prin ochiul unui pahar de vin roşu, spaniol, cred, în timp ce asculţi Chopin - pe România Muzical, acelaşi timp în care te ridici în picioare şi iei o carte de poezie. Ovidiu Nimigean. Pentru că el îţi place tot timpul.
(Până să se nască Erik am tot visat la cum am să-l învăţ eu să iubească poezia, io, cea care nu a fost în stare să le înveţe cum să tragă apa la WC: "nu se roteşte butonul, pentru că se ştrangulează furtunaşul cu aer, ci doar se apasă". Şi asta de una, două, zece, cincizeci de ori pe zi. După care, evident că roteam capacul de porţelan de la WC pentru a dezştrangula oropsitul furtunaş. Şi dacă nici eu nu am avut răbdare...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu