Să vină Telili cu maşina! Reloaded. Episodul Dorna-Arini.

Mor de cald, cred că sunt spre 27 de grade aici, şi asta cu geamul larg deschis! Ăştia nu sunt normali, nu poţi ţine mâna pe calorifer!!

Iar este Seara de operă la România Muzical: Stagiunea Euroradio (Opera din Chicago). Giuseppe Verdi -"Macbeth" cu: Thomas Hampson, Nadja Michael, Stefan Kocan. Dirijor Renato Palumbo. Comentează Luminiţa Arvunescu.

Unde e prea cald ca să fac ceva prin casă am să povestesc despre ultima excursie, cea la Dorna-Arini.

Ei bine am decis să merg în excursia asta unde nu fusesem niciodată în Bucovina, şi unde-mi doream enorm să văd pădurea la început de toamnă. Unde eu fusesem deja într-o excursie cu Sindicatul, de data asta mi-am plătit eu totul, şi ca mine au fost şi alţii. Datotită acestui fapt nu am avut cum şti cine mai merge în excursie, mă rog, în afară de Titi, Victor şi Adriana V., fata de la Chimic, cea cu care urma să stau în cameră. Totuşi cu vreo 2-3 zile înainte de plecare am primit un e-mail de la Adriana Văcălau, cea care organiza excursia, e-mail în care-am văzut că urma să fim însoţiţi şi de nişte sconcşi celebri - mă rog, el -, şi anume familia Stanciu. I-am zis lui Titi: “Fată, cum noi ne urcăm mai înaintea lor o să avem grijă să nu stăm lângă ei”. Unde până la Dorna-Arini este drum lung a trebuit să plecăm foarte devreme, în jur de 5:45 – eu -, cei din Constanţa şi Medgidia trezindu-se mult mai devreme. No, am fost singura care s-a urcat de la parc (semafor). Când m-am văzut în autocar am avut un şoc, unde maşina era ful, abia am mai găsit loc în faţă, în a doua bancă lângă un tip de la Operare/ MID, Johnny (a cărui soţie, fosta mea coordonatoare Avon, Mirela, e de-o gelozie inexplicabiă pentru cineva care se află într-o relaţie de 9 ani, de 1,5 fiind şi căsătorită). Era prima dată când îl vedeam pe Johnny. Unde era întuneric în autocar nu am putut vedea cine-i cine, şi unde stă fiecare. Când s-a mai luminat unpic şi m-am întors să fac recensământul am avut al doilea şoc al zilei: cine credeţi că şedea în spatele meu?! Ei bine, era nici mai mult nici mai puţin decât sconcsul! După ce mi-am ţinut respiraţia mi-am zis în sinea mea, precum bunică-mea: „ne-am dat dracu”!! La prima oprire pe care-am făcut-o la Buzău, la un supermarket, am cumpărat un odorizant de cameră, Glade cu aromă de lavandă, un paliativ jenant, dacă ştiam prin ce urma să trec le ceream celor de la Chimic să-mi aducă nişte măşti cu cartuş filtrant, ceva. Ştiu că nu este frumos ce-am să spun în continuare, însă în viaţa mea nu am mai întâlnit un biped/ patruped care să miroase astfel, dacă ar fi tras 5 ani continuu la galere şi tot nu ar fi puţit aşa! Ne-a terminat efectiv pe toţi, cei de pe-o rază de câţiva metri pătraţi. Să mai zic că Titi şi Victorio stăteau vis-a-vis de el? La prima oprire i-am zis lui Titi: „De unde dracu s-au urcat, fată, ăştia, că trebuia să-i luăm de la blocul turn, adică după ce urcam noi?!”. Am aflat mai apoi că majoritatea se duseseră la garajul CNE pentru a prinde locuri. Asta da paranoia de ora 5 a.m.!!

Poate că dacă nu aş avea probleme cu fierea nu m-ar fi deranjat într-atât mirosul tipului. Nu mai zic că, colac peste pupăză, au mai şi mâncat tot felul de senvişuri cu salam şi alte chestii mirositoare care mi-au triplat greaţa...

Şi-o fază de-a dreptul comică: Dl. Stanciu care e foarte dotat IT de felul lui, laptop, GPS – pe care nu i l-a dat şoferului, cică unde acesta nu i l-a cerut!! De parcă omul ştia ce scule cară fiacare cu el! Ei bine la un moment dat îi cade GPS pe sub scaunul nostru, al meu şi al lui Johnny, fapt pentru care tipul se sprijină peste mine să caute obiectul printre picioarele mele, la propriu! Am zis că-mi dau duhul, atunci, m-am băgat cât am putut în colegul de scaun, da’tot degeaba!

No, am ajuns şi la Dorna-Arini în jur de ora 16:20; afară ne aştepta, spre tristeţea noastră, Dl. Director Tehnic, S.G., cel despre care aflasem foarte târziu că va merge cu noi, mă rog, el fiind în CO a venit cu maşina lui.

După ce ne-am cazat am constat că nouă, mie şi Adrianei, ne-au încurcat camera, fapt care a dus la mutarea noastră separată în câte un apartament: ea cu Liviu Delcea, eu cu o familie de 4 persoane, cu 2 copii mici, care m-au distrus psihic cu faptul că dormeau cu uşile deschise şi cu televizoarele mergând, copiii pe desene animate, ăi bătrâni pe Realitatea.

După cazare a urmat stabilirea progamlui, cel pe care-l primisem deja pe e-mail. Ne-a vorbit directoarea complexului care ne-a spus ceva de genul „Bine aţi venit în Bucovina de sus”, ocazie cu care Victorio a corectat-o şi i-a zis că dacă el vrea să meargă în Bucovina de sus, se duce la Chişinău, că aici suntem de fapt în Bucovoina de mijloc. Şi de-aici s-au iscat discuţii, tipa nepricepând la ce anume făcea referire Victor, ba mai mult i-a sugerat acestuia să-i scrie Ministerului Turismului şi celui al Culturii să corecteze denumirea zonei! Jenant, ştiu. Dl. Director a intervenit, ca de obicei, după care ne-a spus să ne facem grupele pentru team building-ul de a doua zi, cel pe banii noştri, mă rog, 50 de lei de la 55 cât se ceruse iniţial. M-a tot întrebat dacă m-am înscris în vreo echipă, că ar trebui să o fac rapid, chestie pe care-am declinat-o de câteva ori, repetându-i „Eu am venit aci pentru munte, deci mâine plec pe munte. O să vin altă dată la team building”. Dacă a văzut că o ţin pe-a mea m-a lăsat în pace. Cel care organiza întrecerile sportive, aşa-zis-ul team building, lucra la Salvamont, drept care am profitat de ocazie şi l-am întrebat de trasee, unde iar venisem cu mâna-n cur, adică fără hartă, nu că aş fi avut.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la Complexul Dorna-Arini a fost amplasarea şi mâncarea foarte bună şi variată şi curăţenia. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost faptul că apa caldă era mai tot timpul rece, camerele erau prost izolate, adică se auzea totul, de ex. cum am stat eu la et. 1 îi auzeam atât pe cei de la barul/ cantina de la parter, cât şi pe cei de la et. 2 care au băut/ povestit constant pe hol, noapte de noapte, asta ca să nu mai zic că am avut nefericrea să stau pe partea cu hota, aşa că dacă deschideam ziua fereastra mă invadau toate mirosurile de mâncare din bucătărie, exact ceea ce-mi lipsea la fierea mea sensibilă! Complexul are la ultimul etaj un centru de tratament, să-i zicem balnear, exact cum au cei de la Iowemed la Cernavodă şi Constanţa. Ei bine, aici nu exista nici măcar o sticlă de spirt, darmite alte medicamante! În pachetul nostru au fost incluse 3 şedinţe gratuite, însă nu le-am putut face deoarece fetele plecau la ora 15:00, iar noi reveneam la 19:00, sau, pentru a face sauna trebuia ca eu să găsesc încă 3 doritori! Am vrut să fac o şedinţă de diater, unde mă dureau genunchii, dar asta nu era gratuită, costând 30 de lei, la Cernavodă fiind 80!!

No, toate bune şi frumoase. La prima masă de seară am mâncat relativ puţin, unde era deja trecut de ora 19, ba mai mult, unde am păpat şi o pulpă de pui, după care mi s-a făcut instant rău, unde eu nu mănânc nimic prăjit sau gras, am luat şi 50 de grame coniac, a să-mi ia greaţa. În seara aia am socializat la greu ba cu cei de la Proiectare, ba cu cei de la Operare/MID, m-am plimbat, după care m-am dus la culcare printre ultimii.

Unde a doua zi urma să plec pe munte am zis să dorm totuşi un pic. Nu cred că am dormit mai mult de 2 ore, cu geamul deschis, pentru că aerul era foarte uscat, când m-am trezit cu o groaznică senzaţie de greaţă şi dureri de burtică, chestii care mi se întâmplă frecvent când merg pe munte şi pap conserve. La 2 noaptea citeam pe WC din Mircea Mihăieş, „Cărţile crude”. După care am făcut un inventar sumar al medicamentelor pe care le iau cu mine peste tot, luând un Nospa, un Colebil, un Omeran şi un Dormir Bien, unde mai vroiam totuşi să dorm ceva. Cea care m-a ucis a fost greaţa, care nu mi-a trecut nici cu Metoclopramid-ul pe care l-am găsit la a n+1 răscolire prin geanta cu hapuri. Am mai reuşit totuşi să dorm vreo oră-două. Când au început să bată clopotele electronice, adică pe la 5 a.m. m-am trezit şi-am început să mă pregătesc de plecare. Nu mă simţeam mai bine, dar unde dormisem un pic, unde afară era extrem de frig (deci plăcut pentru mine) am decis să plec, unde speram ca greaţa să-mi trecă pe drum. Aş fi vrut să beau botuşi un ceai sau o cafea, însă la cantină se deschidea la ora 8. No, pe la 7 eram deja gata echipată cu bocanci şi parazăpezi ca să nu mă umplu de rouă/ praf, cu ceva covrigi în rucsac, cu apă, medicamente şi câteva printuri despre trasee/ zonă. Unde speram să mă încălzesc pe drum mi-am pus pe sub geaca de ploaie/ vânt, Adidas, doar un tricou din bumbac. La toate astea se adăuga trepiedul, pe care l-am cărat de mâner, unde husa a fost de 2 lei, deci s-a cam distrus. Speram să fac poze panoramice. No, am plecat totuşi, un pic nefericită unde nu prea ştiam unde mă voi duce la boscheţi, deoarece în drepata era malul abrupt al Bistriţei, iar în stânga erau case. Erau 2 grade, şi o ceaţă foarte deasă. Ăştia pe Net scriseseră 7. Pentru 7 grade mă pregătisem şi eu; am îngheţat din primii o sută de metri, blugii cu talia joasă erau prea scurţi, unde între timp mă mai îngrăşasem un pic, geaca se ridica cu rucsacul deci eram mai tot timpul cu mijlocul gol, mâinile îmi îngheţaseră pe trepied. Şi cu toate astea greaţa nu-mi trecea deloc. Başca aveam nevoie urgentă la toaletă. Cum la ora aia nu prea trecea nimeni m-am tras şi eu mai pe marginea Bistriţei; bineînţeles că atunci a apărut o maşină, şi după ea o căruţă, mi-am tras şi eu mai bine şapca pe ochi şi mi-am văzut de treabă.

Petru, tipul de la Salvamont îmi spusese că până la Cabana Zugreni fac 3,5 ore, deci erau mai puţin de 20 de km de mers pe drum drept. După primii 5 km am făcut febra musculară a vieţii mele, cea pe care am pus-o pe seama dezhidratării, a febrei, unde toată noaptea-mi fusese cald. Mă dureau toate oasele membrelor inferioare, bocancii şi trepiedul îşi triplaseră greutatea. Şi-acum trebuie să fac o paranteză, cât timp nu dormisem mă tot imaginasem sunând la 112, unde vedeam bine că nu sunt ok, şi-ar fi trebuit să stau la Complex. Cel mai mult mă temeam de ce va zice dl. Director, acesta a fost unicul motiv din care nu am chemat în noaptea aia Salvarea, pentru că niciodată nu-mi mai fusese atât de rău. Categoric ar fi trebuit să rămân în pat, însă dorinţa de-a vedea muntele a fost mai puternică decât bruma mea de raţiune, sau, masochismul meu a învins şi de data asta.

După ce că abia mă târam am mai greşit şi drumul, deci a trebuit să mai fac şi un ocolo. Am continuat să merg în ideea că nu mai e mult până la cabană şi că voi găsi o farmacie pe drum, prin satele străbătute. Nu m-am oprit decât de vreo 2 ori să beau câte o gură de apă, unde am realizat că dacă am să mă odihnesc un pic nu am să mai pot pleca. La un moment dat am simţit că cedez psihic. Între timp mă tot suna Cornelia să mă întrebe despre PR-e/ ProcSys, chestie care mi-a dat ocazia să mă plâng un pic, fapt după care am aflat că este o epidemie, că şi ai ei au bolit. Etc. Am tot suntat-o pe Titi care urma să plec la team building, pentru a o ruga să-mi cumpere medicamentele recomandate de Cornelia. Nu mi-a răspuns nicicum. După 4 ore, mai mult moartă decât vie, am ajuns la Cabana Zugreni, cea la care aş fi putut ajunge în maximum 30 de minute cu maşina! A fost cât pe ce să mă pape un câne, pitbull am crezut eu iniţial. Într-un final şi-au făcut apariţia nişte fătuci. M-am plâns de starea mea de sănătate, şi le-am rugat să-mi dea ceva medicamente, că le plătesc, pentru că-mi este foarte rău. Evident nu aveau nimic. Mi-au făcut totuşi un ceai de mentă, şi mi-au adus câteva linguri de orez. A trebuit să insist serios pentru o cafea... băutura magică după care tânjeam. Le-am cerut o hartă, evident că nu aveau, mi-au spus totuşi tot ceea ce vroiam să ştiu „traseul până pe Pietrosul este destul de dificil şi durează 6 ore, dus-întors, la cum arăţi nu cred că rezişti”. Nici eu nu am crezut. Dacă pe vârf ar fi fost vreo cabană sau refugiu mai că aş fi încercat, în prostia mea, evident. După care am luat cea mai bună decizie din ziua aia, şi anume să mă întorc la pensiune, cu microbuzul, la patul meu iubit. Era trecut de ora 13 când am ajuns la complex, asta după ce m-a luat un moldovean în vârstă într-o rapandulă de Dacie, care m-a umplut de praf, pentru că Bistriţa se trece pe punte în Dorna-Arini doar prin vreo două locuri, destul de depărtate de complexul nostru. Era o zi absolut superbă, toată ceaţa dispăruse ca prin farmec. Aş fi făcut cele mai superbe poze panormice dacă aş fi fost în stare să urc pe Pietrosu. Mi-a venit să plâng de ciudă, nu alta!!

Îmi era atât de rău încât nu am fost capabilă să merg nici măcar ca spectator la team building. Am decis să fac ceea ce mi-a recomandat mama, şi anume: „bea un coniac, ca să-ţi treacă greaţa”.

Am băut coniacul – fără să mânânc nimic - şi-am profitat de faptul că toată lumea era plecată, dormind vreo oră jumate. După ce m-am trezit îmi era şi mai rău. Am mai dat vreo 2 telefoane, după care m-am dus să întreb de o măicuţă specialistă în ierburi de leac, fiind dispusă să mă dau pe mâna oricui. Evident că nu exista o astfel de călugăriţă. Nu exista farmacie în Dorna-Arini, ci doar la vreo 5 km, în Vatra Dornei. Şocul zilei a fost faptul că nici măcar nu m-a întrebat ce mă doare, sau cine e bolnav. După victoria asta mi-am amintit că aici există bază de tratament, deci trebuie să fie şi medic. Era ora 15:00, şi la baza de tratament nu mai era nici dracu!

Unde de 112 nici nu putea fi vorba, am decis să fac ceva şi să uit de greaţă, drept care m-am luat cu alte dureri, adică am mers, şi mers, şi mers pe jos, că altminteri nu ai cu ce, pe drumul forestier până în Vatra Dornei. Am întrebat prima persoană întâlnită în oraş – o bătrână cu nepoata ei - dacă există spital, şi unde este cea mai apropiată farmacie. Exista încă spital, iar farmacia era la dracu-n praznic, da’ce mai conta la cât mersesem în ziua aia! No, am găsit farmacia, dar unde era într-un apartament de bloc nu am intrat, în snobismul meu, m-am dus deci la supermarket-ul albastru de vis-a-vis, plin de alimente... chestii care m-au făcut să vomit instant, nu că aş mai fi avut nevoie de asta! Am revenit la farmacie unde o moldoveancă tânără şi frumoasă mi-a ascultat mult-prea-repetata poveste şi mi-a dat cele mai ieftine medicamente. Am luat în faţa ei tot ce mi-a recomandat, la câte luasem/ băusem în ziua aia, ce mai conta?! Unde team buildingul nu se terminase am sunat-o pe Titi şi i-am zis ca în drum spre casă (complex) să mă recupereze şi pe mine, cu autocarul. După care am socializat cu bătrânii din parc, unde nu ştiam pe unde trebuie să treacă autocarul pentru mânăstire. Nu a mai durat mult şi am simţit că iar am o urgenţă; singurul loc în care-am găsit şi intru a fost un cafe bar, drept care a trebuit să comand ceva, un ceai verde „şi cea mai acră/ amară chestie”, un Kinley. Am ieşit din nou în părculeţul unde aveam să trăiesc apogeul durerilor mele, fiindu-mi mai rău ca niciodată, neştiind ce să mai fac am început să plâng, după care am vomat peste aparatul foto al ăluia bătrân, medicamentele, ceaiul verde şi Kinley-ul. Înainte de asta m-a sunat Tatiana (trilulilu) la cât îmi era de rău mi-au trebuit ceva minute să realize cine e. Toată ziua mă abţinusem să nu vărs, asta ca să nu mai zic că nu mâncsem mai mult de câţiva covrigi înainte de-a lua nişte medicamente.

Unde autocarul nu apărea am plecat acasă pe jos. La masa de seară, cea la care am reuşit să ciugul câte ceva, S.G. m-a întrebat ce-am făcut, i-am zis că m-a blestemat deoarece mi-a fost foarte rău, soţia lui mi-a dat nişte Imodium şi un medicament pentru fiere. În ziua aia am trăit mai mult cu medicamente şi coniac.

A doua zi, dis-de-dimineaţă m-am dus la medicul de la baza de tratament, o doamnă în vârstă, care s-a crucit „domnişoară da’câte medicamente aţi luat!”. Despre coniac nu i-am zis nimic. După episodul cu fierea a urmat cel cu stomacul. Două zile. După stomac am răcit. No, în 5 zile nu m-am simţit bine măcar o oră! De obicei suport durerea, sau cel puţin îmi place să cred asta, însă de data asta chiar am simţit că o să mor, atât de rău mi-a fost!! Paradoxul este că nici acum nu ştiu cauza. Iniţial am zis că de vină a fost ciorba de fasole mâncată pe drum, la Hanul Ancuţei, însă ulterior am aflat că nu am fost singura care a servit aşa cea, m-am gândit apoi la mâncarea de la Dorna-Arini, sau apa de la robinet, cea pe care-am băut-o acolo. Adevărul este că nu am fost singura cu probleme. Însă, categoric, atât de rău ca mine nu a mai fost nimeni!

Mi-am propus ca anul viitor să mă întorc în Bucovina. De mijloc. Cea de care m-am îndrăgostit în ciuda durerilor mele. Să mă reîntorc special pentru munte.