O poveste într-un an

E încă miercuri, cea mai productivă zi din săptămână, după spusele celor de la Europa FM. Afară sunt 14 grade, în casă 19, exact la cât pune Jim centrala-n Canada, iarna, adică destul de frig. În dormitor am băgat aerul condiţionat, aci prefer să tremur unde nu am prize în care să pot băga consumatori puternici.

Povestea de azi ar trebui să fie despre nişte copiluţi din Gura Humorului, cum însă am scris-o deja de câteva ori în minte îmi este destul de lene să o mai fac acum şi fizic, şi unde mai pui că mâinile mele sunt foarte uscate, chestie care mă deranjează la tastat, parcă mă ţine pielea; nu-mi dau cu cremă pentru că aş murdări tastatura etc.

Azi este ziua lui Gabriel Andronache. Mă întrebam acum oare cîţi ani au tecut de când îl cunosc. Cred că sunt mai bine de 7-8. Parcă ar fi fost în altă viaţă. Mai aveam prin cămară o şampanie, brut, pe care-o păstrasem, cred, pentru Juan, unde numai noi doi bem brut. Tocmai ce mi-am pus un pahar. Nu are absolut niciun gust, unde tocmai ce mă spălasem pe dinţi. Privesc biroul şi râd, masa e plină de batiste de hârtie folosite, sticla de şampanie tronează aburindă lângă braţul veiozei de la Ikea de pe care mă priveşte un Erik, sugaci obez şi un steag al României în miniatură, ţesut, cumpărat pe bani grei, sâmbătă, de la Marginea, comuna în care se fac acele obiecte ceramice mai mult sau mai puţin tradiţionale.

În nopţile trecute de insomine şi suferinţă mi-am amintit ce mi-a scris Niciaşa într-un mesaj privat „am să veghez asupra ta oriunde mă voi afla”. Nu am dat importanţa necesară aceste fraze la prima ei lectură, iar zilele astea mi-a părut foarte rău, realizând în sfârşit că altcineva important pentru mine s-ar putea să părăsească curând această lume. M-am întrebat câţi ani va fi având tipul, după ce-am făcut sumare calcule am ajuns la concluzia că că trebuie să aibă peste 80, şi că s-ar fi cuvenit să renunţ şi eu măcar o dată la paranoia legată de actul de-a mulţumi. Am avut nişte mustrări de conştiinţă groaznice, gândind că tipul s-ar putea să moară până să apuc a-i spune eu că am realizat în sfârşit ce înseamnă „am să veghez asupra ta oriunde mă voi afla”. Însă toate acestea s-au întâmplat după ce-i cunoscusem deja pe copiluţii din Gura Humorului.

Varianta foarte scurtă e asta: ne oprisem undeva la ieşirea din Gura Humorului pentru a lua masa, la un restaurant, după care urma să mai vedem ultima mânăstire din ziua aceea: Voroneţ. Unde eu aveam de două zile cea mai cruntă criză biliară, clasică, greţuri peste greţuri, stat pe WC cu orele, febră, crampe musculare etc. numai de mâncat nu-mi ardea, drept care am decis să mă plimb prin oraş, eventual să fac câteva fotografii. M-am întors deci în oraş trecând râul Humor de vreo câteva ori, când pe pod, când prin gârlă, pe la gară, pentru că în aproape 2,5 ore (!) cât a durat masa m-am dus şi-am revenit la autocar de cel puţin 4 ori, din toate cele 4 puncte cardinale!! Cu toate că eram o epavă din punct de vedere fizic - nici acum nu-mi explic pasiunea asta pentru făcut zilnic zeci de kilometrii - probabil că mă luam cu alte dureri şi mai uitam de greaţă... La un moment dat am făcut chiar imprudenţa să intru într-o cofetărie şi să cer o Ora 12 şi o cafea, după care să socializez cu vânzătoarea şi clienţii. Am discutat şi fotografiat chiar şi o bătrână în costum naţional, o biserică şi centrul oraşului din varii poziţii. După care m-am întors pentru ultima oară la autocar, evident încă nu terminaseră toţi de mâncat. Am simţit că mă apucă disperarea; dacă aş fi ştiut cât de aproape este Voroneţul aş fi pornit pe jos, însă cum nu ştiam asta am zis să-mi concentrez atenţia pe obiectele înconjurătoare. Când sunt foarte obosită sau stresată mă relaxează enorm să privesc, înţeleg şi admir, şi asta se întâmplă de obicei după-amiaza când eu nu mai văd fizic nimic, dracu’ştie de ce! De data asta nu a fost ca de obicei, ochii nu mă deranjau deloc, drept care i-am aruncat peste un gard dărăpănat peste care atârnau nişte covoare prost spălate şi care ascundea, vorba vine, o curte plină de copii. I-am numărat: erau 5, cam mulţi pentru o singură familie, şi destul de diferiţi la înfăţişare. M-am minunat cu voce tare „Vai, ce de copii! Şi ce frumoşi sunt!”. No, atât le-a trebuit, după care mai bine de 40 de minute nu am mai scăpat de ei, sau ei de mine, vorba vine. Copiii făceau parte din două familii care locuiau cu chirie în aceeaşi casă. Aida, fetiţa blondă cu ochi albaştri – 4 ani şi Edy – 2 ani sunt copiii primei familii; Denisa – 5 ani, Narcisa – 3 ani şi Melissa – 2 ani sunt copiii celei de-a doua familii. Cât timp am vorbit eu cu ei prin curtea sărăcăcioasă şi mizeră şi-a făcut apariţia mama celor 3 fetiţe şi tatăl Aidei şi-al lui Edy, tineri, foarte slabi şi devreme îmbătrâniţi, mi-au zâmbit ambii, jenaţi, neîntrebând nimic despre pozele pe care deja începusem să le fac copiilor lor. Aida şi Denisa erau cele mai sociabile. Aida mi-a povestit – fără să o întreb, istoria familiei întregi – cum tata o bate şi pe ea şi pe mami, cum a chemat odată bunica Poliţia, despre cum se va muta ea cu bunica, când va creşte un pic mai mare, despre fratele mai mare, Claudiu, cel crescut, cred, de bunici. Aida avea un fel foarte relaxat de-a fi, şi dacă aş fi fost psiholog nu cred că aş fi putut să o conving să-mi spună mai multe. Şi acum ca să vă imaginaţi scena: eu mă sprijineam peste gardul care se balansa sub greutatea mea, pe covorul încă umed care murosea a urina şi a mizerie, mă străduiam să fiu atentă la ce spun copiii, să fac câte o poză, încercând să-mi ignor colegii de grup care începuseră să se adune şi făceau tot felul de comentarii care mai de care mai cretine, de genul „Cristiana lasă covorul oamenilor!”etc.

Denisa şi Aida erau prietene bune. Denisa era o altfel de fire, mai timidă şi mai ruşinoasă. Fetiţa avea buze de-o senzualitate aparte, ochişorii vii şi jucăuşi, cafenii, era o plăcere să o priveşti vorbind şi gesticulând, toate surorile erau copia fidelă şi mult mai fragedă a mamei lor.

Eu eram în extaz mângâindu-le faţa şi părul, neînţelegând pentru cine este tot spectacolul ăsta. Cele două: Denisa şi Aida se lăsau răsfăţate. În 40 de minute nu ştiu dacă am spus mai mult de trei fraze. Ele au vorbit continuu despre ce-au vrut ele. Şi acum să vă redau câteva fragmente de conversaţie:

Aida: „ăă... să ştii că Denisa s-a pupat cu un băiat, Nicu, şi eu i-am închis în clasă, ca să nu-i vadă nimeni”. Denisa roşeşte de ruşine. Eu rămân perplexă. Aida: „s-a pupat pe obraz, pentru că numai părinţii au voie să se pupe pe gură”. Eu, abia respirând: „parcă aşa mai merge... ştiţi nu e bine pupăm pe nimeni pe gură pentru că luăm viruşi şi răcim... aşa ca mine (ce era să le zic la 4, respectiv 5 ani!). Aida: „Şi unde sunt soţul şi copiii tăi?” I-am explicat eu cum stă treaba, că nu toate fetele au soţ sau copii, după astea m-au întrebat despre numele colegilor. Cum Liviu era prin zonă, el a intrat în colimator: Liviu e soţul tău, nu?! (prilej cu care Liviu, evident neştiind discuţia, îl luase totuşi, instant, pe fii-su, Bogdan, de lângă gard).

Aida: „da tu ai iubit? Şi cum îl cheamă?”. Denisa: „dacă îţi faci un iubit, îl iei la tine acasă, nu?!” Eu: „Ha?!”

Eu: „Când ai să fii suficient de mare, aşa ca mine ai să poţi face ce vrei.” Denisa: „Dar eu sunt mare, de ce nu pot face ce vreau?!”

Şi după asta am vorbit despre bătaie, le-am tot repetat, în perplexitatea mea, că nimeni, „da’nimeni” nu are voie să dea în ele, nici măcar părinţii. După ce mi-au povestit tot ce-au dorit, le-am spus şi eu cum mă cheamă şi de unde sunt. La întrebarea „ce e marea?” Denisa mi-a răspuns: „o piscină mai mare”, remarcă la care Aida a adăugat „are şi bărci”.

Cât timp am vorbit cu cele două, mă rog, mi-au povestit ele, ceilalţi copii au stat pe lângă noi neimplicându-se în nicio dicuţie. Când a fost aproape să plec – eu le povestisem deja de excursie, autocar etc – Aida i-a zis Melissei (sora cea mai mică a Denisei): „hai, vino şi întinde mâinile către ea – adică eu - să te atingă”. Acesta a fost momentul în are am realizat că toate discuţiile acele nu au fost despre şi pentru mine, că eu nu am fost decât un intrument, că acei copii văzuseră în mine pe cu totul altcineva, a fost unul dintre cele mai profunde sentimente pe care le-am trăit vreodată, dincolo de empatie şi de dragoste – ceva ce trebuie spus şi dus mai departe. De aceea, seara, când am retrăit povestea, primul care mi-a venit în minte a fost Niciaşa. M-am temut că nu am să mai apuc să-i spun povestea.

Fotografiile copiilor sunt aici: http://www.trilulilu.ro/Dragomara/8fd6a939cbd4a6