Ohh... nu cred că o să pot să scrie pe versurile lui Ovidiu Nimigean, dar să încerc totuşi. (Zilele astea am descărcat în PC toate audiobook-urile de poezie românească contemporană cumpărate de la Polirom; încă nu mi-am revenit din contemplare).
Azi aş vrea să scriu despre Juan. Sâmbătă dimineaţa tipul mi-a stricat vizionarea la „Brokeback Mountain”; tocmai experimentam o insomnie, şi-mi amintisem de filmul ăsta pe încă nu-l văzusem; no, hai că am trecut pe dl. Glass, deci, mă uitam deja de vreo juma de oră la filmul ăla de Oscar când singura rămăşită de pe amân2.ro din lista mea de messenger, cel care e mereu offline, îmi tulbură liniştea. Nu mai vorbisem de aproape 2 ani cu Juan, unul dintre motive fiind şi obiceiul lui idiot de noctambul cu acte-n regulă, de ani buni tipul doarme numai ziua, noaptea dedicând-o exclusiv Internet-ului şi/ sau petrecerilor. Conversaţiile noastre, cele care durează de obicei 5-6 ore, au un scenariu standard, care începe cu „te-ai măritat?” şi continuă inevitabil cu „în fiecare seară, tu ai terminat casa?”, după care continuă cu rememorări (a se citi reproşuri) despre viaţa noastră internautică de acum câţiva ani, de pe amân2.ro, după care urmează partea filosofică a dialogului, cea religioasă, cea afectivă (Drago: „nu-mi spune că mă iubeşti, şi nu ştiu io?!”, Juan „speram să mai fi încă îndrăgostită de mine!”), cea nostalgică şi în final cea isterică, injurioasă de fapt – e musai ca tipul să-mi reamintească din 3 în 3 rânduri cât sunt de proastă, rea, nebună, tâmpită. Acum trebui să recunosc că, de obicei, nici eu nu sunt mai prejos, însă de data asta a fost cu totul altfel, nu-am impus să nu mă enervez, am fost de o ironie şi un sarcasm tipice, am râs la fiecare injurie de l-am făcut pe bietul om să afirme „tu întotdeauna mă respingi”, chestie la care am râs şi mai tare, asta pentru a-mi ascunde îngrijorarea cum s-ar putea să aibă dreptate. Niciodată nu ştiu când şi cum trece timpul „lângă” Juan, şi cu toate astea zecile noastre de 5-6 ore de conversaţii online nu duc nicăieri, m-am cănvins deja de câţiva ani bun că Juan are o problemă de comunicare, în sensul că nu are încredere în opiniile lui, cred acum, altminteri de ce-ar relua iar şi iar aceleaşi subiecte/ evenimente? Am fost foarte îndrăgostită de el, atât de îndrăgostită încă amintirea acelui sentiment a rămas ca urma unei cicatrici în memoria mea. Şi acum mă întreb oare ce mi-o fi plăcut la el? ce altceva în afară de ochii ăia de-un albastru murdar, şi de delicateţea pe care am presimţit-o (doar) în spatele impertinenţelor şi necioplirii evidente de care tipul făcea, face, abuz. Cel-care-nu-mai-e avea atâta dreptate când spunea că sportivii sunt de-a dreptul idioţi, mă rog, nu că nu i-ar duce mintea, ci pentru că nu au timp să studieze, de fapt termenul exact este inculţi. :D Juan arată, artă super, mă rog fiind şi patronul unei săli de fitness chiar e de înţeles; dacă-mi aduc bine aminte a făcut şi nu-ştiu-ce sport de performanţă, asta unde în copilărie era slab dezvoltat dpdv fizic. Etc. Când a adus vorba despre sufletul pe care se presupune că mi l-ar fi atins, şi de-a mă-ndrăgostisem eu de el, am izbucnit în râs, dar nu am vrut să-l jignesc, şi să-i spun că braţele lui puternice, ochii lui frumoşi şi zâmbetului tembel au fost primele şi aproape singurele care mi-au atras atenţia. Juan este tipul misoginului clasic, mai mult ca sigur la asta a contribuit copilăria lui de băiat pipernicit, căsătoria nereuşită; când a cunoscut-o pe viitoarea soţie, aceasta tocmai se despărţise de bărbatul cu care trebuia să se căsătorească, şi la care s-a întors după un an alături de Juan, şi căruia i-a făcut un copil, şi cu care este şi acum. Am văzut o poză de-a lui de pe la 19 ani, tipul era chiar mortal, şi asta i-a afectat negativ părerea despre sine. Când eşti patronul chipeş al unei săli de fitness din Bucureşti mai mult ca sigur că schimbi femeile ca pe şosete. Bravo lui! Din păcate şi excesul ăsta are neajunsurile lui, toate femeile-ţi par la fel, uşor accesibile, frivole, mediocre etc.
Contextul în care l-am cunoscut pe Juan nu a fost unul propice nici măcar unei relaţii de prietenie, darmite altceva. Eu făceam parte dintre outsider-ii nou-veniţi pe site, habar n-aveam cine-i cine, nu citiesc niciodată arhivele zecilor de forumuri pe care-mi pierd vremea, iar la vremea aia amân2 avea un forum foarte activ, n-aveai timp de topicele cotidiene, darmite de arhivă, la toate astea ar trebui să adaug temperamentul meu super sarcastic, intolerant, foarte exigent, pasiunea (era să scriu paranoia – LOL) pentru poezie, altruismul, bunele intenţii, obsesia pentru dreptate, orgoliul excesiv, umorul mai greu digerabil şi vei înţelege de ce mai marii forumului, vechii, cei care se reuneau regulat pe la vearii crâşme de prin Bucureşti, nu m-au agreat, mai exact mă detestau şi au făcut tot posibilul să-mi facă viaţa amară şi în final să-mi dea papucii. Până să cunosc amân2 am fost convinsă că paranoia e doar un termen în limbajul psihiatrilor, încă credeam că oamenii sunt mai întâi de toate buni, binevoitori, frumoşi sufleteşte, că răutatea este doar o excepţie, ci nu un mod de viaţă etc. Exista acolo un grup foarte unit de bucureşteni care tăia şi spânzura, cu toate că site-ul avea un psiholog foarte priceput pe post de aministrator, Simona, o tipă de milioane care chiar se implica în aplanarea conflictelor, dar care din păcate era influenţată de mâna aia de useri care domina forumul. Mi-am amintit aseară de eternele războaie, de coaliţiile, clonele, iubirile, afinităţile şi prieteniile de pe acel site, de timpul, energia, nervii pe care le-am consumat acolo ani de-a rândul până formul a devenit pe bani, şi io cea care plăteam totuşi am refuzat să-mi reînnoiesc abonamentul. A fost o vreme când am trăit numai pentru forum, când totul avea sens, logică, haz, când mai degrabă ratam o petrecere decât prezenţa pe un topic. Şi dacă stai să te gândeşti că nu avem PC acasă, dar că totuşi îmi petreceam mai bine de juma de zi online! Acum lista mea de YM nu cred că are mai mult de 15 persoane, şi mai bine de jumătate dintre ele fac parte din familie şi dintre colegii mei, statusul meu este mereu pe „busy” – am ajuns în sfârşit să detest să vb online, mă rog, cu o singură excepţie, Leman, prietena şi colega mea, cea pentru care mi-am luat şi un gadget wirless Microsoft, evident jenant de scump, şi care-a binevoit să-şi dea duhul după mai bine de 15 utilizări! ...
No... hai că am obosit, şi mi-am depăşit pagina A4, sper ca totuşi să ajung anul ăsta şi la partea despre moarte. Nu ştiu de ce am mai mereu impresia că tot ceea ce scriu nu e nici a suta parte din ceea ce-aş fi vrut să spun... nu ştiu cum naiba să evit detaliile astea, dar să rămân totuşi coerentă şi fidelă ideei. N-am întristat azi-noapte realizând că am uitat mai toate poeziile pe care le-am postat pe acel forum, că am uitat sutele de topice şi subiecte pe care/ despre care mi-a făcut plăcere să scriu. Pe de-o parte e normal să uit, ele fac parte dintr-un trecut în care nu mi-ar plăcea să mă întorc, şi cu toate astea ele m-au reprezentat la acel moment. Mă gândeam la câte de mult m-am schimbat, la gradul nebănuit de indiferenţă în care-am putut ajunge, mă gândeam şi-mi spuneam că asta trebuie să fie maturitatea, dar că uneori, aşa după cum i-am spus şi ieri lui Juan ea vine mult prea târziu. Mi-au trebuit ceva momente bune de concentrare pentru a-mi aminti motivul din care-am încetat să-l mai iubesc pe Juan, şi anume Service36. Acum totul îmi pare o mare, dar al dracului de mare prostie. Mediocri, mediocri ar trebui să fim, în pasiunile, în principiile şi în judecăţile noastre!
No, gata, o să-i spun adio lui Philip Glass, cred că am ascultat de vreo 5-6 „Evil and Ignorance” din Simfonia no.5, revin puţin la Nimigean. Poezia, ei da, ăsta ar putea fi unul dintre sensurile vieţii, şi ce sens! J
Şi o poză de azi: naşterea unui biserici, apropo, ce fel de biserică e asta?
Aaaa... şi o poezie de-a lui Nimigean în care autorul parte că abia acum descoperă alfabetul! :-)) poeţii ăştia ar trebui să ia ceva lecţii de dicţie, recitat sau cum s-o mai numi!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu