Encounters at the End of the World

Din nou împreună: eu şi pagina albă de Word, eu şi Silva blondă – nu-mi place! – eu şi scaunul ăsta blocat într-o poziţie intermediară. Ascult Lhasa De Sela – Lhasa – în traducere literară „locul Dumnezeilor” – Dumnezei?! Tipa nu are voce deloc, pare răguşită, însă linia melodică este plăcută, semănând cu ceea ce, probabil se cânta în Spania prin anii 30 - 40 ai secolului trecut. Săptămânile trecute cred că i-am vizitat şi site-ul, o bună întruchipare a obişnuitului – acum ascult „Floricanto”: Mi corazón sufre/ Y se llena de enojo/ Sólo una veze nace, /Una vez se es un hombre /Una vez se ama, pues/ De una vez por siempre/ Este es mi destino,/ Vivir según su antojo/ Si aún por breve tiempo/ Estuvieras a mi lado/ Envuelto en mi rebozo,/ Suspenso en mi beso. Nu ştiu de ce versurile aste-mi tot amintesc de Santa Sangre.

Vroiam să scriu câte ceva despre documentarul văzut aseară: Encounters at the End of the World - http://www.imdb.com/title/tt1093824/ - tocmai ce i-am dat un 10 pe imdb, când de fapt eu gândesc puţin diferit. Categoric mi-a plăcut, oh, da, dar nu pe de-a-ntregul. Au fost scene în care superficialul a predominat, superficialul şi comercialul, însă având în vedere că nu este vorba despre filmul unui om de ştiinţă am hotărât să-i dau tot creditul lui Werner Herzog, oricum Antarctica lui a fost mult mai săracă decât cea pe care mi-o imaginam eu. Mă gândesc acum că aceea este de fapt realitatea de la faţa locului, şi că Herzog fiind un artist nu mi-a putut arăta decât poezia Antarcticii. Chestia asta m-a deranjat aseară, acum ea-mi pare absolut îndreptăţită. Offf... mi-au plăcut atâtea aseară, am fost prizoniera monitorului, albastru oceanului de sub gheaţă, albul iceberg-urilor, roşul vulcanului luându-mi pentru totdeauna ochii în timp ce mintea-mi era ocupată cu muzica şi poveştile locuitorilor inediţi ai Antarcticii.