Om Ma Ni Be Me Hong

După ce-am citit până nu am mai văzut nimic din Zamiatin, integrându-mă treptat în atmosfera  fantastică  a romanului acestui rus neadaptat, roman scris pe la începuturile secolului trecut, de altfel muncă total nedificilă, scriitorul având un stil simplu şi direct, am zis că e vremea să o cred pe tipa aia are mi-a obosit ochii cu mulţimea ei de potcoave pe care nici că le-am zărit complet, în timpul controlului medical periodic, „dacă eu vă spun că nu mai vedeţi bine nici de aproape, chiar aşa e! vă doare capul şi obosiţi repede etc. etc.”, deci am stins cei 300W ai minunii mele de lampă mi-am pus perna peste ochi şi-am zis să ascult un pic noul play-list „Tibetan meditation” – nimic nu mă relaxează mai bine ca ascultatul efectiv al muzicii, sau al  pieselor de teatru. La un moment dat am adormit, nu cred să fi durat mai mult de 20 de minute, când m-am trezit cu cea mai stresantă melodie pe care-o mai asculasem şi-n timp ce citisem: 30 de minute de  „Om Ma Ni Be Me Hong”, nu putusem rezista primei audiţii şi schimbasem melodia, acum eram mult prea confuză, şi-mi era lene să mă ridic de pe canapea şi să străbat metrii care mă despărţeau de camera calculatorului. Am ascultat calmă în speranţa că mă trezisem mai pe la finalul melodiei. Om Ma Ni Be Me Hong erau repetate constant de un cuplu, vocea lui, cum era de aşteptat domina, hotărâtă, puternică şi totodată blândă. Din timp în timp vocile încetau şi binecunoscutele instrumente tradiţionale chinezeşti, cele despre care eu una nu am habar se produceau într-o sfâşietoare, constantă şi totodată şieşi suficientă tristeţe. Am încercat să leg suntele instumentelor, de refrenul ca un descântec „Om Ma Ni Be Me Hong”, de ceea ce ştiu eu despre Tibet, nu am putut găsi nicio punte între ele, luate împreună, oricât m-am străduit să-mi imaginez chipurile cântăreţilor, probabil preoţi budişti, culorile veşmintelor, şi muzica aceea de-o tristeţe şi de-o acceptare pe care eu reuşeam totuşi să o simt dincolo de bariera lingvistică. Despre ce-or cânta preoţii budişti, despre ce altceva în afară de Dumnezeul lor?! Când mă gândesc la ariditatea reliefului Tibetului, mai că mă apucă deznădejdea, n-aş putea să trăiesc fără păduri, fără izvoare, oricât de mult iubesc muntele, la un moment dat cred că m-aş îmbolnăvi de griul, recele, neclintirea şi indiferenţa stâncilor. Sunt dependentă de verdele ierbii, de alba spumă a apei, de anotimpuri. Acum mă gândesc la unii dintre primii oameni, cei care au scrijelit stâncile peşterilor... şi ei tânjeau după altceva. Zâmbesc.

Printre altele o să fiu mătuşă; habar n-am ce presupune a fi responsabil pentru/ de viaţa altcuiva, categoric îl conţine şi pe mult-trâmbiţatul meu „a trăi pentru ceilalţi”. Cred că nu o să fiu mamă niciodată, am citit, că femeie fiind, cu vârsta înveţi nici să nu-ţi mai doreşti să fii mamă, şi cu toate astea simt că aş fi fost o mamă dată naibii, şi totuşi ce l-aş fi putut eu învăţa pe copiluţul meu, eu cea care nici măcar nu-mi cunosc rostul pe lume asta?! Pe ce înaintez în vârstă devin din ce în ce mai conştientă de imposibilitatea comunicării dintre generaţii, nimic nu e mai trist decât a nu-ţi înţelege puiul. Etc.

Uite-mi nepotul. Ei vor un băiat; eu vreau o fetiţă. Le-am zis să-i punem numele Tudor, ca pe bunicul, dacă va fi băiat. Râd adesea gândind că puştiul s-ar putea să-mi semene, la caracter, mititelul! Ard de nerăbdare să-i umplu mintea cu nimicuri – poezie, bineînţeles, am aşa o frustrare, aceea că n-am reuşit să o învăţ mai nimic pe Carmela, criminala mea cu pene.

 No, nepotu' nu se lasă pus pe Internet, mama lui de afacerist... cică să negociez preţul! :D