Sensuri specifice

Ăsta e primul meu blog scris din camera calculatorului/ copilului, singura parte comodă e faptul că-mi pot sprijini picioarele pe subwoofer, biroul e mult prea înalt, iar nefolositul meu scaun cu rotile pentru PC pare înţepenit în poziţia asta, al naibii să fie el dacă vrea să coboare sau să urce, oricum singurul, monitorul este la înălţimea optimă etc. Încă nu am avut timp să mă obişnuiesc aici, asta ca să nu zic că nu am teminat curăţenia şi zac printre zeci de plante, saci cu pământ de flori, cutii cu plante medicinale, Răsturnica – bicicleta mea, rucsaci de munte, saci de dormit, hrană de papagali, varii cutii şi scule casnice. Azi, ca de obicei  nu am avut chef de nimic, ar trebui să mă mobilizez un pic... ar trebui să fac ceva cu boxele astea muzica pare a veni numai din boxa centrală şi subwoofer. Etc.

Dar să revin. Săptămâna asta P. m-a întrebat printr-un e-mail ce gânduri am pentru 2009, i-am spus că mi-am propus să aflu sensul vieţii, tipul a râs, replicând că spera să-l fi găsit deja până la vârsta asta. :D. L-am rugat atunci să-mi vorbească despre sensul pe care el pare a-l fi găsit deja. Mi-a spus ceva de genul „sensul vieţii este specific”, am insistat în ce constă el în cazul lui. Mi-a trimis o prezentare cu un fotomodel dezbrăcat care făcea reclamă la nu-ştiu-ce castele de prin Germania. Am râs şi i-am zis că din câte ştiu eu nici el nu şi-a găsit sensul vieţii...

Pe ce înaintez în vârstă încep a înţelege că oamenii fac orice pentru a nu afla niciodată cine sunt cu adevărat, probabil unde se tem să nu afle că nu-s nimic din ceea ce şi-ar fi dorit să fie, se ascund după familie, job, hobby-uri.

 Printre zecile de inutile filme văzute în vacanţa asta obligatorie a fost şi La Ley del deseo (1987)  http://www.imdb.com/title/tt0093412/ un film de Pedro Almodovar, unul dintre regizorii mei preferaţi. Mă tot întreb ce anume ţine oamenii împreună, mă rog cuplurile, ei bine, în filmul ăsta despre oameni cu orientări sexuale mai puţini obişnuite, homosexuali, transexuali, Pedro un regizor homosexual îi scrie mai tânărului lui iubit, Juan, cel care alesese să-l părăsească, optând să trăiască pe malul mării, lângă un far, îi scrie, deci, ceva de genul ăsta „scrie-mi despre tot ce ţi se întâmplă, despre tot ce faci, ce vezi, ce trăieşti, mai puţin despre faptul că te-ai îndrăgostit de altcineva” etc. Simt uneori că cei care sunt cel mai aproape de noi, cei cu care petrecem cel mai mult timp sunt cei cunosc cel mai puţin ce este în mintea şi-n sufletul nostru, şi poate că asta este şi vina noastră, poate că nu ştim, sau nu vrem să ne deschidem, so far nu văd nimic în afară de hormoni şi interese, nimic altceva care să ţină împreună un cuplu, comuniunea de idealuri – asta da, literatură, şi totuşi sunt milioane de cupluri care se trezesc în fiecare dimineaţă în acelaşi pat, care cu siguranţă că nu se întreabă în timp ce-şi beau în grabă cafeaua ce caută împreună, cum de-şi pot învăţa copiii ceea ce ei înşişi nu ştiu, şi anume de ce trăiesc.

Uneori cred că viaţa, că sensul ei e tocmai ăsta, cel de a fi roboţelul care-şi perpetuează şi întreţine specia pentru că aşa a hotârât întâmplarea sau Dumnezeu, pentru că trebuie să sădeşti un pom, mă rog o pădure, ca să poţi micşora cât de cât gaura din stratul de ozon, să clădeşti o casă, cât mai mică – că deja în China ne călcăm în picioare – nu că ar interesa pe altcineva cum trăiesc ceilalţi, şi nu în ultimul râd să faci un copil pe care să-l împovărezi cu propriile-ţi nerealizări şi limitări. Pe zi ce trece mă conving mai aprig că cea mai puţin posibilă şi probabilă comunicare este cea între generaţii.

Ieri am râs când am citit primul comentariu anonim făcut pe blogul meu. În afară de Fane şi Vraişte nu ştiu să-l mai citească şi altcineva. Am fost sfătuită să învăţ să trăiesc pe lumea asta. Probabil că aici e problema, nu m-am simţit niciodată protagonistul proprie-mi vieţi, nici că  mi-am dorit vreodată asta. Dacă ar fi să descriu ceea ce simt, pe foarte scurt aş spune aşa: mai tot timpul mă simt captivă într-un cinematograf etern, cineva mă tot pedepseşte să văd mii de filme, vieţile altora, viaţa mea, de fiecare dată încerc să mă implic şi să trăiesc fiecare secvenţă, majoritatea secvenelor nu fac decât să se repete cu alţi actori, însă din ce în ce mai prost interpretate. Nu pot face nimic, sunt captivă asemenea unui invalid într-un scaun cu rotile, mă rog, nu asta e chestia care mă îngrijorează, ci faptul că nu pot face abstracţie de ceea ce mă înconjoară, că nu-mi pot trăi, în minte, ideea mea despre film şi viaţă, că mediul, jobul, familia, prietenii îşi pun amprenta asupra noastră mult mai mult decât suntem noi capabili şi dispuşi să acceptăm. Ei, da, şi poate că asta este una dintre explicaţiile care se dau vulnerabilităţii şi labilităţii, oricât am dori noi să recunoaştem, însă în afara societăţii CHIAR nu existăm.

Zilele astea m-am simţit fericită, trăiesc un sentiment iminent de bine, e ca şi cum aş şti că ceva bun şi mult-aşteptat se va întâmpla, şi zău dacă are de unde, şi mai ales ce! Nu c-aş gândi contrariul, dar totuşi să fim rezonabili! Şi asta mă îngrijorează, mă rog, sunt conştientă că există un moment în timp în care angoasele ajug la saturaţie, probabil asta este încă o faţetă a înţelepciunii, sau a indiferenţei – tot un drac, în esenţă, vorba bancului.

Am să pun şi o poză, desktopul meu de început de blog, muntele nu mi s-a părut niciodată regizat, nici că a trebuit să-l explic sau să-i dau sensuri, deci: coborând de pe vârful Retezat.

Am vrut să dau drept etichetă acestei postări şi termenul blog, însă baza da date nu m-a lăsat, a tot insistat pe "început blog speranţă". LOL.