Am căzut de-a dreptul în depresie zilele astea citind, la întâmplare, câteva bloguri. Poze cu oale de sarmale, tăvi cu plăcinte, bilanţuri fericite, poze de căţei, poze de fetiţe al căror tătic tocmai ce-a părăsit-o pe mami – „mami şi acum avem nevoie de un făt-frumos, nu?” nu am mai citit răspunsul „mamei lu’ Irina” – realizând brusc cât sunt de fericită fiind singura care dispune de timpul şi de nervii mei... etc. Nu cred că există tristeţe mai mare, sau dragoste, că-i poţi spune şi aşa, ca cea de-a părea fericit pentru altcineva. Hai că iar am luat-o razna, sper ca eu să fiu excepţia, şi să nu trebuie să se prefacă nimeni pentru mine... etc.
Nu ştiu câte zile au trecut fără să fac ceva, zile în care doar am zăcut asemenea unui animăluţ bolnav, nu-mi vine să cred că nu am gătit de vreo două săptămâni, că am văzut zeci de filme, care mai de care mai inutile, idioate şi comeriale, că m-am străduit să mă umplu asemenea unui pahar crăpat, să mă umplu de ce şi mai ales cu ce!? De puţinul acela care ar da sens, un sens vieţii mele. Pe zi ce trece mă simt MAI spectator al proprie-mi vieţi, nici nu mai ştiu dacă a fost vreun moment în care să-mi fi dorit să fiu actor, regizor, sau scenarist. Pe zi ce trece realizez că oamenii se implică în tot felul de nimicuri dătăroare de sens, ca famila, jobul, hobby-urile, voluntariatul etc. pentru a evita, sau a uita cine şi de ce sunt cu adevărat, majoritatea neexistând, de fapt.
Am fost atât de nefercită zilele astea, mă rog, analizând retrospectiv mi se pare o ipocrizie să-ţi compari nefericirea cu a altora, ce ştii tu despre ce simte celălalt?! Ok, rectific, nu am fost nefericită, ci doar am simţit că nu mă încadrez în niciun decor, şi ăsta e unul dintre marile noastre defecte, ale celor care nu ne putem preface. Poate că ar fi trebuit să fac un minim efort şi să le fac pe plac, să surând, să ajut să par entuziasmată, să pară că-mi pasă de cei de lângă mine, familia mea, prietenii mei. Hei, poate că visul de-a deveni indiferentă, rece şi dezinteresată e mult mai aproape de împlinire de când credeam, mai ştii?! J
Ce porcărie e viaţa asta, nu?! La unul din posturile de radio pe care le ascult eu pe Net se făcea reclamă la nu-ştiu-ce CD care te învăţa să deschizi o afacere online, chestie care avea să meargă singură „şi când tu dormi”, tipa insista „sunt o mulţime de milionari, de ce să nu fi şi tu printre ei, trebuie doar să-ţi doreşti”! LOL! Am zâmbit şi mi-am zis „şi tu, vaco, eşti unul dintre ei, nu?!” Mă întreb acum ce sens poate avea viaţa unui om dintr-o reclamă stupidă?! Care i-or fi visele, „mai delirez un pic, o mai pun de 5 ori cu regizorul de platou, şi-mi iau şi perechea aia de pantofi”. L Şi io cred că viaţa mea e goală şi lipsită de sens! LOL
Partea bună e că sâmbătă dimineaţă m-am trezit fericită, ca să nu mai zic că am dormit până la 11 şi 11 minute, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ani buni. M-am tot gândit la Liviu, admiţând că-l iubisem în felul meu. Oricum, ieri am văzut un film care mi-a mers la inimă, după ce-mi atinsese deja creierul. 2 Days in Paris (2007) http://www.imdb.com/title/tt0841044/
Mi-a plăcut la nebunie umorul şi dezinvolutra cu care erau analizate variile situaţii delicate, am râs apoi şi mai şi când am constatat că Julie Delpy şi-a folosit proprii părinţi în roul familie în film.
Nu ştiu, poate că Sema avea dreptate când îmi preproşa ale mele eterne smiorcăieli „iar am fost deprimată” cu „tu, fată dragă, ai prea mult timp liber”.
... şi totuşi care este sensul vieţii?! Mi-e imposibil să cred că din 5 miliarde de locuitori ai Terrei eu să fiu singura fără!
Şi ce mama naibii trebuie să-nsemne ceea ce spune Biblia, „a trăi pentru ceilalţi”?! A spăla leproşii, a împăţi Feteasca mea Neagră cu cei care categoric n-ar savura-o, a-mi dona un rinichi unei peroane care face dializă, sau ce?! Ăsta o fi sensul unui vieţi la Hollywood
Nu ştiu, dar eu încă cred că altruismul trebuie să vină de la sine, că el nu ar trebui să acopere vreo nevoie imperioasă. Şi totuşi de ce trăiesc?!
No, ninge, plăcută e iarna privintă din căldura casei.
Data viitoare am să scriu despre Aurora şi despre nepuţina de a-l înţelege şi ajuta pe celălalt, pentru că într-adevăr nimeni nu înţelege pe nimeni, nimeni nu ajută pe nimeni, nimeni nu iubeşte pe nimeni, fiecare e singur, singur în faţa vieţii – şi asta n-am spus-o eu, DOAR eu.
Că tot ascult asta acum, hai să fac o dedicaţie pentru americanul meu, Mircea, unul dintre prietenii mei de pe amân2.ro, omul cu care am vorbit cu orele la telefon, din fericire încă unul care nu-mi citeşte blogul, deci: Harry Belafonte – „Gomen Nasai” – „te rog, iartă-mă”... ce vremuri, de parcă aş fi trăit cu totul altă viaţă.
Postări
Idem anteriorul :)))
RăspundețiȘtergere