Nonsensuri de week-end.

La România Cultural este Verdi cu „Bal mascat”- crainica spune: "cuvântul de recunoaştere va fi „moarte”. Ce idee să explici opera la radio, de parcă ar asculta şi înţelege careva, cunoscătorii fiind deja deranjaţi de întreruperi, neinţiaţii fiind demult cu mintea în altă parte.

Nu-mi place aici, biroul e prea înalt, scaunul prea tare, muzica pare a izvorî din creierul meu, încerc să trăiesc opera, habar n-am ce zice, „madre, madre” e tot ce înţeleg, aş vrea să fiu pe scenă, în pielea personajul ca şi cum atunci n-aş naşte. Habar n-am cum trăiesc actorii/ cântăreţii opera, ceea ce ştiu cu siguranţă e faptul că eu n-aş vrea să o repet, n-aş vrea şi nici că aş putea. Şi mai e şi musca asta care se-nvârte în jurul meu ca un satelit. De unde dracului or tot veni?!

Azi nu m-am întebat de ce trăiesc, nu c-aş fi uitat, dar am fost mult prea ocupată nefăcând nimic cu sens. Nu-mi place nimic, însă neavând timp de lectură am hotărât să ascult audiobook-urile cărţilor de poezie românească achiziţionate anul trecut, azi i-a venit rândul lui Răzvan Ţupa. Categoric, toţi tipii ăştia ar tb să urmeze ceva cursuri de actorie, majoritatea recită execrabil. „Am descoperit tristeţea, şi-am vrut să o închiriez” – eh, dacă aş reuşi asta mai că aş ajunge milionar, în euro! :-)

 No, apăru Leman cu „dua” ei; cică m-a visat făcând cozonaci într-o bucătărie imensă, după ce mi-a povestit visul m-am gândit că parcă aş face o pască, însă mi-am amintit că săptămâna trecută am aruncat toate revistele de bucătărie, printre ele se număra şi cea cu testata reţetă de pască; am râs.

Pe zi ce trece simt că sunt din ce în ce mai puţin amintirea celei care credeam că mi-s. Încerc acum să explic ce simt; nu, nu este vorba despre depersonalizare, ci e mai degrabă o evoluţie cu care nu sunt de acord. Zilele astea am stat cu orele pe Net citind bloguri tembele, întreg site-ul Jurnalului Naţional, vizionând zeci de profiluri/ poze HI5, de fapt numai la poze mă uit. Mi-au rămas în minte titlurile pe care le-a dat o tipă pozelor ei de prin Europa „aici mă plictiseam”, „eu plictisită”, „mă plictisesc”. Mă gândesc la ceea ce simt, la cum să mă fac mai bine înţeleasă mie însămi, mă simt asemenea unui spectator forţat să privească un film prost care nu se mai termină şi nu se mai termină şi nu se mai termină. Nimic nu mă mai uimeşte, şi asta e marea „cucerire” pe care mi-a adus-o maturitatea. E ca şi cum ştii toate răspunsurile, şi totuşi nimeni nu te întreabă nimic.

Mă tot întreb de unde-şi extrag substanţa vitală miliardele de locuitori ai Terrei, cum de găsesc atâtea sensuri în imensul nonsens care e viaţa? Oricum, m-am hotărât să citesc mai mult – pe hârtie – şi să gândesc mai puţin, să o termin cu eternul meu somnifer: filmul de orice fel, trebuie să uit de întrebarea asta care-mi macină mintea şi sufletul, alte cinci miliarde trăiesc bine-mersi fără să a-i şti răspunsul. Zilele astea am constatat că nu mai sunt obosită, nu, ci doar aş dormi din ce în ce mai mult, şi am o aşa mare dorinţă de a-mi juca cât mai bine rolul, de parcă numai de el ar depinde marele nonsens pe care-l tot trăiesc! De ce mama naibii or trebui să mă iubească cât mai mulţi?! Nici propriile-mi revolte nu mai par a-mi aparţine, pe de altă parte sunt al dracului de obosită fiind eu însămi...

Deci, de ce trăiesc?! De ce nu-mi ajung Verdi, şi aberaţia „Noi” a lui Evgheni Zamiatin, una dintre ultimele apariţii de la Biblioteca Orăşenească cea pe care-o tocmai o citesc, cana mea de lapte integral, 3,5% grăsime – numai aşa se asimilează eficient calciul şi vitaminele, şi nou cumpăratul vin de casă, cel pentru care voi găti mâine, pentru el şi pentru Leman.

Verdi s-a terminat, au început ştirile, Rusia, gaz, negocieri, am trecut pe Enescu, e suficient doar să închid ochii şi să-mi simt sufletul plutind asemenea unui puf de păpădie purtat de vânt. Muzica – ar putea fi una dintre altele vieţi cu sens pe care le-aş putea trăi – ea nu are nevoie de explicaţii. 

Am pus poza asta pentru că ea este cel mai aproape de sentimentul pe care mi-l dă Enescu, am făcut-o când coboram de pe Retezat, m-am oprit să beau apă dintr-un pârâu, când mi-am ridicat privirea printre iarba înaltă, am rămas fără suflare, a fost unul dintre cele mai plăcute sentimente pe care le-am trăit vreodată, ar putea fi unul dintre sensurile vieţii. Mă întreb acum, oare de ce nu-mi ajung toate astea?! 

Şi ăsta era pârâul