Killing myself softly...

Povestea asta face parte din ciclul meu absolut de neimitat şi/ sau neegalat: "Ce-am mai distrus/ devastat prin casă".

Tocmai ce-mi terminasem de tăiat (în mână, ţinând castronul meu de salată preferat - cel de forţelan franţuzesc, alb cu flori imense, mov - în poală.), în faţa PCul - ascultând vremea, şi citind pe scienţia.ro - deci tocmai ce terminasem de tăiat roşiile, ardeiul şi castraveţii pentru o salată de legume; mai rămăse intactă doar ceapa, cea pe care nu vroiam să o tai pe birou deoarece săreau stropi împrejur, pe masă şi/ sau pe monitor, drept care am plecat cu tot calabalâcul spre bucătărie, unde nu am mai ajuns deoarece un obiect foarte dur şi tăios mi-a blocat accesul. Ulterior am constat că era vorba de cuţitul meu preferat - oh, da, am şi mania cuţitelor... doar de bucătărie, din păcate - cuţit pe care-l ţineam, împreună cu castronul cu legume în mâna dreaptă, cred, în stânga având fundul şi cele două cepe amintite mai sus. Analizând retrospectiv, constat că nu a fost numai vina cuţitului, ci şi a uşii, cea care ori s-a MICŞORAT brusc, ori s-a mutat mai spre stânga. :D

În urma întâlnirii cu tocul drept al uşii de la bucătărie a rezultat ceea ce se poate vedea mai jos.

Al doilea castron preferat a murit în chinuri groaznice după mai bine de 6-7 ani de serviciu ireproşabil. Dumnezeu să-l ierte şi să-mi trimită altul incasabil! Precedentul - care era dintr-un cobalt transparent - o minunăţie de vas - nu a avut nici el o soartă mai fericită.

Nu aş putea spune că am dat drumul castronului pentru că am şimţit tăişul asculţit al cuţitului în palmă, ci mai degrabă castronul s-a lovit de toc într-un impact fatal.

După incident, unde chiar nu mai erau decât două cepe de salvat, prima chestie care mi-a venit în minte a fost aparatul foto.

Oricum, unde-mi era o fomică de lup cel mai profund am regretat salata, aş fi vrut să mai salvaez ceva... :-))

"Inculpatul". Mă felicit totuşi că nu-l ascuţisem recent... da'şi ce dacă! :P

După ce-am terminat cu pozele mi-am zis să mă ocup şi de mână. Ceea ce m-a bucurat, şi totodată mirat a fost rapiditatea cu care s-a coagulat sângele, fapt ce a făcut inutilă bandajarea rănii; m-am dus totuşi la baie să mă spăl, unde în chiuveta de la bucuătărie era un castron cu vişine.

Ceea ce mi s-a părut iar straniu e faptul că sângele se coagulase pe tot traseul pe care-l făcuse în palmă, şi a trebuit să trag efectiv de el, ca de un şiret. Senzaţia a fost stranie, mirosul puternic de sânge m-a adus, pentru prima oară, în pragul leşinului, într-un minut mi s-a întors stomacul pe dos şi am simţit că nu mă mai ţin picioarele. Creierul meu, privindu-mă de foarte de sus a râs tachinându-mă "măi, da'curajoasă mai eşti!". Replică la care am făcut şi eu cea am crezut că-mi este mai util mie, adică am părăsit baia, păşind peste dezastru am ales un prosop curat din bucătărie, pe care mi l-am înfăşurat în jurul degetului mari al mâinii avariate, după care m-am întins pe canapea.

Şi unde instinctul de supravieţuire a fost mai puternic decât prima mea senzaţie de greaţă la vederea sângelui propriu, în 5 minute mi-era iar foame. :-))) Îmi era teamă să folosesc mâna dreaptă, aş fi putut să mănânc orice altceva, însă nu, io aveam poftă de SALATĂ DE LEGUME, drept care după ce-am strâns şi spălat cât de cât pe jos, am făcut altă salată, folosindu-mi - e drept, un pic mai greu - mâna dreaptă.

Concluzie: carevasăzică supravieţuii, şi de data asta!! Da'promit să insist data viitoare. :P

Oare ăsta să fie un semn cum că ar trebui să folosesc fiecare cameră în scopul în care a fost proiectată?! Ha-ha-ha!Tocmai ce citisem la ora 12 articolul ăsta despre "luarea de sânge" în scop curativ ( http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/48-scurta-istorie-descoperiri-stiintifice/875-practici-medicale-apuse-sangerarea-purgatia-clisma-1.html ). Ha-ha-ha!

PS: seara asta o voi dedica lui Jim Jarmusch, cel care va rula de la ora 21 la ora 0 (probabil) pe CineMax.