În fiecare zi mi-e dor te tine

În fiecare zi mi-e dor te tine. De voi, marii mei plecaţi. Azi ar fi fost ziua ta. Petria – un nume atât de frumos! Tradiţia spune că ar fi trebuit să-ţi dau ceva de pomană, nu am făcut-o, cu toate că i-am adus şi dat, azi, Ioanei câteva nimicuri de prin Budapesta, mi-a fost jenă să o rog să zică un „bogdaproste”. Oricum, azi în căutările cabinetului dermatologului am dat peste o viitoare biserică, mai exact o baracă-ntr-un parc, am intrat şi-am cumpărat nişte lumânări. Primii la care m-am gândit aţi fost voi: tu şi Florin, după care evident căm m-am gândit la bărbaţii cei mai importanţi din viaţa mea, şi pentru toţi trei a fost pentru prima dată când am aprins o lumânare. No, fii pe pace, nu cred că am vreo şansă de a deveni mistică, nu în viaţa asta, şi nu pentru că mi-aş dori; de cele mai multe ori chiar mi se pare o impoliteţe faptul că Dumnezeu îmi cunoaşte toate şi acceptă toate dorinţele (sau/ şi) greşelile.

În fiecare zi mi-e dor de tine. Cine spune că timpul alină şi diluează suferinţa şi dorul nu a pierdut niciodată nimic valoros. Ştiu că ne vom mai întâlni cândva, cândva când poate nu ne vom mai recunoaşte, şi nimic din ce-a fost neplăcutt şi dureros în viaţa noatră comună nu ne va mai umbri amintirea şi fericirea prezentă.

În fiecare zi mi-e dor tine, în fiecare zi în care-mi amintesc de tine, pentru că da sunt şi zile – multe şi foarte lungi – în care uit, TE uit. Sentimantul pe care l-am avut după moartea ta – cel al unei iremediabile singurătăţi este încă destul de viu. Am citit că există în viaţa omului goluri pe care nicio prezenţă viitoare - oricât de mulţi oamnei ai cunoaşte, şi oricât de mult i-ai iubi - nu le mai poate umple, că sunt oameni absolut de neînlocuit. Dar astea-s clişee.

Nu ştiu cum este să mori, mă rog nu ştiu cum este din punct de verede spiritual şi sufletesc. Fizic am tot avut timpul să văd şi să învăţ.

M-am tot întrebat azi pe cât erai, de fapt, născută: pe 24 iunie, sau pe 4 iulie?! Nu cred că am ştiut cu exactitate vreodată, ştiu doar că tu, cu mine şi cu Iri suntem în aceeaşi zodie: rac.

Nu ştiu unde eşti – eu una aş suferi crunt să ştiu că după moarte există încă o viaţă, o viaţă în care tânjeşti după cei pe care i-ai iubit în viaţa-viaţă. No, vroiam să-ţi spun că mi-am adus acum aminte cum ţi-am reproşat o dată că pe mine nu m-ai iubit cât/ ca pe Iri, şi cum mi-a povestit tu într-un moment de magică sinceritate, că atunci când m-am născut eu tu, ai găsit un roi de albine, şi cum ai decretat că „el este fetii”- şi nu-ţi plăcea literatura, şi aveai doar patru clase! Încă mai ştiu poeziile despre război, primele pe care tu m-ai învăţat. Încă-mi sună-n minte glasul tău când ne jucam de-a ascunselea şi eu tot repetam: „nici acuma, niiiici!” la care tu mă corectai atoateştiutoare „nu mai spune aşa, că o să-ţi zică copiii „nici-nici”!

Lui Nici-Nici în fiecare zi îi e dor de tine. De voi. Pe zi ce trece detest tot mai mult expresia: „cei care nu mai sunt trăiesc veşnic în inima noastră”. Pentru că nu este aşa, inima mea e mult prea mică pentru oamenii pe care i-am iubit. Mult prea mică, mult prea mică...

Uite, astea-s pentru tine, le-am făcut într-un părculeţ de pe insula Margareta, cea din mijlocul Dunării budapestane. Dacă am reţinut eu bine, şi cred că nu, Regele Ştefan (sfântul Ştefan) a promis că dacă scapă de ciumă va dărui Bisericii primul născut. Şi a scăpat, drept care fiica sa, Margareta, a trebuit să se călugărească la 20 de ani, şi să moară la 28-29 de ani pe insula care-i poartă, de atunci, numele. Din păcate, din lipsă de timp eu nu am văzut/ străbătut decât nesfârşita faleză nordică – acum loc amenajat pentru atletism. Mi-ar fi plăcut să văd biserica Margaretei, da’nu e timpul pierdut, unde Budapesta-mi căzu dragă, cu siguranţă mă voi întoarce.

No, astea-s pozele: nuferi. Atât de delicaţi, sinceri şi singuri. Absolut de neimitat.