Lansare de carte

Spre ruşinea mea am să încep tragic, adică habar n-am care dintre cele 4 volume ale seriei „Drăculeşti” aparţinând  scriitoarei braşovence Gabriela Vlad a fost lansat Sâmbătă, 16 mai 2009, la Cernavodă, într-un cadru mai mult decât intim. Am dat un Google nefericit, din care n-am priceput mai nimic, însă din ce mi-am notat înclin să cred că e vorba despre al treilea volumul, şi anume „Mantia roşie”. E prima lansare de carte la care particip, după ce-am avut norocul să trec vineri seara,  pe la Biblioteca Orăşenească, pentru că tocmai ce-mi expirase recluziunea de o lună, deoarece iar nu returnasem cărţile la timp. „Recluziunea” chiar nu e vina mea, de ani de zile bibliotecarele nu mai lipesc bonul pe care stă scrisă data returnării, iar îngeraşul de mine, care citeşte pe unde şi cum apucă, îl pierde mai tot timpul.

Până vineri seara nici că auzisem de Gabriela Vlad, cu toate că aş putea spune că stau destul de bine la capitolul literatura română contemporană, citesc şi cumpăr mai ales de la Cartea Româneacă (Polirom), ca să nu mai zic că până acum un an am citit toată poezia şi ceva nuvele şi romane publicate pe LiterNet. Recent am reluat operaţiunea constatând cu tristeţe că nenea Răzvan Penescu nu a avut dreptate când s-a legat de greşelile mele de typing, şi că probabil că nimeni nu corectează / lecturează atent ceea ce se publică. Oricum, nici că am vreo pretenţie de la un matematician/ economist care a eşuat în meseria de bază, nu că nu ar fi fost de dorit ca-n tot acest deceniu LiterNet să fi învăţat ceva marketing! Mă rog, n-au intrat zilele-n sac, omul poate evolua... în altă viaţă.

Da’ să revin. Când am ajuns la Casa de Cultură, după un ce-am scos un timp record, şi-am regretat că nu ştiam niciun număr de la taxi am rămas puţin dezamăgită constatând că în sală erau mai mulţi copii decât adulţi. Copii despre care am aflat după terminarea evenimentului că erau membrii cercului de poezie din oraş. Drept urmare m-am aşezat pe al patrulea rând, undeva spre marginea care dădea spre centrul sălii, ca să pot ieşi mai uşor. Dacă tot urma să-mi pierd vreo 2-3 ore venisem pregătită cu o agendă şi cu aparatul foto. Nu cred că au fost mai mult de 50 de persoane, dintre care singurele pe care le cunoşteam erau cele două bibliotecare, şi fostul meu profesor de istorie, cel care ne-a ţinut o mică prelegere despre neamul Drăculeştilor (Vlad Ţepeş) şi realităţile istorice ale acelor vremuri, ocazie cu care-am aflat că unul dintre marii dregători se numea Dragoman.  După cuvântarea domnului profesor a venit rândul lectorului romanelor Gabrielei Vlad, nu-ştiu-ce consultant la Biblioteca Judeţeană, pe numele lui Ştefan Pleşoianu, să-şi expună părerile literare şi personale faţă de opera şi omul Gabriela Vlad. Şi acum trebuie să recunosc că tipul a fost cel mai coerent dintre toţi vorbitorii acelei lansări de carte.  Cu această ocazie am aflat că Gabriela Vlad scrie roman itoric de factură neoclasică, că tipa este la origine inginer, că i-au trebuit mai mult de 15 ani pentru documentare, ocazie cu care a descoperit documente inedite, că deşi locuieşte în Braşov nu şi-a putut lansa cărţile acolo, datorită invidiei confraţilor (ce tembelism, nu?!).

În seara zilei în care primisem invitaţia, doamna bibliotecar mă întrebase dacă vreau să-i citesc Gabrielei Vlad unul dintre romane, văzând cât sunt de voluminoase (LOL) şi că sunt pe teme istorice am refuzat.  Cât a durat prezentarea cărţii şi autoarei nu am încetat să mă gândesc la cele mai nou citite romane istorice, la autorul lor atât de drag mie, Mika Waltari.

Autoarea „Drăculeştilor” nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, ba dimpotrivă m-a pus pe gânduri, tipa are până în 50 de ani, nu are familie, e scundă de statură şi foarte subţire, cu doi ochi mici, negri şi foarte iscoditori, părea foarte plictisită, şi dornică să termine cât mai repede. Faza care m-a iritat şi totodată amuzat a fost ce de la final, cea în care mi-am luat rămas bun de la scriitoare promiţându-i că-i voi citi romanele când voi avea timp, însă necumpărând nimic, pentru că romanul istoric  neoclasic scris în 2008/9 nu e prevăzut în bugetul meu (şi acum glumesc), când mi-am luat deci la revedere, urându-i numai bine, tipa s-a apucat să-mi ţină o lecţie despre activităţile cronofage, începând prin explicarea termenului, cred că a vorbit fără să respire vreo câteva minute, timp în care eu nu am putut spune nimic, ci doar m-am uitat la gura ei, mai exact la dinţii ei mici, ascuţişi şi îngălbeniţi, ca ai oamenilor în vârstă. Am gândit „asta mă crede tâmpită. Doamne, sper să nu ajung şi eu la fel!”. :(((

Şi acum câteva cuvinte despre partea hilară a lansării. Unde eu m-am aşezt în spate, în ideea de-a scăpat de hârjoana continuă a copiilior, fetelor, că erau numai fete :D, întâmplarea a făcut ca în satele meu să se aşeze doi sau trei tineri de până în 25 de ani, pe care bineînţeles că nu-i cunoşteam. Ei bine, exact în spatele meu, pe un rând de vreo 10 scaune s-a aşejat un domn peste 50-55 de ani, care a ruşit să facă mai mult zgomot decât toate puştoaicele alea la un loc. Tipul avea un accent groaznic, iniţial am crezut că este vreun profesor lipovean de prin satele din apropiere, chiar m-am oripilat de limba română pe care ar fi putut să o predea. Cum eu plecasem în viteză, nu prea avusesm timp să mă îmbrac mai sobru, aşa că-mi pusesm prima pereche nesport de bermude, care-mi tot cădeau de pe mine, cu toate că avem curea, şi un tricou un pic cam decoltat, şi cam scurt, drept urmare mai bine de două ore am tot ridicat de bermude în sus, şi-am tot tras de tricou în jos, peste mijlocul gol, suportând totodată privirile şi comentariile celor din spate. Sunt convinsă că nu au ratat nicio însemnare de-a mea, ba mai mult domnul în vârsta s-a dus şi el să-şi ia aparatul foto, „ca să se dea mare”, m-a şi tras în vreo două poze. A trebuit să fac eforturi supraomeneşti ca să nu-i zic ceva. După ce toţi cei din faţă, autoare, lector şi profesor de istorie, profesor de limba română, şeful cenaclului literar au terminat de prezenat „Mantia roşie”, a venit rândul întrebărilor din public, ocazie cu care domnul din spatele meu s-a dat în stambă, într-o limbă greu de descifrat pentru mine, cea care n-a făcut rusă la şcoală, punând nişte întrebări de-a dreptul ridicole. Săracul, chiar mi-a fost milă de el, unde tipul chiar a încercat să fie spiritual! În pauza de cafea/ ţigară am racolat-o pe una dintre bibliotecare şi-am întrebat-o despre ghimpele din coasta mea, şi uite aşa am aflat că dânsul este regizorul trupei de teatru, trupă de care habar n-aveam, dar care totuşi „a avut două spectacole reuşite”, tipul e moldovean de la Chişinău, iar tinerii bărbaţi de lângă el erau componenţii trupei, adică actorii, amatori - cred.

La final s-a discutat despre dezinteresul tinerilor faţă de lectură, despre faptul că au fost împărţite mai bine de 200 de invitaţi şi au venit doar o mână de oameni, că la ţară prezenţa e mult mai mare, etc. Ocazie cum care eu am zis că este vorba de proasta, de fapt inexistenta, promovare, că dacă io n-aş fi venit cu o seară înainte să împrumut o carte habar n-aş fi avut, chestie la care domnul regizor a replicat râzând „păi altă dată să vii mai des!”.  No, am zâmbit, gândind dacă ai ştii tu de ce n-am venit, nu m-ai mai acuza pe nedrept!!

Ce ni s-a citit şi ce-am apucat eu să răsfoiesc preţ de două ore la acea lansare de carte nu m-au făcut să-mi doresc să aflu mai multe, mă rog, romanul istoric nu a fost niciodată în topul meu, însă am o slăbiciune pentru Mika Waltari, când voi avea ceva mai mult timp probabil că o voi citit şi pe Gabriela Vlad, sunt sigură că autoarea merită toată atenţie, însă deocamdată am alte priorităţi. Repet, impresia cea mai profundă mi-a lăsat-o reprezentantul Bibliotecii Judeţene, Ştefan Pleşoianu – tipul e un profesionist.

No, şi acum ceva poze.

Lectorul - dl. Ştefan Pleşoianu, scriitoarea - Gabriela Vlad, şi profesorul de istorie - dl. Comănescu

 Scriitoarea Gabriela Vlad

 Domnul regizor (de teatru)

 Dovada în piatră că pe-aci cândva s-a ŞI gândit. :-))

 Soţia, prietena, amanta, amica, sau vecina... Gânditorului. :P

Saint Sebastien sur Loire - aşa mi-au botezat strada, cea fostă Ştefan Gheorghiu, actuală Poet Panait Cerna