Dovada că există şi zile bune

Ascult un „ghiveci” din câteva albume de-ale lui Jan Garbarek, descărcate de pe Net. Superbă muzică bizantină; jazz. Nu am chef de scris, vreau doar să adaug câteva vorbe despre zilele bune pe care le am uneori. Stau într-un cerc, ca într-o psihoterapie tembelă, de grup, eu şi cu câteva zeci de alte mine. Le-aş fi spus „alter ego”, însă ăsta e un cuvânt prea pretenţios pentru o seară atât de umedă, o seară-n chiloţi în faţa monitorului, lângă o cană de lapte mai fierbinte decât aerul. Stăm în cerc şi povestim, foarte pe scurt: o zi e bună când dormi până la 10:30, mă rog cu mici întreruperi de câteva minute, în care constaţi că niciunul din vecinii tăi nu dă cu aspiratorul, nu ascultă manele şi nu-şi omoară consoarta, şi că iar ai visat o casă, parcă ar fi fost casa de la ţară, şi parcă trăia tataie, iar un zid stătea să cadă. Foarte pe scurt: o zi e bună când continui să te trezeşti dintr-un vis într-alt vis, iar şi iar şi iar! [5th Piece [All Those Born With Wings] – http://www.youtube.com/watch?v=dJGgQwBryGA piesa asta e dumnezăiască!]

No, dar să dăm cuvântul altei membre nebune a cercului: o zi e perfectă când domnul Dobroiu îşi corectează greşeala, şi nu-mi şterge comentariul; săracul e cotropit de căldura asta de August-Cuptor. “Şi unde mai e cald în august, Dragomara, în afară de cinematografe”?!

După ce bei un pahar de iaurt degresat – vinul tău de august – şi te bagi în pat cu Maurul, sub răcoarea nocivă a aerului condiţionat ştii că aia e încă o zi e bună.

Altă zi e bună după ce săturându-te de duelul trivial dintre Aurora şi Uma, îl dai dracului pe Maur şi treci la căldura Viridianei, care bineînţeles că nu vrea să meargă pe norocosul HomeTheater, pe care numai cablurile l-au salvat şi de data asta, de trecerea la nivelul superior de existenţă, cel de farfurie zburătoare, valoroasă farfurie zburătoare. După care ziua nu a mai fost atât de bună pentru că şi-a băgat cuţitul Bărbierul din Siberia, cel care-i reteză fetii toate speranţele de-a vedea un film bun. Dar cum fătuca are numai admiratori atipici, ea fu salvată de domnul Kurosawa, şi-al lui Barbă Roşie, însă era deja mult prea târiu, trecut de miezul nopţii când fătuca se transformase deja “în reaua de luni dimineaţă”. [Ajutoooor! Jan Garbarek nu mă lasă să scriu… “Brother Wind March” - http://www.youtube.com/watch?v=Mjgr9UJuODM ! Dă-mi, domnule, ghemu’napoi, te rog!]

O zi categoric e ne-bună când citeşti tot felul de cretinisme despre filme, pe Net. Nu mai scrie, frate, mai nimeni cronici documentate, pertinente, şi de ce nu, literare! Ba mai mult, mai sunt unii care rescriu sfârşituri de film, asta ca să nu zic că le inventează! Nu ştiu pe cine să citesc, mai exact bănui că ar trebui să rămân numai la părerea mea. Proastă părere!

No, o zi e bună când domnul Răzvan Penescu îmi răspunde personal, şi mai şi corectează (ar trebui să verific, totuşi! J) o inadvertenţă dintr-o cronică la Viridiana, cea pe care-o văzui în sfârşit azi, pe PC, şi despre care citisem ieri dimineaţă un articol în Jurnalul Naţional. Răzvan Penescu mi-a amintit de motivele din care nu mai citesc literatură pe liternet.ro, şi de Mercur: http://www.polirom.ro/catalog/carte/mercur-1660/. Cred că am fost un pic prea “sinceră” cu el, şi parcă regret timpul pierdut în dispute de 2 lei, da’totuşi dacă io sunt cea idioată, de ce nu cedează ei primii?! :P Asta e doar o întrebare retorică.

No, gata, că prea mă roade dorul de Maur. De fapt unul dintre adevăruri e că zilele astea am fost foarte tristă pentru că am realizat că nu-mi mai pot cumpăra cărţile pe care le doresc, că mai am o săptămână până la concediu, că Iulian şi Sorin am plecat în Făgăraş fără mine, că eu o să stau ca proasta acasă, spălând geamuri, comandând streaşina aia blestemată şi rugându-mă să-mi ajungă banii de mâncare, mâncare care este mai fără gust ca niciodată! Da, da’cel puţin o să slăbesc!! Slabă şi cretină! Ăsta da, ideal!

No, noapte bună, Jan Garbarek şi-al tău Regnantem sempiterna (Anonymous). http://www.youtube.com/watch?v=-XMCneeAD08

[Unii-i spun “Etno jazz” ( sau world music) - trebuie să ascult mai mult.] Mă întrebam acum pe coloana sonoră a cărui film l-am ascultat pentru prima oară.

Să vină Tetili cu maşina!

E aproape 7 am şi abia ce m-am trezit de vreo jumătate de oră. Tristă. Iar am avut un vis gri, cu femei. Mă dor coatele, şi palmele, încă nu-mi simt mână stângă pe de-a-ntregul. Probabil că amorţela din ce în ce mai deasă a inelarului e legată de faptul că prin generală m-am tăiat într-o lamă, şi-au trebuit să-mi coasă degetul.

Mi-e foame, însă nu am gătit nimic. Nici nu ştiu ce-aş vrea să mănânc, drept urmare am scos doar nişte caise din frigider şi acum aştept să se încălzească.

Dar să trecem peste. Când eram copii, mama (bunica care ne-a crescut) ne ducea din timp în timp, în vizită la mama ei, mama-mare Ioana, cea care locuia într-un sat vecin, la mai bine de 5-6 km, drum făcut numai prin păduri. Satul se numeşte Telejmani. Drumurile făcute acolo sunt unele dintre cele mai frumoase ale copilăriei mele. Mama-mare Ioana locuia împreună cu fiul cel mai mic, Vasile, şi cu nora Lenuţa. Vasile este cu un an mai mare decât tata, iar Cristi, fiul lui, cu un am mai mare ca mine. Străbunica era bolnavă, şi stătea mai tot timpul în pat. Picioarele ei erau acoperite de nişte bube imense care miroseau îngrozitor. De fiecare dată când mergeam în vizită mama (bunica) o spăla şi o îngrija pe străbunica. Străbunica era foarte scundă şi foarte slabă, era genul de personaă care nu se plâgea niciodată de nimic. Avea o voce aspră, de care-mi era teamă. Nu cred să-mi fi adresat mai mult de „ce faci fată?”. Preferatul meu era însă străbunicul, cel care nu mai putea merge şi-şi petrecea ziele pe sala din lemn, într-un scaun, îndemnând caii imaginari. Străbunicul venise-ntr-o permisie, în timpul primului război modial, se însurase cu străbunica, cea care avea pe-atunci 13 ani, după care plecase-napoi şi fusese luat prizonier de către nemţi. 7 ani a stat în lagăr, 7 ani soţia i-a făcut rânduielile creştineşti, ocazie cu care străbunicul visa numai colaci, după care mama-mare Ioana s-a întors la ai ei. No, din moment ce scriu, străbunicul s-a întors din lagăr, cu toate că i s-a oferit şansa să plece în America, el a ales familia, şi uite aşa au apărut vreo 7 sau 9 copii, nu mai ştiu exact, din care au trăit doar 5. Eram foarte mică când mergeam în vizită la Telejmani. Însă mi-i amintesc pe amândoi. Aveam 5 sau 6 ani când a murit străbunica. Străbunicul s-a dus la un an după ea. După toate astea drumurile noastre la Telejmani nu au mai fost aceleaşi. De obicei plecam dimineaţa şi ne întorceam seara. Frate-miu, cel care era mai mic, mai de fiecare dată la întoarcere nu mai vroia să meargă, punându-se la pământ şi vociferând ”io nu mai vreau să merg, să vină Tetili să mă ia cu maşina!”, după care urla de speria întreaga pădure. Bunica nu putea să-l care-n braţe, aşa că se trăduia să-l convingă că nu mai avem mult de mers, că lui Tete i s-a stricat maşina etc. Tete era un prieten de-al lui bunică-miu, care avea un IMS din ăla albastru. Acum nu-mi amintesc că aş mers cu el cu maşina, însă unde frate-miu îl invoca adesea trebuie să fi mers cel puţin odată. Tetili cum îi spuneam noi, era aproape de vârsta bunicilor, şi frate-miu era înnebunit după maşina lui.

No, ieri am fost cu Iulian cu bicicleta. A fost cât pe ce să-l chem pe Tetili. L-am şi chemat de altfel, numai că ce să vezi, era plecat la plajă. Ieri am făcut aproape 80 de km, şi nu distanţa a fost cea care m-a ucis, ci soarele şi vântul puternic. Adevărul e că nici nu dormisem bine, însă mi-a fost jenă să refuz promisiunea pe care i-o făcusem lui Iulian. Până la Hanul Morilor nu am avut niciun stres, mă rog am suferit ceva că am plecat fără aparat foto, oricum Iulian nu m-ar fi lăsat să opresc din km în km, drept urmare am privit şi admirat mai ceva decât aş fi făcut-o dacă aş fi fost de exemplu în faţa TV-ului. Nu mă mai satur să privesc, lanurile de grâu, luciul metalic al Dunării, viile-n floare, chipurile oamenilor prin sate. Nu e abdicare mai plăcută ca privitul. Nu am înţeles niciodată de ce mă simt atât de acasă peste tot. Cred că acest acasă e unul dintre sinonimele pentru înţelegere şi acceptare. Când îmi închid ochii aud zumzetul grâului aproape copt, eternele neînţelegeri ale păsăilor, simt vântul fierbinte pe faţă şi pe trup. Mă doare capul, şi am frisoane din cauza insolaţiei, în faţa mea mai sunt încă 40 de km de dealuri şi de vânt din faţă. Mai am o singuă doinţă: să-mi arunc bicicleta şi să mă aşez într-un lan de grâu. Pe E60 nu sunt copaci. Nu prea sunt copaci sub umbra cărora să te adăposteşti. Îmi vine să plâng. Mă uit la ceas şi constat că nu este încă 16, vreau să o sun pe cumnată-mea, însă cred că la ora asta încă doarme. E duminică după-amiaza şi e puţin probabil ca cineva să mai fie, nebăut (LOL), în oraş. Am 100 de numere în agendă şi nu ştiu pe cine să mai sun. Iulian nu e de-acord cu asta. Cel mai tare mă doare capul, nu i-am mai zis că aveam frisoane încă de când am plecat de-acasă. După ce-am urcat ditamai dealul la Seimeni, într-un soare năucitor eu tremuram de frig, şi abia plecasem de-o jumătate de oră. Mi s-a părut straniu, şi m-am gândit că poate urma să răcesc. Gripa porcină! LOL!

No, şi l-am sunat, de pe E60, de la Gălbiori pe frate-miu, mai aveam numai 30 de km până acasă, cu vântul în faţă, îi venea să plâng. I-am spus doar atât „cred că am făcut insolaţie, mă doare capul de mor şi mă ustură pielea, vântul bate din faţă, nu cred că mai pot să merg mult”. La care el mi-a răspuns „cine dracu’ te-a pus să pleci pe vremea asta?! Sunt peste 36 de grade afară. [după ceasul meu erau mai multe] eu sunt la Constanţa, iar ăl bătrân a băut o bere. Te sun mai încolo.”

Să mai spun că pe merginea drumului erau numai cruci? Nu-mi pot imagina cum de-au murit atâţia oameni pe E60. Cu vreo 3-4 km înainte de Gălbiori am întâlnit un copac pe marginea drumului. Iulian mi-a citit gândul şi ne-am oprit. Numai că ne-o luase înainte un bătrânel cu o maşinuţă. Nu era loc la umbră pentru toţi. Am zărit un boschete pe arătură şi i-am zis lui Iulian să mergem acolo. Am scos bicicletele din şosea, culcându-le pe arătură şi ne-am instalat su copăcei după ce-am rupt şi pus ceva crengi pe pământ. M-am pus cu capul pe rucsac. Iulian a zis să dormim un pic. Simţeam cum durerea coboară din oasele pelviene în genunchi. Nu am apucat să închid bine ochii când am auzit sirene de Poliţie. Nu mi-a venit să cred că nici măcar în mijlocul câmpului nu scăpasem de zgomotul oraşului. Traficul s-a intensificat brusc, Poliţia trăgând pe dreapta toate maşinile de pe sensul nostru de mers. Era un vacarm de nedescris. M-am ridicat în picioare şi am constat ce se petrecea de fapt. Era un concurs de ciclism. LOL! Bine că nu ne-au văzut pe bicicletă că s-ar fi demoralizat, săracii! Nu că noi ne-am putea compara cu antrenamentul şi cu dotările lor! Oricum mai mi-a revenit zâmbetul şi chiar am râs! După care am dat în rucsac peste o cutie de Dextrose, plus calcium & magnesium. De pe cutie nu a înţeles câte ar fi trebuit să iau, aşa că până acasă am termiat jumate de cutie, mă rog cu Iulian. Nu lipsa enrgiei era problema mea, ci durerea persistentă de cap şi insolaţia. Pantalonii mei pentru bicicletă sunt până la genunchi, însă cum nu am vrut să mă bronzez aiurea, i-am ridicat în sus, la bază ei aveau un elastic care se lipea de piele, cum dimensiunea piciorului sunt mai mari mai aproape de şold, am reuşit să-mi fac nişte semne şi vânătăi cel puţin ciudate. Nu mai zic că arăt ca un rac, şi că nu pot dormi din cauza usturimii şi durerii. Spre surprinderea mea cel mai tare m-au durut mâinile (palmele). Etc.

No, dar am supravieţuit. Cam sifonată, ce-i drept, totuşi mult mi-aş fi dorit să fi venit Tetili cu maşina. :-))

N-am chef azi.

N-am chef de scris de mult mai mult decât azi. Afară e lună plină. Oarecum mă doare capul. Am mâncat un mango care uitase să fie aruncat la gunoi, în supermarchet, şi totuşi mirosea atât de delicios. Toată ziua m-au usturat ochii, asta ca să nu zic că majoritatea timpului nu am văzut nimic, din cauza noii creme de ochi. Orhidica nu e nici ea mai fericită; ieri i-au căzut ultimele flori şi acum artată ca o ikebana incompletă. Nu am mai vorbit demult cu ea. Nu am stat jos decât cât am mâncat, şi-am scris 5-6 postări. Am făcut un pic de curăţenie pe balconul de la dormitor, am scos toate florile afară, i-am schimbat locul, după ce i-am făcut băiţă şi Carmelei. Nu am absolut nicio satisfacţie după atâtea oare de „bubulina gospodina”; mâinile mele sunt mult mai aspre, şi de la Domestos miros ca dracu. Trebuie să mă mobilizez şi să mai dau din flori, nu că nu le-aş iubi, însă îngrijirea lor îmi mănâncă o groază de timp, nu mai vorbesc de spaţiu.

În grădină miroase ca-n rai. Au înflorit ambii tei. Dacă n-ar fi atât de greu, mâine mi-aş muta balansoarul pe trotuarul sub tei, şi-aş citi.

Leman mi-a reamintit azi că noi racii, mă rog eu, că ea e Leu, eu sunt tot timpul nemulţumită, şi că nu mă pot bucura din toată inimă, trebuind să cârcotesc nonstop. Ok, carevasăzică să nu cârcotesc. Există totuşi ceva care mă face aproape fericită. Cărţile. Şi muzica la HomeTheater-ul care după ce l-a montat ăl-bătrân pe perete iar nu mai merge, mă rog receiver-ul şi cele 3 boxe din spate. Mă simt ca-ntr-un film tembel, adică mă văd foarte calmă, suportând cu stoicism, rezolvând nimicuri cronofage, şi totuşi atât de clocotind înăuntru. Clocotind de furie şi de indignare. Nu ştiu cum mama naibii se face că pe ce-mi doresc mai mult ceva, pe ce studiez piaţa, fac eforturi serioase pentru a achiziţiona scula respectivă după care constat că iar am dat banii aiurea! Dar să trecem peste, că iar mă enervez.

No, am setat aparatul foto al celor bătrâni, Nikon Coolpix P80, 10Mb, 18x pe SCN la rezoluţia maximă, am vrut să văd ce poate. Nu am apucat să-l întreb pe tata dacă a micşorat dimensiunea pozelor după ce le-a descărcat, pentru că nu e niciuna mai mare de 3Mb. Rezoluţia m-a dezamăgit, însă recunosc că zoom-ul de 18x chiar există.

No, mai jos sunt câteva poze făcute cu Nikon-ul. Am descărcat de pe Net săptămâna trecută mai multe lecţii despre fotografie; am de gând să abordez mai serios hobby-ul ăsta. Duminică vroiam să plec cu Răsturnica la Sf. Andrei, însă Iulian a zis să mergem la Capidava/ Topalu şi să ne întoarcem pe la Hanul Morilor, pe E60. Eu chiar îmi făceam probleme cum să-mi car trepiedul până la Sf. Andrei. Cu Iulian nu se pune problema fotografiatului. Încă un motiv să plec singurică. J.

de când am prelungit abonamentul la Internet, cu încă 2 ani, drept bonus conexiunea mai mult cade decât merge, fir-ar mama ei a dracu de viaţă! şi mai zici să nu te enervezi. e a 2 oară când încarc aceeaşi poză. :-(((

coborând de la Mânăstirea Turnu.

vitraliu în Mânăstirea Cozia (poze făcute de mama :P).

Oltul povestind muntelui (aci artistu' fui io).

Schitul Cozia, ăsta zoom optic! :-)

Călugărul care a conchis că glumesc după ce l-am întrebat "mă spăl în Olt, sau aştept prima ploaie?!" :-))

Dealul Negru nu mai era chiar atât de negru!! de-a dreptul fantastic preţul la cireşe. 25lei/ kg.