Să vină Tetili cu maşina!

E aproape 7 am şi abia ce m-am trezit de vreo jumătate de oră. Tristă. Iar am avut un vis gri, cu femei. Mă dor coatele, şi palmele, încă nu-mi simt mână stângă pe de-a-ntregul. Probabil că amorţela din ce în ce mai deasă a inelarului e legată de faptul că prin generală m-am tăiat într-o lamă, şi-au trebuit să-mi coasă degetul.

Mi-e foame, însă nu am gătit nimic. Nici nu ştiu ce-aş vrea să mănânc, drept urmare am scos doar nişte caise din frigider şi acum aştept să se încălzească.

Dar să trecem peste. Când eram copii, mama (bunica care ne-a crescut) ne ducea din timp în timp, în vizită la mama ei, mama-mare Ioana, cea care locuia într-un sat vecin, la mai bine de 5-6 km, drum făcut numai prin păduri. Satul se numeşte Telejmani. Drumurile făcute acolo sunt unele dintre cele mai frumoase ale copilăriei mele. Mama-mare Ioana locuia împreună cu fiul cel mai mic, Vasile, şi cu nora Lenuţa. Vasile este cu un an mai mare decât tata, iar Cristi, fiul lui, cu un am mai mare ca mine. Străbunica era bolnavă, şi stătea mai tot timpul în pat. Picioarele ei erau acoperite de nişte bube imense care miroseau îngrozitor. De fiecare dată când mergeam în vizită mama (bunica) o spăla şi o îngrija pe străbunica. Străbunica era foarte scundă şi foarte slabă, era genul de personaă care nu se plâgea niciodată de nimic. Avea o voce aspră, de care-mi era teamă. Nu cred să-mi fi adresat mai mult de „ce faci fată?”. Preferatul meu era însă străbunicul, cel care nu mai putea merge şi-şi petrecea ziele pe sala din lemn, într-un scaun, îndemnând caii imaginari. Străbunicul venise-ntr-o permisie, în timpul primului război modial, se însurase cu străbunica, cea care avea pe-atunci 13 ani, după care plecase-napoi şi fusese luat prizonier de către nemţi. 7 ani a stat în lagăr, 7 ani soţia i-a făcut rânduielile creştineşti, ocazie cu care străbunicul visa numai colaci, după care mama-mare Ioana s-a întors la ai ei. No, din moment ce scriu, străbunicul s-a întors din lagăr, cu toate că i s-a oferit şansa să plece în America, el a ales familia, şi uite aşa au apărut vreo 7 sau 9 copii, nu mai ştiu exact, din care au trăit doar 5. Eram foarte mică când mergeam în vizită la Telejmani. Însă mi-i amintesc pe amândoi. Aveam 5 sau 6 ani când a murit străbunica. Străbunicul s-a dus la un an după ea. După toate astea drumurile noastre la Telejmani nu au mai fost aceleaşi. De obicei plecam dimineaţa şi ne întorceam seara. Frate-miu, cel care era mai mic, mai de fiecare dată la întoarcere nu mai vroia să meargă, punându-se la pământ şi vociferând ”io nu mai vreau să merg, să vină Tetili să mă ia cu maşina!”, după care urla de speria întreaga pădure. Bunica nu putea să-l care-n braţe, aşa că se trăduia să-l convingă că nu mai avem mult de mers, că lui Tete i s-a stricat maşina etc. Tete era un prieten de-al lui bunică-miu, care avea un IMS din ăla albastru. Acum nu-mi amintesc că aş mers cu el cu maşina, însă unde frate-miu îl invoca adesea trebuie să fi mers cel puţin odată. Tetili cum îi spuneam noi, era aproape de vârsta bunicilor, şi frate-miu era înnebunit după maşina lui.

No, ieri am fost cu Iulian cu bicicleta. A fost cât pe ce să-l chem pe Tetili. L-am şi chemat de altfel, numai că ce să vezi, era plecat la plajă. Ieri am făcut aproape 80 de km, şi nu distanţa a fost cea care m-a ucis, ci soarele şi vântul puternic. Adevărul e că nici nu dormisem bine, însă mi-a fost jenă să refuz promisiunea pe care i-o făcusem lui Iulian. Până la Hanul Morilor nu am avut niciun stres, mă rog am suferit ceva că am plecat fără aparat foto, oricum Iulian nu m-ar fi lăsat să opresc din km în km, drept urmare am privit şi admirat mai ceva decât aş fi făcut-o dacă aş fi fost de exemplu în faţa TV-ului. Nu mă mai satur să privesc, lanurile de grâu, luciul metalic al Dunării, viile-n floare, chipurile oamenilor prin sate. Nu e abdicare mai plăcută ca privitul. Nu am înţeles niciodată de ce mă simt atât de acasă peste tot. Cred că acest acasă e unul dintre sinonimele pentru înţelegere şi acceptare. Când îmi închid ochii aud zumzetul grâului aproape copt, eternele neînţelegeri ale păsăilor, simt vântul fierbinte pe faţă şi pe trup. Mă doare capul, şi am frisoane din cauza insolaţiei, în faţa mea mai sunt încă 40 de km de dealuri şi de vânt din faţă. Mai am o singuă doinţă: să-mi arunc bicicleta şi să mă aşez într-un lan de grâu. Pe E60 nu sunt copaci. Nu prea sunt copaci sub umbra cărora să te adăposteşti. Îmi vine să plâng. Mă uit la ceas şi constat că nu este încă 16, vreau să o sun pe cumnată-mea, însă cred că la ora asta încă doarme. E duminică după-amiaza şi e puţin probabil ca cineva să mai fie, nebăut (LOL), în oraş. Am 100 de numere în agendă şi nu ştiu pe cine să mai sun. Iulian nu e de-acord cu asta. Cel mai tare mă doare capul, nu i-am mai zis că aveam frisoane încă de când am plecat de-acasă. După ce-am urcat ditamai dealul la Seimeni, într-un soare năucitor eu tremuram de frig, şi abia plecasem de-o jumătate de oră. Mi s-a părut straniu, şi m-am gândit că poate urma să răcesc. Gripa porcină! LOL!

No, şi l-am sunat, de pe E60, de la Gălbiori pe frate-miu, mai aveam numai 30 de km până acasă, cu vântul în faţă, îi venea să plâng. I-am spus doar atât „cred că am făcut insolaţie, mă doare capul de mor şi mă ustură pielea, vântul bate din faţă, nu cred că mai pot să merg mult”. La care el mi-a răspuns „cine dracu’ te-a pus să pleci pe vremea asta?! Sunt peste 36 de grade afară. [după ceasul meu erau mai multe] eu sunt la Constanţa, iar ăl bătrân a băut o bere. Te sun mai încolo.”

Să mai spun că pe merginea drumului erau numai cruci? Nu-mi pot imagina cum de-au murit atâţia oameni pe E60. Cu vreo 3-4 km înainte de Gălbiori am întâlnit un copac pe marginea drumului. Iulian mi-a citit gândul şi ne-am oprit. Numai că ne-o luase înainte un bătrânel cu o maşinuţă. Nu era loc la umbră pentru toţi. Am zărit un boschete pe arătură şi i-am zis lui Iulian să mergem acolo. Am scos bicicletele din şosea, culcându-le pe arătură şi ne-am instalat su copăcei după ce-am rupt şi pus ceva crengi pe pământ. M-am pus cu capul pe rucsac. Iulian a zis să dormim un pic. Simţeam cum durerea coboară din oasele pelviene în genunchi. Nu am apucat să închid bine ochii când am auzit sirene de Poliţie. Nu mi-a venit să cred că nici măcar în mijlocul câmpului nu scăpasem de zgomotul oraşului. Traficul s-a intensificat brusc, Poliţia trăgând pe dreapta toate maşinile de pe sensul nostru de mers. Era un vacarm de nedescris. M-am ridicat în picioare şi am constat ce se petrecea de fapt. Era un concurs de ciclism. LOL! Bine că nu ne-au văzut pe bicicletă că s-ar fi demoralizat, săracii! Nu că noi ne-am putea compara cu antrenamentul şi cu dotările lor! Oricum mai mi-a revenit zâmbetul şi chiar am râs! După care am dat în rucsac peste o cutie de Dextrose, plus calcium & magnesium. De pe cutie nu a înţeles câte ar fi trebuit să iau, aşa că până acasă am termiat jumate de cutie, mă rog cu Iulian. Nu lipsa enrgiei era problema mea, ci durerea persistentă de cap şi insolaţia. Pantalonii mei pentru bicicletă sunt până la genunchi, însă cum nu am vrut să mă bronzez aiurea, i-am ridicat în sus, la bază ei aveau un elastic care se lipea de piele, cum dimensiunea piciorului sunt mai mari mai aproape de şold, am reuşit să-mi fac nişte semne şi vânătăi cel puţin ciudate. Nu mai zic că arăt ca un rac, şi că nu pot dormi din cauza usturimii şi durerii. Spre surprinderea mea cel mai tare m-au durut mâinile (palmele). Etc.

No, dar am supravieţuit. Cam sifonată, ce-i drept, totuşi mult mi-aş fi dorit să fi venit Tetili cu maşina. :-))