Am vrut să încep poveştile acestea
de o mie de ori şi tot de-o mie de ori m-a apucat greaţa, greaţa faţă de
oamenii şi faţă întâmplările pe care va trebui să le retrăiesc, din nou,
povestindu-le, repovestindu-le, pentru că da, pentru a le putea înţelege mi
le-am povestit iar şi iar, de-a lungul anilor, în desele mele nopţi de
insomnie, nopţi care li s-au şi datorat, de fapt, de cele mai multe ori. Numai
ideea că aceasta ar putea fi ultima oară când le rememorez mă mai alină un pic.
Pentru a putea înţelege mai uşor
ceea ce urmează este obligatoriu să vorbesc puţin despre experienţa mea
anterioară, cea legată de socializarea pe Internet.
Acum vreo 8-9 ani m-am înscris pe
un site care avea un forum foarte viu, colorat şi activ. Nu era prima mea
experienţă legată de forum-uri, însă acea a fost cea din care am învăţat cel
mai mult, cea care m-a convins care sunt adevăratele realităţi ale lumii
virtuale. Foarte pe scurt, lăsând la o parte persoanele inteligente, sincere,
morale, culte cu care vorbesc încă şi acum – cele care nu fac obiectul acestei
analize – am să amintesc despre restul. Ei bine, ca pe orice site, forum, etc.
existau găşti şi bisericuţe, exista grupul celor din Bucureşti, al celor din
Spania, Italia, etc. şi evident bisericuţele celor din provincie. Unde site-ul
practica [şi nu numai el, de foarte multe ori iniţiativa pornea chiar de la
userii din diverese grupuleţe], practica deci întâlnirile în real,
forum-meeting-urile, cum le numeau, am avut ocazia să-i cunosc pe mulţi dintre
ei, unii dintre cei mai acerbi, intransigenţi şi absolut paranoici utilizatori
de forum, pentru că da, în primul rând pe acel forum utilizatorii se certau groaznic
între ei, sau între ei înşişii, cei din zeci de conturi. Numai că acolo
politica era un pic diferită decât haosul de pe TriluLilu, mai exact, aşa cum
este şi moral şi logic, conturile clonă erau anulate, iar contul iniţail era
bannat o perioadă de timp. No, vântătoarea de conturi clonă era jocul predilect
al mai marilor forum-ului, şi nu numai, forum care de foarte multe ori era
guvernat de grupuri, sau chiar cupluri de persoane cu probleme psihice care
trăiau prin şi numai pentru acel forum/ site.
Despre unul dintre ele vreau să
vă vorbesc acum. Vreau să mai fac o precizare, unde nu am timp, de când sunt pe
Net am încercat să evit chat-ul, şi acum mă refer la discuţiile acelea care nu
spun nimic, al căror rost este să-ţi umple timpul, asta dacă eşti în puşcărie,
şi eventual mai ai încă 2000 de ani de trăit, deci am evitat chat-ul şi mai
toate socializările cu persoane sub 30 de ani, încercând să cunosc oameni un
pic mai maturi de la care să pot rămâne cu ceva. Şi, da, acest gen de persoane
chiar există, numai că pentru a ajuge să-i cunoşti trebuie să cerni şi arunci multă-multă
pleavă.
Dar să revenim la cuplu despre
care vreau să vă vorbesc: el, Eugen, moldovean la origine, acum stabilit de ani
buni în Deva, foarte însurat pe vremea aceea, cu un băiat de vreo 12-13, încă
lucra în SRI, la combinatul de la Hunedoara – tanti Luminiţa îl ştie cu
siguranţă. Ştiu toate acestea din poveştile lui, mai mult sau mai puţin
publice. Oricum, tipul era alcoolic, avea şi ceva probleme psihice, era total
dependent de Net, nu ştiu câţi dintre noi ne puteam permite acum 7-8 ani
internet pe mobil. No, Eugen nu exista fără acel site. Ce făcea el acolo?!
Exact ce face un tată, dăcea legi, aplica pedepse, mai exact hărţuia cu lunile,
absolut prin orice mijloace, pe absolut oricine i se împotrivea, şi evident
făcea asta de zeci de conturi, asta în ciuda faptului că era cel mai înverşunat
vântor de vrăjitoare, sau poate tocmai de-aia! Până să-l cunosc pe el am luat avetizarea
pe care Cel-care-nu-mai-este mi-a spus-o de un milion de ori: „s-ar putea să
dai şi peste oameni normali, dar mai mult ca sigur pe Net ai să cunoşti foarte
mulţi paranoici” am luat deci avertizarea asta ca pe-o glumă!! Şi asta se
întâmpla acum mai bine de... 15 ani!
Şi-acum câteva cuvinte despre ea:
Carmen, din Bucureşti, fără familie, cu o viaţă foarte zbuciumată atât cea amoroasă
cât şi cea de familie, lucra în mass-media, având deci acces la o mulţime de
VIPuri şi personalităţi, din povestea mea veţi descoperi singuri asistenta cui
era la acea vreme.
Ce făcea Carmen?! Absolut tot ce
presupune jobul de iubită a unui paranoic, hărţuind la rându-i pe orice nu
răspundea la comenzi, evident asta nu o făcea din contul oficial, cel din care
încerca să pozeze într-o persoană ok, cultă, inteligentă şi mai ales sensibilă.
Ea fiind din capitală, reuşişe să-i strângă pe toţi bucureştenii în juru-i, ca
o mamă iubitoare ce era.
Ei bine, unde eu sunt genul care
face totul pentru a afla adevărul am încercat să vorbesc cu toată lumea, aşa
cum şi este firesc înainte de-a trage o concluzie, fapt ce mi-a atras
dezaprobarea şi în final respingerea puţinilor oameni de pe acolo, cu care eram
prietenă. Celor mai mulţi dintre noi le este greu să creadă că dacă eşti
prieten cu ei NU este musai să ai aceiaşi duşmani, că dacă eşti cu ei trebuie
să fii musai împotriva celorlalţi, sau că dacă eşti cu ceilalţi categoric le
eşti împotrivă! No, mi-am pierdut, deci, foarte mulţi prieteni când mi-am
propus să-i cunosc pe Carmen şi pe Eugen, unde mă cam săturasem de tratamentul
acordat.
Până să o cunosc personal pe
Carmen, îi cunoscusem pe unii dintre membrii grupului ei, bucureşteni, unde
fusesem la vreo două forum-meeting-uri, iar cu unii chiar eram prietenă,
vorbind de luni bune la telefon sau pe Y!M. Doi dintre ei chiar fuseseră şi pe
la mine pe acasă, unul având rude în oraş, chiar fusesem la un pescuit împreună
cu verii lui etc. Pentru acesta aveam eu sentimente mai mult decât de
prietenie.
În anii aceia am socializat pe
Net cât pentru 15 vieţi, a fost cea mai frumoasă perioadă în ceea ce priveşte
comunicarea virtuală, tocmai de aia nu am niciun interes şi mai ales chef să o
mai repet vreodată. Viaţa mea era acolo, încă nu trăisem agonia şi dezgustul pe
care le aduc cu sine scenariile atent elaborate, mocirla în care te târăsc cei
care nu-şi permit luxul unuei vieţi personale, cei care se hrănesc cu micile
tale poveşti secrete de viaţă, cele pe care le împărtăşeşti sub umbrela
empatică a prieteniei, acei vampiri mereu fămânzi şi în căutare de informaţii
intime picante, de parcă prin ele ar reuşi să trăiască o viaţă care le-a fost
interzisă, o viaţă pe care oricum nu dau doi bani, pentru că pentru ei tu nu
exişti, sau eşti doar o bârfă bună de dat mai departe, pentru că, da, aşa se
comportă oamenii inteligenţi, culţi şi morali, după ce-au citit toate cărţile,
şi-au uzat toţii neuronii şi-au ajuns şi la capătul moralităţii!
Ei bine, acel site avea un chat,
pe care unii dintre noi ne mai făceam veacul, unde cadrul era foarte intim, şi
puteai să-ţi spui punctul de vedere mult mai uşor, faţă în faţă, vorba vine.
La un moment dat a apărut un cont
nou, DE BĂRBAT tânăr, foarte prietenos, cu care am discutat câteva săptămâni la
rând pe chat, evident nu despre vreme. Între timp vânătorii de vrăjitoare şi-au
emis şi presupunerile, noul cont îi aparţinea, chipurile, lui Carmen. Evident
că m-am revoltat, degeaba, tipa nu a vrut să recunoască cu niciun chip. După
ce-a mai trecut un timp, când deja mai toţi am fost convinşi că este ea, s-au
trezit şi prietenii mei din Bucureşti, cei cu care discutam des şi ne şi
vedeam, sau trezit deci să-mi să mă facă atentă, după care cel pentru care aveam
ceva sentimente a spus exact aşa: „nu ai idee cât am râs noi de tine!” Asta ar
fi trebuit să însemne că şi eu, la rându-mi ar fi trebuit să fiu încântată că
am fost subiect de haz general (a se citi bărfă), sau ce?!
În fine, chestia asta nu m-a
împiedicat să fiu eu însămi, cea care doreşte să înţeleagă ce şi de ce se
întâmplă, drept care m-am autoinvitat de un 1 decembrie, la Bucureşti, la
Carmen. Şi aici am avurt parte cel mai bun tratament posibil, am dormit până şi-n
patul ei, am fost în culise la cea mai super ediţie de „Duminica în familie”,
emisiune la care oricum eu nu mă uitam, era vorba de-o ediţie aniversară, în
care-au fost premiate o serie de personalităţi, printre care Regele Mihai,
Corina Chiriac, Sorin Oprescu, Maria Dragomiroiu şi încă mulţi de care eu nu am
habar unde viaţa mondenă nu m-a preocupat ever. Evident că am cunoscut-o şi pe
Mihaela Rădulescu, cea căreia Carmen m-a prezentat „prietena mea” – o tipă
foarte ok, şi fără ifose. Experienţa de la Antena 1 a fost cea mai interesantă
şi mai incitantă dintr-acel an, am învăţat din ea că totul este muuuuult mai
mic şi mai lipsit de strălucire şi de importanţă când eşti în platou, şi că
profesioniştii, adică cei din spatele camerelor de filmat... cam mor de foame,
din nefericire.
Tot cu acea ocazie am fost şi la
un forum-meeting unde unul dintre tipii cu care mă văzusem deja mi-a adus o
sticlă de whiskey, cu toate că eu nu beau aşa ceva, sticlă pe care-am uitat-o
în maşină la Carmen, când am plecat la Cernavodă, şi despre care ea a făcut
valuri (deloc plăcute) pe forum... câteva luni, cel puţin.
După ce-am revenit la Cernavodă,
tipa s-a transformat subit din marea doamnă, cea care mă hrănise, găzduise şi
întreţinuse, ba-mi dăduse şi-un parfum, apă de toaletă, mai exact, cadou (Acqua
di Gio – Giorgio Armani, parfumul perferat al Mihaelei, la acea vreme), nu că
ea, Carmen nu ar fi avut un coş plin cu parfumuri de firmă, chestie pe care nu
am văzut-o nici măcar în filme sau fotografii (!), pe lângă parfum îmi mai
dăruise o rochiţică care se ia peste pantaloni sau colanţi, şi-n care înotam
atunci, dar pe care-o port cu succes azi, ei bine Carmen s-a transformat în
„mahalagioaica de cartier”, cum obişnuiam să o alint eu, înainte –
reproşându-mi, public, luni şi luni la rând, câte şi ce-a făcut ea pentru mine,
ce parfum mi-a dat, ce mâncare mi-a pus pe masă etc. etc.!
Cât priveşte acel cont de bărbat,
din care m-a tras de limbă, niciodată nu a recunoscut că a fi al ei, mă rog
asta nu că ar fi recunoscut vreodată ceva!
Pe 14 aprilie, ori de câte ori
îmi amintesc că este ziua ei – destul de rar, ce-i drept - îi trimit câte un
SMS, în care mă semnez „Dragomara”, îmi răspunde constant, spunându-mi pe
numele real.
Prin august 2007, când am fost în
Retezat, şi-am avut de ucis o juma de zi prin Deva, i-am scris lui Eugen că
vreau să ne vedem, doar eram la el acasă, nu mai răspuns niciodată, cu toate că
noi doi vorbisem la telefon câteva luni, aproape zilnic, mă rog mai mult el
vorbise, povestindu-mi iar şi iar despre femeile cu care-şi înşela soţia, ca
orice om normal ce se considera.
Atât Eugen şi Carmen erau la
vremea aceea trecuţi binişor de 40 de ani. Nu mai ştiu ce s-a ales de ei,
aflasem la un moment dat că pe Eugen ori l-au dat afară din cauza băuturii şi /
sau a dependenţei de Net, ori l-au / s-a pensionat. Carmen era în nu-ştiu-ce an
la Regie de film, de fapt descoperirea „Cinema Paradiso” i se datorează, fapt
pentru care-i mulţumesc.
Aaa... acel episod a făcut ca
sentimentele pentru amicul meu, cel care s-a amuzat copios de ceea ce-am trăit
eu atunci, să îngheţe, după care s-au topit încet, până au dispărut complet.
Peste ani, tipul – aflat acum într-o depresie - avea să mă întrebe dacă mai
simt ceva pentru el, i-am spus: „nu, şi-mi amintesc exact ziua când am încetat
să mai simt ceva pentru tine”.
Ce-aş vreau eu să reţineţi
de-aici este faptul că de cele mai multe ori cei care par nebuni în lumea
virtuală sunt ABSOLUT nebuni şi-n realitatea curentă. Trebuie inteligenţă,
memorie excelentă şi cunoştinţe avansate de psihologie pentru a-ţi crea
identităţi false pe Net şi a nu fi descoperit.
Tot ce faci, afirmi, scrii lasă
urme care spun mai mult despre tine decât o poţi face tu însuţi sub cea mai
cruntă tortură.
Eu ştiu că acest gen de
comportamente are explicaţii logice, însă pe mine, omul normal, cel care are de
suferit de pe urma celui bolnav psihic, căruia i se îngăduie să folosească
liber Internet-ul, nu mă încălzeşte cu absolut nimic faptul că el e singur,
frustrat, că e sărac, că nu are bani pentru antidepresive, unde preferă să-i
dea pe ţigări, de exemplu, sau că pur şi simplu refuză să urmeze tratamentul
psihiatric prescris! Îmi este absolut imposibil să fiu empatică cu asemenea
specimene, însă sunt de-acord să dau o parte din banii mei, ca ei să stea acolo
unde le este locul, adică în izolare şi fără acces la Internet.
Trebuie să menţionez fundalul
sonor pe care-am scris această postare:
Va urma.
Foarte interesant articolul, felicitari
RăspundețiȘtergereSuperbe melodiile
RăspundețiȘtergereCred ca te-ai stresat un pic cam mult cu aceasta problema si este normal, este a ta, dar gaseste o modalitate prin care te poti elimina de asta grija, nu are rost, iti faci rau singura, este doar o experienta de viata care te poate face mai inteligenta
RăspundețiȘtergereTe mai dezamagesc oamenii
RăspundețiȘtergere