Cardul foto – sau motivul din care-am simţit că o iau razna

Cardul foto – sau motivul din care-am simţit că o iau razna

Nici fimele de la TV, nici J. Konrad de pe E-book, nici Bien Dormir-ul, mă rog abia luat nu au fost în stare să mă adoarmă, drept care am decis să scriu despre cardul foto, asta şi unde una dintre scene s-a petrecut nu mai târziu, adică de dimineaţă.

Când am plecat în excursia din Bucovina m-a pus dracu să cer aparatul foto, Nikon Coolpix al ăluia bătrânu’, care mi l-a şi adus cu vreo două zile înainte de plecare, spunându-mi că mi-a dat cardul lui de 4 Gb şi că a încărcat el acumulatorii. În drum spre Dorna Arini am citi manualul de utilizare, partea care m-a intersat cel mai mult fiind cea a pozelor scenă (SCN), gen pe care-l folosesc cel mai adesea şi la Panasonic-ul meu. Ei bine, după ce-am exersat doar de câteva ori, unde nu am vrut să-mi stresez vecinii de autocar, şi-am încercat să fac şi câteva fotografii nu mică mi-a fost mirarea ca după 5-6 poziţii aparatul să-mi arate că acumulatorul este aproape gol, chestie care m-a surprins unde el îmi spusese că tocmai ce l-a încărcat. Evident că scula s-a descărcat total înainte de-a ajunde la destinaţie. Unde-mi spusese că mi-a dat cardul de 4 Gb nu am luat card suplimentar, aşa cum procedez de obicei cu al meu aparat. Ori acumulatorul este prost, ori aparatul consumă mai mult, cert este faptul că l-am încărcat cu orele, zilnic, şi asta fără să verific vreodată pozele, de teamă să nu rămân în descoperită. Dacă le-aş fi verificat aş fi observat că în modul SCN Sport face serii de 4-5 fotografii consecutive de rezoluţie slabă.

Altă surpriză neplăcută a venit în ultima zi, când fără nicio avertizare am rămas fără spaţiu pe card. Ba mai mult, datorită lipsei memoriei interne aparatul nu m-a lăsat să şterg nicio poză. Am umblat toată Vatra Dornei, pe o ploaie rece, în căutarea unui card, cum era duminică nu am găsit nimic deschis.

După ce-am ajuns acasă am descărcat pozele, mai exact le-am mutat pe HDD extern, după care cardul a rămas în cititorul de carduri din spatele unităţii centrale. Într-una din seri s-a întâmplat ca iar să nu meargă Netul, iar mie să mi se pună pata pe PC, nu că ar fi fost pentu prima dată, şi să lovesc UC care şi aşa iese cu 20 de cm în afara biroului venind exact în picioarele scaunului / mele. No, s-a întâmplat că iar am împins UC în perete, abia după am realizat că cititorul de carduri era încă acolo şi că s-ar putea fi fost afectat cardul. No, l-am scos şi unde era cam îndoit l-am îndreptat, ocazie cu care cred că am şi rupt microprocesorul, unde cititorul nu l-a mai văzut neam! Am înjurat un pic, după care l-am desfăcut de tot, după care-am constatat că era vorba de un card de 2 Gb ci nu de 4 Gb cum îmi spusese iniţial, am bănuit că doar încurcase cardurile. Cum eu am două carduri similare, mă rog, dintre care unul e un pic cam îndoit, dar funţionează totuşi, am decis să îl dau pe celălalt. Numai că ce să vezi nu am găsit decât cardul meu îndoit, cu toate că am doar trei locuri unde le ţin: în aparat, sau în sertar sau în cititorul de carduri. Deci a fost musai să merg să-i cumpăr alt card, ocazie cu care mi-am luat şi eu unul. Întâmplarea a făct să găsesc doar unul din modelul pe care-l aveam amândoi: Kingston SD, card pe care am decis să-l dau lui, fără să-i mai spun că iar am stricat un card, unde m-ar fi bombănit, ca de obicei. Cum returnatul aparatului s-a făcut după vreo săptămână, am avut timp să mă gândesc şi să-mi amintesc cum că în noaptea dinaintea plăcării mele printre făcut de bagaje, senvişuri, upload pe TriluLilu şi scris pe Net am verificat dacă aparatul lui merge pe trepiedul meu (de parcă n-ar fi toate la fel!), am chiar o poză pe TiluLilu astfel. După ce-am scos trepiedul nu ştiu ce mi-a venit să pornesc aparatul foto Nikon şi să constat că tata a uitat să-i pună card-ul, chestie care m-a uimit enorm, asta şi unde am realizat că aş fi putut să pleca fără. I-am pus deci un card de-al meu. Şi-am uitat complet episodul. Nu ştiu de ce.

În fine, i-am dus aparatul, fără card, evindent, cum el nu era acasă i l-am dat maică-mii fără să-i povestesc nimic nici despre aparat nici despe excursie, unde o sunasem de dimineaţă şi-i spusesem că vin pe la ei, drept care să taie viţelul, unde nu ne văzusem de vreo 3 săptămâni. Nu numai că nu a tăiat nimic, însă m-a aşteptat, vorba vine, cosând, nici măcar nu m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva, sau nu s-a plâns că nu avut timp / chef să gătească. Chestia asta m-a enervat, asta şi unde de obicei se conformează, şi-unde venisem direct de la muncă, drept care am plecat rapid, spunându-mi în gând: „dracu’ o mai dea pe la voi!” Şi de-atunci nici că nu mai m-am dus, sau am sunat – unde aproape numai eu fac asta şi unde de cle mai multe ori o deranjam/ ţineam din treabă, cică.

Mai apoi, într-o seară, dormeam ca de obicei pe canapea la TV, unde cu o noapte înainte iar nu putusem să dorm, tocmai mă sună el într-o cumplită criză de isterie: „nu mi-ai dat cardul, unde e cardul meu?! Nu trebuia să-ţi dau nimic!” De obicei când mai face chestii dintr-ăstea îi închid telefonul pentru că nu vreau să mă enervez şi să ţip şi eu la el/ ei. Ei bine de data asta nu ştiu ce m-a făcut să tac şi să-l las să-şi facă numărul, mă rog probabil şi unde eram buimacă, sau unde am avut o presimţire că ceva are să meargă altfel. În scurtele pauze pe care le făcea între urlete am încercat să-i explic că mi l-a dat fără card şi cu bateria descărcată. A tot insistat că de ce nu l-am sunat atunci ca să-l informez, i-am tot repetat că era 12 noaptea. Inutil să mai spun că a ţinut-o pe-a lui şi după o jumătate de oră de urlete a început să plângă... după „card-ul lui mic şi albastru”. Faza la care nu am ştiut ce să fac: să râd sau să-mi dau palme?! Am încercat să-l liniştesc spunându-i că am să-i cumpăr 50 de carduri numai să nu ţipe şi să mă lase în pace. Unde tot insista că de ce nu i-am spus i-am zis enervată la rându-mi „pentru că am ştiut că nu ai să mă crezi”. Adevărul fiind că iniţial uitasem. Bineînţeles că nu i-am zis că stricasem un card, dar deja cumpărasem altele două noi, pentru că ar fi speculat că de-aia nu i l-am dat pe „al lui”. Cât timp a ţipat în telefon cred că a verificat ce carduri are pe-acasă pentru că subit, după o jumătate de oră de urlete şi pânseste, s-a calmat. Am încheiat discuţia spunându-i că am să trec să-i aduc cardul (pe cel nou, „mic şi albastru” cum era al lui). Iniţial am vurt să mă duc, însă nu am vrut să dau ochii cu niciunul dintre ei şi-am aşteptat să mă mai sune o dată, unde ai mei au cel mai acut şi profund simţ al proprietăţii şi nu ţi-ar uita/ ierta nici 50 de bani.

De-atunci a trecut aproape o lună. Lună în care am avut timp să analizez câteva dintre întâmplările acestui an şi să constat că ceva se întâmplase, însă eu fusesem prea preocupată de mine însămi pentru a realiza asta. Am să dau doar exemplele semnificative, cele mai recente. Nu ştiu ce se petrece în mintea amândorura însă unicul lor nepot, Erik, a încetat să mai existe pentru ei. Nu i-au făcut niciun cadou de ziua lui, nu au venit să-l vadă sau au sunat măcar o dată să întrebe despre el. Şi asta amândoi! Eu înţeleg că nu o suportă pe cumnată-mea, da’totuşi ce vină are copilul?! „Să-i cumpere maică-sa şi taică-su jucării, că au bani!”

În ultima vreme am sesizat că au devenit de-un egoism atroce, şi nu-nţeleg de ce...

Prin septembrie l-am chemat să vină să-mi schimbe un niplu la caloriferul din baie. Inutil să mai spun ce scandal am cu ea pe tema asta „găseşte-ţi un bărbat să repare, că tac’tu are alte treburi!” De parcă ar veni în fiecare zi, ci nu de maxim 3 ori pe an!! Apoi dacă lui îi cumpăr câte ceva de băut, după ce termină treaba, e musai să-i trimit şi ei, nu conterază că mai am încă 6 ani de rate şi că jumătate din salariu se duce acolo, şi că poate-l chemasem pe tata unde ştiam că nu are să-mi ceară bani de manoperă!! În fine, l-am chemat să repare caloriferul reamintindu-i să-şi ia toate sculele pentru că ştie bine că eu nu am. Nici nu venise bine când eu care dădeam cu aspiratorul pe balconul de la sufragerie l-am văzut că pleacă; m-am gândit că s-a dus să mai cumpere ceva, drept care l-am aşteptat o oră, trei, o zi, trei!! Nici că a mai venit! Unde lăsase toate sculele împrăştiate prin baie dedusesem că urma să se întoarcă curând. Nu l-am sunat pentru că mi s-a părut logic ca el să-mi fi spus că, unde şi pentru cât timp pleacă. M-a sunat după 3-4 zile să mă invite la masă (ultima invitaţie) ocazie cu care nu am mai răbdat şi l-am întrebat unde a plecat aşa fără să spună nimic, răspunsul a fost „păi dacă tu dădeai cu aspiratorul şi era zgomot cum era să mă auzi?!” Am insistat ca următoarea săptămână să vină şi să schimbe niplul, ceea ce-a şi făcut.

Altă chestie care mi-a dat de gândit a fost o întâmplare banală. Trebuia să mâncăm împreună într-un week-end, drept care eu am cumpărat o varză care s-a dovedit mai apoi a fi stricată, a fost musai să merg să cumpăr alta, unde am plecat doar o plasă şi cu banii-n mână, el a insistat să nu-mi mai iau cheile şi să iau un doar un tag. El s-a opcupat de montat interfonul, deci mai are vreo 5-6 tag-uri extra. Am cumpărat deci varză, am pus tagul în coşuleţul de pe cuier, am păpat după care-am plecat la casa mea. La câteva zile a venit pe mine şi mi-a făcut un scandal monstru cum că unde e tagul, că era mai mult decât sigur că l-am pierdut. Degeaba i-am zis eu că l-am lăsat în coş, unde eu am deja un tag pe inelul cu chei; l-am întrebat dacă le-a numărat, a bălmăjit ceva şi s-a cărat. Unde de-atunci nu a mai amintit de el sunt convinsă că l-a găsit la locul lui, adică în coşul de pe cuier.

Şi toate astea n-ar fi nimic dacă azi dimineaţă nu aş fi găsit în tăvile mele de corespondenţă, din partea stângă a biroului, pe miniatura din gips pe care mi-au adus-o fetele din tabără, ăăăă... n-aş fi găsit deci un card foto de 2 Gb! Cardul lui! Am simţit că fac infarct nu alta! Unde stau zilnic cu orele la PC şi unde am o rutină strictă vis-a-vis de carduri, adică nu le las niciodată în afara carcasei, doar în cazul în care sunt în cititor pot sta, LA VEDERE, pe masă. În tava de deasupra zilnic pun câte ceva: facturi, cărţi, ambalaje unde ele m-ar deranja dacă ar sta pe biroul pe care pap de obicei. Unde abia azi dimineaţă a văzut cardul, şi unde ieri seară nu prea am stat la PC, unde cardul era exact pe partea din faţă a miniaturii, şi unde eu dau constant cu cotul peste tăvile de corespondenţă, cele care sunt doar de vreo lună-două acolo înclin să cred că misterioasa apariţie a avut loc joi sau vineri. Acum să-mi spună cineva de ce ar face tatăl meu aşa ceva?! Până ieri eu l-am considerat cel mai corect om de pe Pământ. Am simţit că mor dimineaţă când am văzut cardul acolo. Inutil să mai spun că pe el erau pozele mele de pe Transalpină, poze care sunt publice pe Net, că eu nu am parolă pe Windows (pentru că de obieci numai eu folosesc PCul), că pozele, ca şi filmele mele sunt destul de bine structurate pe HDD-ul extern de pe birou. Nu vreau să cred că trăiesc aşa ceva. O explicaţie ar putea exista, totuşi, gândesc acum.