Unde nu dormisem decât o oră,
azi dimineaşă mă bătuse gândul să stau acasă, însă unde îmi era teamă că nu am
să pot dormi am decis - absolut fără niciun chef - totuşi să merg la muncă.
Pentru că am întârziat mai mult pe Net am plecat ceva mai târziu, ocazie cu
care am prins-o din urmă pe noua mea prietenă de la Elcomex, Genţiana, cea care
merge şi ea mai mereu pe jos. Nu ne mai văzuseră de mai bine de trei săptămâni.
M-a întrebat ce mai fac, cum mă simt şi cum suport căldurile. Am actualizat-o
cu ultimele noutăţi: concediu acasă pentru că Grădi şi Sorin nu m-au luat şi pe
mine în Bulgaria (unde de fapt nici nu au mai fost), răcoare la muncă, destul
de plăcut acasă, unde am copaci împrejur etc. Ea tot însista cum “da’tu, tu cum
te simţi?!” Într-un final am priceput la ce se referea, şi anume la mai noile
mele dimensiuni şi la preferinţa mea pentru rochiile ceva mai largi. Am roşit
puternic şi am izbucnit în râs confirmându-i că nu sunt însărcinată, ci doar
mai dolofană după mai bine de trei ani de vitamine, multe-multe fructe şi
sucuri fructe, ciocolată neagră şi trecut pe zahăr brut în cafea plus ceva bere
şi deloc sport. Nu era prima care-mi spunea asta în ultima vreme…chestia asta
m-a pus deja pe gânduri şi tocmai de-aia m-am reapucat de alergat de… săptămâna
trecută. J
Când am ajuns la birou mă
durea deja capul.
Pe la 8 şi ceva m-a sunat
Maria B. şi mi-a spus că a venit Dragoş B. la muncă. De mai bine de 2 săptămâni
mă străduiam să-i dau banii pe care-i strânsesem pentru înmormântarea mamei
lui, fosta noastră colegă, Elvira. No, după vreo 20 de minute am plecat spre
Clădirea Commissioning unde colegii noştri de la Obiective exterioare se
mutaseră de vreo două luni. Habar nu am avut că nu terminaseră cu instalatul,
că pe majoritatea uşilor nu era trecut niciun nume de secţie sau de persoane şi
că unele birouri erau încă goale, aşa că am căutat mai bine de-o jumate de oră,
blestemând minutul în care n-o întrebasem pe Maria unde au birou. Într-un final
a la Murphy, adică în extremitatea cea mai îndepărtată am dat şi peste Maria.
Dragoş avea biroul imediat lângă. Am intrat şi-am dat peste el şi peste Marcel
T. un tip cu care socializez de obicei. Unde cu Dragoş nu făceam asta m-am
prezentat spunându-i că noi am strâns nişte bani, pentru că am preţuit-o mult
pe mama lui, fosta noastră colegă pensionată de un an şi câteva luni etc.
Ca
să-şi aducă mai bine aminte de mine i-am reamint de excursia la Băile Tuşnad,
cea organizată de mama lui, în care mersesem şi eu, DAR în numele şi pe banii
(de la sindicat) ai colegei mele, Liliana, cea care urma să stea o singură
noapte, după care să plece la Oradea la nişte cursuri... sindicale. I-am
reamintit deci lui Dragoş cum înainte de-a pleca eu singură pe munte, el s-a îngrijorat
rău şi mi-a cerut numărul de mobil, explicându-mi totodată că, chiar dacă am
GPS pe telefon, dacă nu sunt 3 sateliţi pentru a putea fi realizată localizarea
nu voi putea fi găsită. Eu m-am amuzat tare unde nu era prima dată când făceam
aşa ceva, iar acei munţi erau o joacă de copii. Îmi amintesc că am râs când
mi-a zis „dacă păteşti ceva, mă suni şi eu vin să te iau!” cu SMURD-ul, am
gândit eu, unde ştiam că are nu-ştiu-ce probleme grave la ficat şi nu poate
face efort fizic. Oricum, am fost impresionată de gestul lui. Evident că nu a
fost nevoie de SMURD, cu toate că am trăit ceva peripeţii, dar despre ele voi
povesti cu altă ocazie.
După
ce i-am reamintit toate cele de mai sus, Marcel T. mă strigă din biroul de
vis-a-vis şi-mi zice „trebuie să cunoşti adevărul”, eu doar ridic din umeri iar
el se lansează într-o tiradă foarte însufleţită: „Eu, numai eu am fost cel care
te-a salvat! Eu te-am sunat, eu m-am interesat de tine!” Surprinsă i-am
replicat „nu-mi amintesc aşa ceva! Absolut deloc!”, el a continuat şi mai
surescitat „Eu, numai eu am avut grijă de tine! Pentru ăştia doi, el şi mă-sa,
tu ai fost doar un număr care trebuia să iasă la o numărătoare, un număr pe-un
tabel!” Şi mai mirată i-am replicat: „care număr, măi, că io nici nu figuram pe
tabel unde am mers pe banii Lilianei?!”. Dragoş a încercat să adauge ceva, dar
Marcel i-a tăiat-o rapid: „tu să taci din gură, că dacă minţi se răsuceşte
maică-ta-n mormânt!”. Unde eram şi aşa destul de emoţionată pentru că nu
ştiusem cum să-l consolez, singura replică tembelă cu care-mi începusem
expunerea fusese: „nu ştiu ce să-ţi spun, unde eu nu am trecut prin aşa ceva,
adică nu mi-am pierdut niciun părinte!” ei bine eu eram acum de-a reptul şocată
de schimbul lor de replici peste nobila-mi persoană, cea le stăteam între
brouri, am bâguit doar, trăind cel mai acum sentiment de penibil pe care l-am
avut vreodată în viaţa mea: „vă rog nu vă mai certaţi, nu mai are importanţă
cine m-a salvat (de la ceea ce totuşi nu trăisem) acum sunt bine! Înţeleg că
v-aţi făcut griji unde nu mă cunoşteaţi.” Marcel tot insista ţipând la mine
„Trebuie să ştii adevărul! Adevărul contează!”. M-am străduit cu greu să-mi
păstrez calmul şi să nu plâng în faţa lui, cu toate că o bună parte din mine
l-ar fi luat la palme, asta dacă am fi fost doar noi doi în încăpere. Am mai
adăugat către Dragoş „dacă ai nevoie de ceva, dacă te pot ajuta cu ceva, te rog
sună-mă!”, la care Marcel a completat acid: „nu o să te sune, nu mai insita!”.
Nemairezistând să nu izbucnesc în plâns am adăugat „ba are să mă sune!”, după
care am ieşit din încăpere dând nas în nas cu Maria, căreia i-am spovestit
păţania, concluzionând: „fată, ăsta (Marcel) chiar nu e normal!”.
După
ce-am ieşit în căldura toropitoare de-afară am realizat că nu mă pot duce la
biroul meu unde eram prea afectată şi cu greu m-aş fi putut controla, aşa că am
dat câteva ture lungi prin curte, pe malul Casei Sitelor, pe la Atelierele SSG
şi Arhivă şi retur. După ce m-am mai liniştit un pic mi-am amintit că trebuie
să schimb bani pentru masa de prânz, unde tipa nu avea rest am forţat-o să-mi
dea totuşi, cumpărând un Pepsi fără zahăr, pe care mai apoi m-am dus să-l beau
afară, la locul de fumat, cel de lângă biroul lui Dragoş. La puţin timp şi-a
făcut apariţia, cu cana de cafea şi ţigara, cele care-i sunt interzise, şi
Dragoş. S-a aşezat lângă mine cerându-şi scuze pentru show-ul de mai devreme şi
adăugând „încă tremur...”. I-am zis: „stai liniştit, pe Marcel îl ştie toată
lumea ca pe-o oaie neagră, azi chiar m-a convins că e nebun.” „Nu este nebun,
că a trecut cu bine testul psihologic, cel despre care am fost cu toţii curioşi
de-l va trece sau ba! Nu e nebun! Este doar de-o răutate grătuită! Cu toată
lumea procedează la fel! De-aia i-au şi luat ăia accesul la e-mail (cel cu care
bombarda toată distribuţia CNE cu tot felul de probleme care de care mai grave,
în viziunea lui, în general legate de legislaţie etc.)!”
I-am
spus că eu îl cunosc de mai bine de 15 ani, că socializez cu el pe varii
subiecte, că ştiam că e un pic dus, dar totuşi că nu se cădea chiar dacă ar fi
avut dreptate să se comporte astfel de faţă cu noi amândoi, ne-ar fi putut
spune versiunea lui fiecăruia în privat, că o cunosc pe fosta soţie care este o
tipă mai mult decât ok, că m-am supărat atât de tare încât am să cer factura
Vodafone şi să verific cine m-a sunat în aceea perioadă, Dragoş mi-a amintit că
incidentul s-a petrecut acum 2 ani şi că datele se şterg după numai 6 luni.
În
timp ce vorbeam noi cine credeţi că-şi face apariţia?! Liliana, altă fumătoare
înrăită. Îi povestesc epopeea, cea pe care ea o completează cu amintirile ei de
la cursul de la Oradea.
Începusem
să mă relaxez deja unde stăteam la umbră şi mai bătea vântul şi realizasem că
io nu am nicio vină, ca mai mereu orice faptă bună trebuia pedepsită.
Când
îmi trăiam mai profund Shangri-La-ul îşi face apariţa, ieşind de la bufet,
Marcel, cel cu aproape eternă sacoşă cu mâncare, cel care se aproprie pe zi ce
trece de silueta unei morse, nu că noi ăştilalţii am fi mai supli, dar cel
puţin nu păpăm toată ziua. Iniţial el a vrut să se întoarcă în birou însă cum
ne-a văzut pe bancă s-a îndreptat spre noi, aşezându-se mai apoi în dreapta
mea, Dragoş fiind în stânga iar Liliana pe banca din faţa mea. Cum s-a instalat
mi-a şi aruncat ironic, citindu-mă, de fapt: „ce mă, l-ai chemat să te
consoleze?!” I-am răspuns enervată, minţind, evident: „nu am nevoie de
consolarea nimănui! Pur şi simplu ne-am întâlnit cu toţii din pură întâmplare,
ca într-un teatru al absurdului.” Până să apară el evident că dezbătusem asiduu
subiectul, amintindu-ne că el venise în excursie cu o tipă blondă, drăguţă şi
foarte rezervată, de prin Constanţa, că ei stătuseră numai în cameră şi de-aia
nu-mi prea aminteam eu mai nimic despre el. Dragoş chiar adăugase: „chiar eram
curioşi cine poate să-l suporta?!”. Evident între timp tipa s-a evaporat,
Marcel socializând la greu cu toate femeile pe care le întâlneşte, chiar are
darul conversaţiei, tipul nefiind prost deloc.
Cum
a venit, cum a monopolizat discuţia, cea despre astrograma pe care eu doresc să
mi-o facă colega noastra Adriana, dar asta nu lucrează decât pe bani, iar cum
Liliana e prietenă cu ea am tot insistat să-mi spună un preţ, ceea ce evident
că tipa nu a admis. Marcel are numai păreri contra la absolut orice se dezbate,
mai exact nu trebuia să dau bani pe astrogramă unde mi-o spune el gratis, după
ce mă întreabă câteva chestii personale de genul celor folosite de „clarvăzătoare”
concluzionând că: o să trăiesc 90 de ani, nu o să mă mărit niciodată, dar o să
am un copil dacă o să fac ceva în acest sens (evident bănuiţi voi ce anume!),
tot insistă că nu trebuie să dai bani nimănui pentru absolut nimic. Într-un
final forţat mă enervez şi-i zic că în societatea contemporană toţi sunt evrei,
adică încearcă să te facă să plăteşti cât nu merită, evident sau nu, pentru orice!
În
timpul acesta îşi face apariţia George N. ocazie cu care Marcel îl întâmpină:
„să trăieşti şefuţule!” însă acesta îl ignoră total. Am utitat să amintesc că
în tot timpul cât Marcel a stat lângă mine pe bancă, a rupt o chiflă şi a dat-o
câinilor şi păsărelelor, ceea ce evident nu trebuia să facă. Am vrut să
comentez dar mi-am zis că nu e cazul să-l provoc. În timpul în care eram toţi 5
pe bancă, George stând în dreapta Lilianei şi-a făcut apariţia, pe uşa barăcii
lui Marcel şi Dragoş (cea exact din faţa noastră) prietena mea Luiza L.,
proaspătă bunică, unde nu o văzusem de ceva vreme strig la ea să vină la noi pe
bancă, tipa refuză, apoi îi zic „să-ţi trimiţi poze cu bebelul, te rog!”.
Liliana care nu ştia despre ce bebe e vorba şi cea care are un fel enervant
de-a întreba, uita şi neglija absolut tot ce nu o priveşte personal se cerea
pusă la curent, drept care îi povestesc că fiica mică a Luizei, cea care abia
intrase la facultate, s-a cuplat cu un tip mai mare cu vreo 15 ani, i-a turnat
un bebel, s-au căsătorit etc. etc. Lilianei i se pare extrem de haioasă povestea
şi continuă să râdă total nepotrivit, chestie pe care i-o şi spun şi de-aici
porneşte o discuţie despre cum femeile ar tb să se căsătorească cu bărbaţi cu
15 ani mai în vârstă ca ele, şi asta pentru a face bebici deştepţi, aşa ca el
(unde mama lui avusese 18 ani iar tatăl 33 când l-au procreat) şi de aici
discuţii despre hormoni, concentraţii şi sexul viitorilor bebeli. Marcel părea
o adevărată enciclopedie ambulantă, Liliana era din ce în ce mai amuzată, eu
plictisită şi enervată vroiam să plec în birou, Marcel insitând de vreo câteva
ori să mai stau, că io nu fumez, că ăia care o fac trag mereu chiulul etc.
Dragoş cel extrem de indiferent şi tăcut s-a ridicat la un moment dat,
îndreptându-se spre birou, ocazie cu care Marcel mi-a ţinut o teorie cum că
l-am jignit când am amintit despre evrei, că Dragoş are rude Israel, mai exact
cumnată-sa e evreică etc. După un timp a plecat şi acum extrem de tăcutul George
N. cel care de obice este extrem de expansiv, şi a cărui atitudine chiar m-a
mirat. Când l-a văzut că se îndepărtează, Marcel l-a strigat „ce faci, mă,
pleci fără să zici ceva?!” la care George a avut o replică care m-a lăsat mută:
„taci, bă, din gură, idiotule!”. Inutil să mai spun că pe restul băncilor mai
erau vreo 10-15 persoane!
După
ce nu l-a mai văzut, Marcel mi-a explicat: „prostul ăsta mi-a făcut RCA că dau
mâncare la câini, şi la mai pus şi pe prostul de şef’su să semneze, mi-au
trecut chiar şi numele! O adunătură de proşti!” I-am replicat „ştii că nu ai
voie să faci asta, nu”?! Nu ştiu ce-a mai bolborosit că unde am rămas numai noi
doi a schimbat subiectul discuţiei într-un mod cu totul neaşteptat: „ce te-ai
apucat să strângi bani pentru ăsta?! De ce eşti proastă?!Tu ştii ce-a făcut cu
banii pe care i-au strâns pentru doctori, foştii lui colegi, ei bine, şi-a luat
maşină?! Tu ştii ce telefon are (îl văzusem butonând lângă mine, dar cum nu mă
interesase ce face habar nu aveam ce telefon are!)?! Tu ştii ce tabletă, ce
laptop, ce aparat foto are?! Nu ştii! Habar nu ai, ăsta trăieşte numai din
banii altora, şi e un mincinos, minte că are cancer, tu nu vezi că nici nu are
simptomele?! Abia apuc să îndrug: „de unde ştii tu? Că doar nu eşti medic?! Că şi
sare cu gura: „Sunt doar nişte mincinoşi care nu fac absolut nimic!” Şi-a
ţinut-o tot aşa preţ de câteva minute extrem de convins că trebuia să aflu şi
acel adevăr. Am fost şocată de vehemenţa şi de certitudinea pe care-o afişa,
îngrozindu-mă efectiv de atmosfera pe care-am bănuit-o la ei în birou şi
gândind că ăştia au să-şi scoată ochii într-o bună zi, asta dacă nu se întoarce
cât mai repede cel de-al treilea coleg, tot bolnav „închipuit şi puturos” în
viziunea lui Marcel.
Uff...
am obosit deja.
Neastâmpărul,
perplexitatea, penibilul, regretul, dezamăgirea mea au continuat şi după toate
explicaţiile acestea, cele care m-au ajutat totuşi să le înţeleg
comportamentul, categoric Marcel nu are toate ţiglele pe casă.
După
ce mi-am mai rezolvat din probleme, fiind energică cât pentru o lună întreagă,
cu toate că într-un colţ foarte întunecat şi rece al fiinţei mele un copiluţ
foarte obosit şi foarte singur încerca să-şi umple timpul cu chestii fizice,
care să-l facă să nu se gândească, să nu-şi mai reamintească, să încerce să
uite ceea ce tocmai trăise, după asta am ieşit iar în curte, singură. Când sunt
foarte tristă sau obosită şi vreau să mă relaxez rapid ador să privesc foarte
atent şi concentrat bucăţi de peisaj, frânturi de case, obiecte, să le privesc
minunte în şir, analizându-le, de parcă le-aş vedea pentru prima dată,
descoperint lucruri noi şi inedite pe care le-am ignorat ani la rând, ani în
care ştiam deja că realitatea îmi este mai mult decât familiară, ani în care
prezenţa ei mă plictisea. Nu mai ştiu cum am descoperit asta, cu siguranţă că a
fost modul meu de-a mă proteja de lume, întâmplări, oameni, e ca şi cum
privindu-i şi analizându-i atent mă las de fapt pe mine privită şi analizată,
lucurile, faptele, întâmplările mă privesc prin ochii şi mintea mea. Nu am
trăit niciodată ceva mai relaxant, evident i-aş putea spune meditaţie sau
înţelegere sau conştientizare. Partea bună este că o pot face aproape oricând,
oriunde, oricum şi indiferent de orice aş privi.
Mă
plimbam deci prin curtea şi mai încinsă, când m-am întâlnit cu Minerva şi
cealaltă soţie de preot al cărei nume l-am uitat, de la Siveco, ultima tipă
având acum vreo 5-6 ani, până să ne mutăm noi la Unitatea 2, vreo 7 copii,
între timp le-am pierdut şirul, chiar mă amuzam pe această temă cu colega mea
Irina. Minerva revenise recent la muncă din creştere copil, chiar făcusem
schimb de nişte poze şi mesaje. Ne mai văzuserăm de vreo câteva ori, ocazie cu
care şi ea mă întrebase evident dacă sunt însărcinată (trebui să dau un e-mail
pe tema asta cât mai curând!) M-a mirat când mi s-a adresat cu dumneavoastră,
sau probabil s-o fi gândit că suntem doi! LOL Am vorbit evident despre copii,
despre cum îţi schimb ei viaţa, etc. după care i-am reamintit că nu sunt
însărcinată, că mai întâi trebuie să am cu cine, după deci ea mi-a dat cea mai
ciudată replică: „lasă că se găseşte cu cine, eu ştiu cât îţi doreşti, trebuie
doar să munceşti un pic să ne dai şi nouă (nouă!) din dorinţa, din ardoarea,
din... fertilitatea ta (mă rog nu a folosit termenul ăsta, a fost ceva mult mai
intim, mai sexual, ca şi cum eu aş fi fost singura care a dat viaţă, mama
tuturor! Nu am cuvinte să-i descriu expresia, intonaţia şi gestica. A fost ceva
ce nu am mai trăit, văzut sau citit vreodată, dincolo de literatură, dincolo de
imaginabil. În momentul în care am conştientizat asta am avut sentimente
profunde de perplexitate, penibil şi totodată de încântare, după care abia m-am
abţinut să nu râd, după care mi-a venit să plâng, după care mi-am zis „fata
asta îşi bate joc de mine!”, după care am conştientizat că e soţie de preot şi
că nu şi-ar permite niciodată aşa ceva. Nu ştiu de ce mi-a spus asta, mai exact
eu socializez cu toată lumea, însă cu ea nu eram atât de intimă. Ea are deja o
fetiţă, de ce mi-ar fi spus mie aşa ceva?! Oricum subiectul ăsta nu l-am
analizat complet, deci nu-s deloc sigură de ce s-au petrecut astfel lucrurile.
Şi-apoi am mai simţit o chestie absolut stranie azi, de obicei eu sunt cea care
empatizează cu lumea, însă azi a fost total invers, şi nu numai în situaţiile
despre care am povestit, am simţit că ei erau empatici cu mine, cu acea parte
care este adevăratul şi singurul mine, cel pe care totuşi nu mi l-aş dori atât
de evident, unde asta m-a făcut de-a dreptul transparentă, sentiment care nu
prea mă încântă. Categoric nu am mai trăit niciodată aşa ceva! Oare e cazul
să-mi fac vreo tomografie, oi avea vreo tumoare pe creier şi-mi imaginez eu
totul?! Azi aş fi vrut deschid o serie din propriile mele citate (LOL), aş fi
început cu: „cel mai uşor lucru pe lume este să iubeşti pe cineva”. Acum l-aş rescrie
astfel: ”cel mai uşor şi plăcut pe lume este să fii iubit de cineva!” şi da,
vorba lui i-am uitat numele ... „când te iubeşte un om, te iubeşte întreaga
omenire”.
PS:
chiar am beut numai multă apă, ceai verde şi lapte. Şi mai este o chestie
stranie: iniţial am vrut să ascult Byzantion pentru că îmi dă un soi aparte de
linişte, după ce-am constat că nu e pe prezentul HDD extern mi-a fost lene să mă
aplec pe sub birou şi să caut/ schimb portul USB, mă rog puteam să scot mobilul
cel conectat perment, sau să folosesc portul USB de pe tastatură (de care-mi
aminti abia acum) DAR înainte de toate acestea am realizat că de fapt NU am
nevoie de Byzantion, că de fapt nu vreau să ascult Byzantion şi asta e straniu
pentru că sentimentul pe care mi-l produce acea muzică nu se compară cu nimic.
În timp ce mâncam mi-am amintit că-l scrisesem pe un DVD şi că l-aş putea căuta
acolo, după care iar nu m-a mai interesat. No, am ascultat deci toate albumele
Ayo, dar de data asta muzica fost doar fundal sonor, gândurile mele dominând
totul.
The
end... că mă doare spatele şi mi-e sete de... pepene verde.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu