Destin

Totul e altfel. Altfel în sens bun. E ca şi cum lumea sau o bună parte din ea s-ar fi schimbat după sufletul meu. Lumea continuă să empatizeze cu mine fără ca eu să fi făcut ceva.

Când am vorbit cum Marcel despre „astrograma” mea făcută de el, cea cu „ai să trăieşti 90 de ani, nu ai să te măriţi niciodată, ai să ai un copil numai dacă vrei tu”, unde el tot insista „şi mai întreabă-mă” nu ştiu ce mi-a venit şi i-am zis „spune-mi dacă am să schimb lumea?”. După ce-a trebuit să repet întrebarea unde ori nu înţelesese ori era surprins mi-a zis hotărât: „nu, dar nici ea nu are să te schimbe pe tine”.

Lumea se schimbă pentru mine, excepţie fac puşatanii care joacă table pe nenorocirea aia de bancă pe care doamna ex-primar Mircea a avut proasta inspiraţie să o monteze vis-a-vis, asta în anul în care petuniile mele au meritat toată admiraţia. Nu i-aş fi auzit, dacă nu aş fi deschis larg geamul, şi ca tacâmul să fie complet mai şi ascultă muzică tare la mobil. Categoric trabuie să mutăm banca aia! Mă rog nu m-ar deranja dacă cel puţin ar sta în bloc! În fine, nu vreau să mă mai enervez, aşa că am dat radioul mai tare, am stins lampa care pâlpie ca dracu de la circuitul ăsta cu probleme. Spre surprindea mea se tastează OK şi la lumina monitorului, şi acum este prima dată când văd rostul tastaturii ăsteia luminate. Dacă nu ar fi muzica şi ţopăitul tablelor s-ar auzi greierii. Nu bate pic de vânt şi este deja răcoare.

Şi-acum să bag nişte „Tatăl nostru” sau „Ave Marii” poate s-or căra naibii.

Sper că Marius nu e în dormitorul mic, ca să-l deranjeze „pianul” meu. Hai să fac o încercare, că deja nu mai suport, şi asta nu e prima dată...

Gata, tată! Şi nu era mobilul, ci muzica din maşina deschisă, oh, Doamne! Au părut destul de cooperanţi, în sensul că au dat muzica mai încet, însă zarurile alea sunt tot pe creierul meu. :D Le-am zis „dacă nu mă credeţi, haideţi sus ca să auzi cu propriile urechi!”

Şi acum mi s-a dus tot cheful... o să recitesc un pic ca să vad dacă merită să mai continuu sau ba.

Merită!

Deci încerc să înţeleg de ce s-a schimat totul, ce şi când am făcut. Ceva trebuie să fi făcut eu. Mă gândesc că poate totul este doar în mintea mea, drept care mi-am propus să recitesc despre schizofrenie, pe de altă parte o parte din mine îşi doreşte să creadă în miracol, în predestinare. Problema este că eu nu mi-am dorit niciodată asta, unde am fost conştientă că nimeni nu-i poate face pe ceilalţi după inima lui, categoric mi-am dorit să fac lumea mai bună, dar asta schimbându-mă în primul rând pe mine.

Ceea ce trăiesc eu aduce a film SF, mai exact mă simt ca şi cum i-aş controla, unde ei îmi copiază trăirile. Trăirile mele frumoase! [oh, hai că există un Dumnezeu, puştanii s-au cărat! Mulţumesc, Doamne!]

Nu ştiu de ce se întâmplă asta, nici măcar nu-mi dau seama când a început, totuşi cred că a fost înainte de episodul cu Dragoş şi Marcel. Mai are rost să mai zic că nici nu am  vrut să strâng eu banii, unde detest să cer, însă Liviu m-a obligat să trimit un e-mail la toată lumea. Cred că totuşi nu are nicio legătură cu asta, asta ca să nu mai zic că i-am mai plimbat prin geantă şi vreo săptămână.

Ceva s-a întâmplat. Dar ce?!

Oh, da, am ajuns să trăiesc literatură, şi doar obişnuiam să o scriu. Însă trebuie să recunosc că este o literatură pe gustul meu. Nu-i întrevăd finalul, dar cel puţin ştiu că am trăit pentru a povesti. Tare mi-s curioasă cum vor reacţiona cei ce vor citi aceste rânduri. Nici eu nu aş crede, mă rog, toată lumea ştie că scriu frumos, însă acum nu mai ştiu unde începe viaţa şi unde se termină literatura.

Mi-am adus aminte de “Adam şi Eva”  lui Rebreanu, de cum i-am trimis-o eu prin ianuarie lui Miki, cel care nu o citise, de cum nu mi-a răspuns el, de termenul pe care i l-am dat, cel care a expirat de ziua mea. Cu toate că nu am mai vorbit din ianuarie m-aş fi aşteptat să-mi scrie măcar un “La mulţi ani”  de complezenţă. Sâmbăta viitoare e ziua lui. Oare să aibă vreo legătură cu Miki, sau cu TriluLilu şi cu psihopaţii lui cei de care mă leagă din ce în ce mai puţine, unde în ultima lună am postat extrem de puţin?! Ceva îmi scapă. Oare chiar trebuia să se întâmple asta?!

Sper să nu citească vreun psihiatru pe-aici că o ia razna! J Eu una am să continuu să-i spun literatură. Sau destin.

No, rise and shine! Nu am nici cea mai mică idee de ce-am scris asta, mă rog, o scriu în mod constant de forma: “rise and shine, it’s coffee time”. Categoric “rise and shine” s-a referit la o altă realitate, unde cea prezentă e demult luminată. Să fie oare vorba de realitatea mea, sau eu trebuie să mă “rise and shine”?!

Şi-apoi nu-mi explic povestea cu crinul, nu că aş fi căutat vreun răspuns pe Net. Sau poate că toate astea sunt un semn că voi muri în curând, că am să mă înec, de exemplu la Sulina, nu că asta ar fi chiar rău, să-mi plutească sufleţelul peste ape aşa ca lampioanele care plutesc pe râuri noaptea. Între Dunăre şi mare. Asta chiar mi-ar plăcea!

Credeam că am încercat deja toate sentimentele, că nu-mi mai este nimic necunoscut în ceea ce mă priveşte şi-i priveşte pe ceilalţi.

Oare ce-ar trebui să înţeleg din toate astea, Doamne, ce?!

No, gata mă duc să fac o baie caldă cu sare, că tot dădură ăştia drumul la apă caldă, şi de câteva zile am nişte dureri de oase groaznice.

PS: îmi propun să visez explicaţia. Demult nu am mai visat ceva.

Plec tocmai când începu „Convorbiri şi lecturi cu muzică” la Radio România Muzical.