Tot gândindu-mă la problema mea, şi eşuând de fiecare dată în rezolvarea ei, mai ceva ca un impotent sexual, îmi venii ideea să merg la un psihiatru. Mi-am spus întotdeauna că nimeni nu poate şti mai bine ca mine ce simt, de ce simt, şi cum ar şi de ce ar tb să încetez a mai simţi astfel. Psihologia, parapsihologia şi psihiatria m-am fascinat întotdeauna, 25% din cărţile mele sunt din aceste domenii; păcat că nu le-am citit, încă, pe toate. Sunt conştientă că un psihiatru nu-mi poate spune şi altceva din ceea ce nu ştiu deja despre mine, de fapt singura chestie care mă interesează ar fi hipnoza şi regresia-n trecut (de parcă te-ai putea întoarce-n viitor). Nu ştiu de ce simt eu că este în subconştientul meu, un ceva pe care mintea nu vrea să mă lase să-l aflu. Dar să o iau cu începutul, şi să scriu acum despre motivele din care s-ar putea să nu dorm:
1) mama şi povestea noastră cu aspiratorul;
2) teama de hoţi, vezi cazul lui frate-miu;
3) refuzul lui Răzvan Penescu de a-mi publica cronica pe LiterNet;
4) S. care se duce la lecţii de dans cu una dintre cele mai bune prietene ale mele;
5) Juan şi presentimentul lui că va muri în acest an;
6) Aurora şi mesajele ei tembele şi mai ales malefice;
7) colesterolul mare şi durerea de stomac aproape continuă;
8) amintirile despre copilăria mea.
De mai bine de 30 de ani nu mai am nicio aşteptare de la ea, şi totuşi nu ştiu de mama dracului continuă să mă enerveze egosimul şi răutăţile ei. Sunt perfect conştientă că nu ne alegem părinţii, familia. Oamenii ăştia îmi cunosc preferinţele culinare, modul de-a reacţiona în varii ipostaze, însă niciunul dintre ei nu-mi cunoaşte sufletul, şi asta nu din vina mea, dacă io nu comunic atunci nimeni nu comunică! I-am înţeles şi acceptat cu ani în urmă, ei pe mine mai puţin, sau deloc, dar asta e problema lor.
Nu e cazul meu, ce dracu să-mi ia?! Oricum, pentru orice evantualitate cum am devenit de-o indolenţă evidentă o să las o listă cu ce-ar tb făcut prin casă. Povestea lui frate-miu m-a făcut să realizez că de fapt niciodată nimic nu-ţi aparţine cu adevărat, îmi pare rău pentru ei, însă ceva/ cineva trebuia să le amintească cine sunt, se pare că, cu cât creşte contul cu atât se diminuează memoria.
Chestia asta doar m-a enervat, de altfel înainte de discuţiile cu el avusesem un coşmar în care tipul îmi modificase cronica. No, ce-am avut şi ce-am pierdut! Oricum o să revin la subiect, doar i-am promis omului. Postul ăla se va numi „Oamenii mici din spatele cuvintelor mari”.
S. – olteanul meu cu foarte mult bub-simţ şi-atât. La faza asta chiar am fost geloasă, şi zău dacă era cazul, nu m-a enervat nicidecum Andreea, cea a cărei moralitate ştim cu toţii cât e de labilă. Când i-am reproşat lui S. de ce mă „înşeală” tocmai cu prietena mea, tipul a replicat că nu a putut să-i refuze. Să-i, adică pe ei, de unde am dedus că-o să înveţe să danseze în 3, el, Andreea şi Florin. Am râs în sinea mea, realizând că prea multă politeţe însemană de fapt dispreţ evident. I-am reamintit cu l-am invitat o dată la clătite, şi cum pe mine nu s-a jenat să mă refuze. Cică a crezut că era o glumă. LOL! Ce idiot şi ipocrit! Păcat. Oricum povestea e mult mai complexă.
I-am scris acum vreo câteva zile că vreau să plec la sfârşitul lui aprile-n Ceahlău, şi că dacă vrea poate să vină cu mine. Un pic mai jos de Cabana Dochia este un schit, mă gândeam că i-ar prinde bine să vorbească cu călugării ăia, eu, ca femeie nu cred că am acces acolo, oricum o să verific asta. Dacă mă calcă ceva mai tare pe nervi, într-un dialog, cum se presupune că este un e-mail, e lipsa unui răspuns. E o chestie de bun-simţ să răspunzi unui e-mail, nu zice nimeni să scrii zeci de pagini ca mine, dar un „mulţumesc pentru e-mail” nu-ţi ia mai mult de un minut. Ideea e că vreau să-l ajut, însă nu o pot face cu forţa. Am trăit câteva luni de zile lângă o persoană care-mi spunea de 500 de ori pe zi că se sinucide, după o lună nu am mai rezistat şi i-am replicat „sinucide-te dracului o dată şi mai lasă-mă-n pace că m-ai obosit”. Experienţa m-a învăţat că oamenilor nu ar trebui să li se dea ceea ce au nevie, ci ceea ce cer.
Ăsta e un subiect mult prea amplu, de fapt cartea aia a mea despre ea ar fi tb să fie. Foarte pe scurt: de 8 martie, pe la ora 4 a.m. Aurora, omul pentru care am făcut cel mai mult pe acest pământ, şi nu regret asta, îmi trimite un SMS în care-mi spunea printre altele „Cristiana beţivă şi curvă! Nu o să-ţi ajute niciodată Dumnezeu!”. LOL. Că exact aşa am făcut, am râs, mirându-mă totuşi de forţa negativă a mesajului, ca nicioată mobilul era pe noptieră şi eu tocmai ce mă trezisem să mă duc la baie. Nici la Nasa nu cred că sunt sincronizări mai reuşite! După asta m-a pus drac să arăt mesajul colegelor mele, iscând o dezbatere aprinsă pe marginea semnificaţiei lui „curvă”. Unele insistând că, curvă este femeia care s-a culcat cu mai mulţi bărbaţi, prostituată fiind cea care-a făcut-o numai pentru bani. :D Şi uite aşa am mai aflat ceva nou despre mine, şi anume că sunt curvă, oricum am fost de un control absolut, zâmbind doar, iar în sinea mea mi-am zis: ”ale dracului, parcă voi v-aţi căsătorit cu primul bărbat cu care-aţi împărţit perna”! LOL
Ăsta chiar nu e motiv de insomnie, sunt vegetariana şi am început să iau preţ de o lună Simvor, asta până învăţ să-mi controlez stresul, el e adevărata problemă. Stomacul mă doare de secole, din cauza fructelor şi legumelor crude pe care le pap, şi oricum tb să mor şi io de ceva doar n-oi împărăţii lumea!
De obicei nu am nicio problemă cu chestia asta, nu-mi place să-mi amintesc, dacă mi-ar sta în putinţă aş distruge orice urmă din memorie a copilăriei mele. Trebuie să recunosc, totuşi, că de data asta m-au deranjat cel mai mult, şi asta m-a pus pe gânduri.
Poate că ar tb să iau o pauză, poate că aici e buba.
Paradoxul e că habar nu am ce-mi lipseşte, şi nici că mai m-am gândit sau am simţit nevoia de un sens al vieţii! O fi vreun zburător!! :PPP
Şi apoi mă gândesc acum la câte am io de povestit îmi tb mii de euro pentru psihiatru. Şi cred că mi-ar plăcea să fac ceva băşcălie, de el of course. Etc.
„Am încercat azi să-mi aduc aminte de câtă vreme este de când nu mă mai emoţionez când citesc ceva care altă dată m-ar fi făcut să plâng, câtă vreme este de când n-am mai plâns la un film sau chiar după mort. S-a întâmplat încet. Nu am avut un şoc. Am avut experienţe de intensitate medie care, totalizate, echivalează cu un şoc. Respect în continuare oamenii şi nu încerc să le fac vreun rău sau măcar să le pun beţe-n roate, dar cred că nu este nimeni, începând cu părinţii şi terminând cu copiii mei, despre care să nu fi spus şi să nu continuu să spun, din când în când „ducă-se dracului!” Răceala mea faţă de bagajul afectiv s-a desăvârşit din ziua în care mi-am dat seama că nu merită să suferi pentru nimeni şi pentru nimic. Iubirea – care, sporadic, ne face să ne simţim zei – este dirijată mai mult de hormoni decât de subtile cauze psihice. Sufletul nu este un bun partajabil. Afecţiunea nefiind bazată pe un schimb de hormoni, are un echilibru şi mai precar decât dragostea. Mi s-au uzat nervii. Nu mai am răbdare să văd mulţimi înduioşate, aceleaşi mulţimi care calcă în picioare idolul adorat cu un ceas mai înainte. Sub mantiile spumoase ale marilor sentimente se ascunde pleava instinctului de conservare, mediocritatea minţilor şi, mai grav, a sufletelor. Îi înţeleg pe oameni, fiindcă înţeleg lumea-n care trăiesc. Nu pot să meargă drepţi când trec printr-o arhitectură în care n-ai de ales decât între a merge drept şi a-ţi sparge capul şi a merge cocoşat şi a-ţi păstra capul intact, în cazul din urmă singurele avarii sau cucuie producându-se în cutia craniană, dacă nu este goală Îi înţeleg pe oameni, dar nu-i mai iubesc. Nu pot preciza data când a încetat această iubire. Poate că oamenii ar avea nevoie de mai multă singurătate ca să se iubească unii pe alţii, de mai multă vreme în care să mediteze asupra lor înşişi”.
No, la capitolul ăsta chiar stau bine. :PPP
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu